Toată lumea crede că iertarea este o idee minunată până când are ceva de iertat.” (C.S. Lewis)

Pentru Pascale Kavanagh, copilăria a fost o adevărată dramă, una care a continuat să o afecteze chiar și la vârsta mijlocie. Crescută la rândul ei într-o familie abuzivă, mama lui Pascale a transpus acest model și în familia pe care și-a întemeiat-o mai târziu.

Ne lovea, pe mine și pe fratele meu mai mic, arunca farfurii în direcţia noastră și ne striga tot felul de epitete. Tatăl meu încerca să se interpună, dar nu era nici el cruţat”, își amintește Pascale. Ambii părinţi ai lui Pascale erau medici foarte buni, însă între viaţa profesională și cea de familie exista un abis.

Dispreţul mamei a urmărit-o toată copilăria și adolescenţa nimic nu era prea insignifiant pentru a nu fi zeflemisit, de la aspectul fizic la educaţie și prieteni. În facultate, mama o suna în fiecare săptămână, doar pentru a o învinui și mustra. Odată cu nașterea fiicei sale, Pascale a sperat că securea războiului va fi îngropată, însă furia proaspetei bunici s-a canalizat spre nepoata ei, imediat ce aceasta a crescut puţin.

La 73 de ani, mama lui Pascale a suferit un accident vascular, iar fiica ei a rămas ultima rudă apropiată în viaţă care să o poată îngriji. La început am fost supărată. Am simţit că a lăsat un dezastru de care trebuie să am grijă”, povestește femeia. Totuși a decis să petreacă timp cu ea, citindu-i sau vorbindu-i, deși nu știa dacă înţelege ceva din tot ce-i spune. În următoarele luni, furia și ura lui Pascale au început să se topească pe nesimţite, până când, într-o zi, a simţit nevoia să-și așeze capul în poala mamei. „Pentru prima dată, am încetat să o condamn. Iar asta mi-a dat pace”, povestește Pascale. De fapt, atunci când a dat drumul sentimentelor de amărăciune care o măcinau, Pascale a descoperit un lucru esenţial despre iertare: „Văd acum că iertarea nu se referă atât la ceea ce primești de la oameni, cât la ceea ce le oferi.”

(Re)definind iertarea

Chiar dacă iertarea are de-a face cu greșelile pe care le-au făcut ceilalţi, actul în sine este intim legat de vindecarea și eliberarea noastră. „Nu iertăm ca să ajutăm o altă persoană. Nu iertăm pentru alţii. Iertăm pentru noi înșine”, spunea Desmond Tutu, arhiepiscop anglican și activist împotriva apartheidului, din Africa de Sud, distins în 1984 cu Premiul Nobel pentru Pace.

Iertarea este un proces de îndepărtare a sentimentelor negative, în care „oamenii descoperă modul în care simt și gândesc și își dau seama că nu mai doresc ca durerea sau rănile să le controleze viaţa”, afirmă Susan Stuntzner, directoarea serviciilor de asistenţă pentru persoanele cu dizabilităţi de la Southwestern Oregon Community College.

Alegerea de a ierta reprezintă o scurtătură spre libertate, declară profesorul Tyler VanderWeele, de la Universitatea Harvard. „Iertarea unei persoane care te-a nedreptăţit nu este niciodată ușoară, dar, dacă ajungi să locuiești în acel incident, retrăindu-l din nou și din nou, este posibil ca mintea să se încarce cu gânduri negative și mânie reprimată. Cu toate acestea, atunci când alegi să ierţi, nu mai ești prins în acţiunile trecute ale altora și te poţi simţi în sfârșit liber”, explică profesorul.

„Iertarea unei persoane care te-a nedreptăţit nu este niciodată ușoară. Cu toate acestea, atunci când alegi să ierţi, nu mai ești prins în acţiunile trecute ale altora și te poţi simţi în sfârșit liber.”


Modelul biblic prezintă iertarea „tranzacţională”, punctează profesorul Lourdes Morales-Gudmundsson într-o carte care abordează iertarea din unghi psihologic și teologic. Acest model al iertării presupune parcurgerea mai multor pași: 1. recunoașterea răului suferit de către persoana care a fost afectată;
2. clarificarea răului suferit și a motivelor producerii sale, folosind memoria și confruntarea; 3. pocăinţa și cererea de iertare din partea celui vinovat; 4. cererea de despăgubiri pe calea justiţiei, atunci când acest lucru este posibil; 5. iertarea celui vinovat, indiferent dacă acesta și-a cerut sau nu iertareVanderWeele susţine că există două etape ale iertării: decizională și emoţională. Prima etapă presupune înlocuirea ranchiunei cu bunăvoinţa. „Nu mai doriţi să i se întâmple lucruri rele acelei persoane”, explică VanderWeele. Iertarea emoţională este mai dificilă, susţine profesorul, pentru că emoţiile negative pot reveni ușor atunci când un incident reactivează amintirile ofensei suportate sau atunci când ești nevoit să suporţi pe termen lung efectele acţiunii celui care ţi-a greșit.

Deși mărturisirea și exprimarea regretului de către cel care a greșit netezesc procesul iertării, acestea nu constituie în mod obligatoriu o condiţie a iertării, subliniază Desmond Tutu: Dacă victima ar putea ierta doar atunci când vinovatul își mărturisește vina, atunci victima s-ar găsi blocată în capriciul vinovatului, captivă în statutul de victimă, indiferent de propria ei atitudine sau intenţie. Acest lucru ar fi, în mod evident, nedrept.”

Ce nu este iertarea

Conceptul de iertare poate deveni atât de elastic încât să încorporeze opinii foarte distorsionate, potrivit Institutului Internaţional pentru Iertare (International Forgiveness Institute), fondat de o echipă de profesori ai Universităţii din Wisconsin, Madison, care demontează o serie de mituri legate de iertare.

Iertarea nu înseamnă să scuzi sau să tolerezi

Chiar dacă recunoaștem că suntem cu toţii persoane imperfecte, iertarea nu echivalează cu căutarea de scuze pentru comportamentul persoanei care ne-a rănit. De fapt, a-l scuza pe cel care ne-a rănit poate fi mai degrabă un act de egoism decât unul de iubire, atunci când alegem să nu avem de-a face cu vinovatul și sperăm că alţii îl vor confrunta sau că timpul va stinge resentimentele, susţine Morales-Gudmundsson.

Iertarea nu înseamnă să pretinzi că nu s-a întâmplat nimic rău

Cel mai adesea, partea vinovată refuză să recunoască răul făcut, din rușine sau din teama de a se confrunta cu adevărul despre acţiunile sale.

Atunci când iertăm, incidentul care ne-a rănit nu se șterge ca prin magie din minte, ci învăţăm să-l privim dintr-o perspectivă diferită. Ceea ce nu înseamnă că vom numi răul bine; vom continua să considerăm că nedreptatea este și va fi mereu greșită, dar vom face pace cu noi și vom învăţa să ne eliberăm de durerea încapsulată în amintirile noastre.

Refacerea relaţiei după modelul de dinaintea prejudiciului

Profesorul Trudy Govier distinge iertarea bilaterală de cea unilaterală. În cazul iertării bilaterale, vinovatul își recunoaște vina și este iertat. Relaţia este refăcută sau cel puţin există posibilitatea aceasta, pentru că ambele părţi ajung la un acord. La iertarea unilaterală, împăcarea este posibilă numai dacă făptașul recunoaște răul făcut și dovedește că regretă prin compensare materială sau comportamentală.

Reconcilierea nu este posibilă sau de dorit în orice situaţie, pentru că „ni s-a poruncit prin Scriptură să-i iertăm pe ceilalţi, să îi iubim și să fim buni cu ceilalţi; cu toate acestea, nicăieri în Scriptură nu ni se poruncește să fim prieteni cu toată lumea”, după cum subliniază Shane Pruitt, director de evanghelizare pentru Baptiștii de Sud, din cadrul Convenţiei Texas. Uneori, iertarea presupune totuși menţinerea distanţei, pentru că unele relaţii pot fi „periculoase, dăunătoare sau chiar toxice”.

Iertarea autentică nu-l ţine ostatic pe cel care a greșit

Multe victime aleg să nu ierte pentru că atitudinea lor neiertătoare le oferă o senzaţie de putere la care nu vor să renunţe. Totuși, cei care se decid să ierte nu iartă cu adevărat dacă îl plasează într-o stare de inferioritate morală continuă pe cel vinovat, considerând că acesta le este mereu îndatorat, iar această atitudine se poate întoarce împotriva celui care „iartă” în acest mod, subliniază Morales-Gudmundsson.

De ce ne e greu să iertăm

Modul în care (nu) iertăm are de-a face cu modelul pe care l-am preluat din familia de origine, scrie terapeuta Laura Berman într-un articol care abordează iertarea în general și iertarea unui partener infidel în particular. Astfel, dacă membrii familiei de origine obișnuiau să păstreze dușmănie pentru o lungă perioadă de timp, putem prelua același tipar relaţional. De asemenea, neiertarea poate echivala cu o responsabilitate diluată faţă de vieţile și relaţiile noastre, subliniază Berman, explicând că, deși nimeni nu merită să fie tratat rău, orice adult contribuie, chiar dacă într-o măsură mai mică, la deteriorarea unei relaţii, respectiv la declanșarea unui conflict. Iar a realiza acest lucru reprezintă, de fapt, primul pas spre acordarea iertării, conchide terapeuta.

Dificultatea de a ierta are de-a face cu credinţa noastră că lumea ar trebui să fie dreaptă, iar noi n-ar trebui să fim trataţi decât cu demnitate, chiar și în situaţiile în care greșim, susţine psihoterapeutul Fred Luskin. 

Ne este greu să iertăm pentru că ne simţim bine atunci când ne plângem de milă, arată un articol din Christian Today. Ni se pare dificil să-l confruntăm într-o manieră potrivită pe cel care ne-a greșit cu anvergura și efectele greșelii lui, preferând să plonjăm în furie, consternare și autovictimizare. Pe de altă parte, atunci când iertăm suntem nevoiţi să punem capăt eforturilor noastre de a atrage empatia celorlalţi sau de a-i convinge de răutatea celor care ne-au greșit.

Dificultatea de a ierta are de-a face cu credinţa noastră că lumea ar trebui să fie dreaptă, iar noi n-ar trebui să fim trataţi decât cu demnitate, chiar și în situaţiile în care greșim, susţine psihoterapeutul Fred Luskin.

Disecând această perspectivă generală asupra vieţii, Luskin identifică trei motive pentru care refuzăm să iertăm: faptul că nu raportăm ofensa pe care am suferit-o la suferinţele pe care le îndură alţi oameni în contexte mult mai ostile, faptul că nu înţelegem că responsabilitatea gestionării sentimentelor ne aparţine în exclusivitate și modul în care creăm povestea ranchiunei. După ce am fost răniţi, ne construim o poveste pe care nu suntem dispuși să o ajustăm ulterior, în care noi jucăm exclusiv rolul victimei, iar diseminarea acesteia întărește sentimentele negative, blocând drumul spre iertare.

Îmi pare rău” – acestea sunt cuvintele cel mai greu de pronunţat în orice limbă, susţine Desmond Tutu. Pe locul următor ar putea să se claseze cu lejeritate cuvintele „te iert”. Indiferent de anvergura pierderii suferite, iertarea rămâne unica soluţie, cel puţin dacă ne raportăm la studiile care arată că modul în care ne raportăm la cei care ne-au greșit are un impact major asupra bunăstării noastre fizice și psihice.

Beneficiile iertării

Iertarea este întotdeauna o carte câștigătoare, chiar dacă am privi-o exclusiv prin prisma gamei de beneficii pentru sănătatea noastră.

Cei care practică iertarea condiţionată (iartă doar dacă vinovatul își cere iertare sau promite că nu va repeta greșeala) au un risc mai mare de mortalitate din orice cauză decât persoanele care iartă pur și simplu, a arătat un studiu din 2011, realizat de un cercetător de la Luther College.

Un studiu publicat în jurnalul Personal Relationships, care a analizat cupluri căsătorite, a arătat că, atunci când soţul rănit hotărăște să-l ierte pe cel care a greșit, tensiunea arterială a ambilor scade. În plus, cei care beneficiază mai mult de o atitudine conciliantă a soţului înregistrează scăderi mai mari ale tensiunii arteriale faţă de cei ai căror parteneri se dovedesc mai puţin dispuși să ierte.

Iertarea poate avea efecte benefice în mod direct, prin reducerea încărcării alostatice asociate cu trădarea și conflictul, și indirect, prin reducerea stresului perceput”, au concluzionat autorii unui studiu din 2003, care a arătat, la rândul său, că există o asociere între iertare și scăderea nivelului tensiunii arteriale.

Cercetătorii de la Hope College au studiat un grup de 70 de studenţi care au fost solicitaţi să rememoreze situaţii în care fie au ales să ierte, fie au nutrit dușmănie faţă de cineva care le-a greșit. Subiecţii au raportat că s-au simţit mai deprimaţi la reamintirea incidentelor pe care nu le-au iertat, iar cercetătorii au constatat că retrăirea acelor situaţii a crescut ritmul cardiac, tensiunea arterială, cantitatea de transpiraţie și tensiunea musculară a voluntarilor.

Iertarea se poate asocia cu întărirea sistemului imunitar în cazul persoanelor cu HIV, au concluzionat un grup de cercetători americani. „Se întâmplă ceva special între iertare și numărul de celule CD4”.

Iertarea se poate asocia cu întărirea sistemului imunitar, în cazul persoanelor cu HIV, a concluzionat un grup de cercetători americani. Astfel, dispoziţia de a ierta a fost corelată cu un procent mai mare de celule CD4 (celule ale sistemului imunitar cu rol decisiv în lupta sistemului imunitar contra invadatorilor externi și care sunt distruse de infecţia cu HIV). Se întâmplă ceva special între iertare și numărul de celule CD4”, a concluzionat Amy Owen, de la Centrul Medical al Universităţii Duke, din Durham, Carolina de Nord.

Pe de altă parte, refuzul de a ierta creează o stare de anxietate cronică, iar aceasta are un impact puternic asupra aparatului reproducător, digestiv și imunitar, potrivit reverendului Michael Barry, responsabil cu îngrijirea pastorală la Centrele de Tratare a Cancerului din America, Philadelphia. „Există o corelaţie directă între lipsa de iertare și sistemul imunitar, care afectează direct procesul de vindecare. Învăţăm oamenii ceea ce știm despre procesul de iertare într-un program de intervenţie pe termen scurt, care funcţionează”, a declarat Barry.

Dacă nu treci peste rănile suferite în trecut, vei avea tendinţa de a le purta cu tine oriunde te îndrepţi”, avertizează psihoterapeutul Fred Luskin, care a studiat iertarea mai bine de două decenii. Atunci când nu iertăm cu adevărat, suntem mai lipsiţi de încredere și mai sceptici în relaţiile noastre, pentru că am rămas prizonierii evenimentelor din trecut, punctează Luskin.

Un motiv și mai bun pentru a ierta

Există în Biblie un pasaj pe care îl amintim mai rar și pe care nu obișnuim să-l imprimăm pe tricouri sau pe căni, pentru că este mai puţin comod; trasează într-o tușă groasă legătura dintre modul în care iertăm și suntem, la rândul nostru, iertaţiDacă iertaţi oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre. Dar, dacă nu iertaţi oamenilor greșelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greșelile voastre(Matei 6:14-15).

„Dacă iertaţi oamenilor greșelile lor, și Tatăl vostru cel ceresc vă va ierta greșelile voastre”.

Despre obligaţia creștinului de a ierta vorbesc, de altfel, mai multe texte biblice. La întrebarea lui Petru cu privire la limitele iertării acordate semenilor noștri, Iisus ridică ștacheta la un nivel derutant pentru ucenicii săi: trebuie să iertăm „de șaptezeci de ori câte șapte” (vezi Matei 18:21-22), învăţând astfel că iubirea adevărată nu ţine în mod riguros scorul greșelilor.

Chiar dacă unele acte par de neiertat, promisiunea Bibliei este că putem face totul (iar aria de acoperire a pronumelui nehotărât este, pe cât de năucitoare, pe atât de încurajatoare) prin puterea Celui care a suferit, fără vreun protest, cea mai mare nedreptate din univers.

De fapt, în ultimele Sale ore de viaţă, trădat, părăsit de ai Săi, atârnând gol între cer și pământ, strivit de povara păcatelor lumii și batjocorit de tot norodul, Iisus S-a rugat pentru vrăjmașii Lui.

Evanghelistul Matei relatează că, în corul de batjocuri care Îi acompania ultimele clipe din viaţă, în care se uniseră trecătorii, preoţii și tâlharii răstigniţi împreună cu El, revenea, ca un refren, o provocare: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, pogoară-Te de pe cruce!”.

Nimic mai ușor pentru El, dar, dacă Și-ar fi eliberat picioarele și mâinile ţintuite pe cruce, poarta iertării, și apoi poarta spre viaţă, s-ar fi trântit cu zgomot în faţa mea. Așa că poate cel mai bun motiv pentru a ierta, dintre toate, este de dragul Lui.