Rușinea celor care suferă de depresie nu este nepărat un rezultat direct al bolii, ci, mai degrabă, este o povară în plus pe care cei din jur o adaugă la boală prin lipsa lor de compasiune și prin verdictele ignorante. Nimeni nu ar trebui să își distrugă ani întregi din viaţă de teama că ceilalţi îl vor judeca pentru slăbiciune.
O ţară întreagă a fost șocată să afle vestea că o poliţistă tânără din Gorj și-a omorât mama și bebelușul de doar șase luni înainte să își ia viaţa. Femeia, în vârstă de doar 33 de ani, era „o poliţistă excepţională”, în cuvintele șefului ei, care îi era și rudă prin alianţă. Fusese testată psihologic în 2017, chiar înainte de a intra în concediul de maternitate, și, potrivit Mediafax, trecuse „cu brio”. Însă o prietenă a tinerei spunea că, după ce a născut, aceasta a început să fie tot mai îngrijorată că micuţul s-ar putea îmbolnăvi. Tânăra mamă devenise „obsedată” de această idee, care ar fi marcat-o și la botezul celui mic, atunci când, povestea prietena ei, afișase o tristeţe „ca la înmormântare”. Psihologul Maria Tomescu declară că în acest caz a fost vorba despre o depresie postnatală nediagnosticată.
Cu două săptămâni înainte, un tânăr, de data aceasta din București, și-a pus capăt zilelor aruncându-se în faţa metroului, în staţia Nicolae Teclu. Bărbatul, în vârstă de 30 de ani, a murit pe loc. Din primele informaţii ajunse în presă reiese că și tânărul bucureștean suferea tot de depresie.
Nu mai știm să trăim
Cele mai recente statistici globale cu privire la incidenţa depresiei indică faptul că peste 300 de milioane de oameni de toate vârstele suferă de această tulburare, din cele 7,6 miliarde de oameni de pe planetă. Aceasta înseamnă că aproximativ 4% din populaţia planetei suferă de depresie.
În fiecare an, nu mai puţin de 5.000 de români își iau viaţa, mulţi dintre ei pe fondul unei depresii nediagnosticate sau netratate la timp. Iar specialiștii spun că generaţiile care vin din urmă poartă cu ei înclinaţii care nu prevestesc un viitor optimist. „Ceea ce vedem acum este doar vârful aisbergului”, spunea medicul Alexandru Paziuc, președintele Asociaţiei Naţionale de Psihiatrie Socială.
„Sunt copii care nu ştiu să se bucure de viaţă, se izolează și îşi crează o lume cu parametri falşi”, spune Paziuc.
„Pentru cei cu tulburări e uşor să fie atraşi în jocuri periculoase. Vin din spate oameni lipsiţi de motivaţie, consumatori de substanţe.” De altfel, date furnizate recent de Eurostat arată că românii sunt printre europenii care cheltuie cei mai mulţi bani pe alcool, tutun și narcotice. Aceasta, deși suntem cei mai săraci cetăţeni ai Uniunii Europene, după Bulgaria.
Nu este evident în ce direcţie merge relaţia de cauzalitate, spun specialiștii, însă cel mai probabil este vorba de un cerc vicios. Psihologul Mihai Copăceanu explica spunând că, „dacă în alte state din Occident, consumul de substanţe poate să aibă legătură cu depresia, la noi este mai puţin probabil. De fapt”, spune psihologul, „consumul de tutun sau de alcool are o valoare culturală. Nu contează dacă bem pe datorie sau nu mai avem mâncare în frigider. Important este să avem alcool. Românii beau pentru că aşa s-au obişnuit dintotdeauna, fie că e sărbătoare, înmormântare sau o zi ca oricare alta. Acelaşi lucru este valabil şi în privinţa tutunului. În plus, să nu uităm că a consuma alcool sau tutun poate duce la comportamente adictive. Or, atunci nu mai contează dacă ai bani şi pentru acestea, important este să-ţi satisfaci viciile.” Românii beau pentru că așa e obiceiul, se deprimă pentru că beau și continuă să bea pentru că sunt deprimaţi.
Cu 900.000 de cazuri de depresie diagnosticate anual, România are din start o incidenţă mai crescută a depresiei decât incidenţa la nivel global a acestei boli. Însă cele 5 procente din statisticile românești nu includ și persoanele care trag după ele boala, uneori ani în șir, fără să știe sau fără să dea de știut altcuiva că ar suferi de ceva.
Îi vedem consecinţele, dar îi negăm prezenţa
Deși în ultimii ani am asistat și în România la o deschidere tot mai mare faţă de discutarea simptomelor și a modelelor de tratament pentru depresie, încercările de a elimina stigmatul asociat acestei boli sunt încă prea slabe în faţa prejudecăţilor sociale pe care le activează ideea de boală psihică. Oamenii nu vorbesc despre suferinţa lor, de teama de a nu fi judecaţi. Însă tăcerea nu elimină consecinţele bolii. Numai privind la aceste consecinţe ne putem face cât de cât o imagine asupra a ceea ce înseamnă depresia ascunsă.
Depresia este principala cauză de invaliditate medicală pentru persoanele în vârstă de 14-44 de ani, spunea dr. Robert Leahy în cartea Învinge depresia înainte ca ea să te învingă pe tine.
Între 14 și 44 de ani înseamnă 30 de ani dintre cei consideraţi „cei mai productivi” ai unui om. Ani pe care, odată pierduţi în întunericul bolii, nu îi mai poate recupera niciun medic. Putem începe să înţelegem mai clar ce fel de impact are depresia raportându-ne la imaginea pe care o avem despre tinerii și adulţii invalizi sau bolnavi și realizând că numărul celor care suferă de depresie este și mai mare de atât. În lipsa raportării statistice, doar exerciţiile de imaginaţie ne pot ajuta să avem măcar în mare o idee despre incidenţa reală a acestei boli.
Tot Leahy scria că persoanele deprimate pierd, în fiecare săptămână, 5-6 ore de muncă productivă, fiindcă nu sunt în stare să își adune gândurile. (Se știe că depresia scade drastic capacitatea de concentrare, printre alte efecte pe care le are asupra capacităţilor noastre cognitive.) De fapt, economiștii au calculat că, în termenii pierderii de productivitate și ai creșterii cheltuielilor medicale, costul depresiei ar fi undeva la 83 de miliarde de dolari pe an. Și aceasta doar în Statele Unite. Statistica amintită era valabilă pentru decada 1990-2000. Însă de atunci au trecut 20 de ani, în care lumea a cunoscut transformări mari. Cel mai recent calcul, făcut tot de psihiatrul P.E. Greenberg, care făcuse și estimarea anterioară, a ridicat suma aceasta, în doar 10 ani, la 210,5 miliarde de dolari. Statistica a fost publicată în 2015, dar calculul vizează abia cheltuielile de acum un deceniu. Cine știe, la acest moment, care este costul real al bolii?
Pentru cineva care nu suferă de depresie poate fi dificil să înţeleagă sau să decanteze strict, ca un psiholog, care sunt orele pierdute din pricina depresiei și care, din alte motive, însă este cu siguranţă șocant să aflii că 80% dintre persoanele care suferă de depresie au experimentat pe propria piele faptul că boala are un efect negativ asupra activităţilor lor cotidiene. Lucruri pe care înainte le făceau cu plăcere nu le mai pot face fiindcă nu se mai simt motivate sau nu mai cred că acestea le pot aduce vreun beneficiu. Lucruri pe care ar trebui să le facă, dar pentru care nu găsesc suficiente resurse interioare, ajung să le afecteze în lanţ starea fiindcă un lucru nefăcut la timp poate cere alte trei acţiuni întreprinse pentru îndreptare sau poate o reacţie salvatoare de urgenţă. Dar, în depresie, lipsa resurselor care te împiedică să faci un lucru astăzi nu se va schimba mâine, când va trebui să faci trei lucruri pentru a compensa lucrul nefăcut de ieri. Iar consecinţele negative care cresc în bulgăre se răsfrâng nu doar asupra celui care suferă, ci și asupra cercului său de influenţă, fie că e vorba de apropiaţi sau de cercul profesional. E un aspect de avut în vedere atunci când cei din jurul nostru, din familie sau de la serviciu practică o inacţiune aparent de neînţeles. Frecvenţa cu care inacţiunea sau acţiunea întârziată ajunge să stingherească mersul lucrurilor nu ar trebui să ne direcţioneze imediat spre acuzaţii generalizate privind „lenea” sau „comoditatea”, sau „lipsa de responsabilitate” a celuilalt. O persoană deprimată, lipsită de motivaţie și resurse de acţiune poate trece ușor drept leneșă, dacă cei din jur se mulţumesc doar să observe că „nu mai e cum era înainte, s-a lenevit”.
Apoi, ca orice problemă, depresia nu vine de una singură, ci în 75% dintre cazuri vine însoţită de altă problemă psihologică. Cel mai des, mai exact în 59% dintre cazuri, persoanele care suferă de depresie suferă și de tulburări provocate de anxietate. Neștiind exact ce se întâmplă cu ele sau încercând aparent cea mai rapidă metodă de a face faţă tumultului interior, un sfert (24%) dintre persoanele depresive abuzează de substanţe (alcool, tutun, droguri), ceea ce nu face decât să le adâncească tulburările psihologice și să le ruineze sănătatea fizică.
Când spunem ce avem pe suflet
Pe actorul Wil Wheaton îl iubesc două generaţii: cei care s-au uitat cu fidelitate la serialul Star Trek și îl știau pentru rolul lui Wesley Crusher, și copiii acestora, care se uită la serialul de comedie Big Bang Theory, unde se joacă pe el însuși într-o versiune fictivă. Îl iubește o soţie, doi copii deja adulţi și o noră, despre care spune că este „ca și copilul meu”. Însă iubirea incontestabilă a celor apropiaţi și a marelui public nu l-a putut proteja pe Wheaton de cel mai mare dușman al său: anxietatea cronicizată care a degenerat, în timp, în depresie.
„Mă numesc Wil Wheaton și am depresie cronică.”
„Mă numesc Wil Wheaton și am depresie cronică.” Așa începe articolul pe care l-a scris în iunie pe site-ul Medium. Wil povestește cu regret că abia la 34 de ani, după o tinereţe petrecută în tortura pe care i-a provocat-o propria minte, a realizat că suferinţa lui, pe care încercase să și-o explice și să o tolereze în zeci de feluri, era de fapt o boală. O boală ca toate bolile, care nu îl făcea să fie o persoană slabă sau nedemnă de respect. „E fix în nume: «boală mintală», deci nu trebuia să fie marea revelaţie care a fost, dar când bucata aceea din corpurile noastre responsabilă cu modul în care percepem lumea și pe noi înșine este tocmai partea bolnavă din corpul nostru, poate să fie greu să fii obiectiv sau să ai o perspectivă corectă”, scria Wil.
Actorul povestește cu o sinceritate admirabilă momente de vulnerabilitate maximă, în care atacurile de panică nocturne îl lăsau incapabil să mai adoarmă altfel decât pe podeaua din camera surorii lui, unde știa că nu e singur și că e protejat. Ce poate fi mai explicit cu privire la fragilitatea în faţa bolii decât un adult care povestește cum, la 30 și ceva de ani, hăituit de coșmaruri care nu se mai opresc și care îi dau reacţii fizice, ajunge să plece din propriul apartament ca să se refugieze pe podeaua copilăriei sale?
Istoria lui Wheaton este însă una cu final fericit (și deschis). După ani în șir de „supravieţuire”, cum spunea chiar el, a ajuns să vadă un medic și să îl lase să îl ajute. „Am început cu o doză scăzută de antidepresiv și am așteptat să văd dacă se va schimba ceva. Și, mamă, câte s-au schimbat!
Soţia mea și cu mine ne plimbam prin cartier și am realizat că era o zi pur și simplu frumoasă – era călduţ afară, cu un pic de briză, păsările cântau frumos, simţeam parfumul florilor și mâna soţiei în mâna mea… și cum mergeam așa, am început să plâng, de m-a întrebat soţia «ce s-a întâmplat?». I-am spus «tocmai mi-am dat seama că nu mă simt rău și am realizat că, faţă de cum era până acum, când doar existam, acum simt că trăiesc.»”
Wheaton își descria depresia și anxietatea ca pe o cameră întunecată și foarte zgomotoasă din care nu putea să iasă, ci tot ce putea face era să stea în ea și să simtă întunericul și zgomotul. „Dar cu ajutorul soţiei mele, a doctorului meu și a știinţei medicale, am găsit o ușă prin care să ies din acea cameră.” „Nu sunt o persoană religioasă”, mărturisea Wheaton, „dar tot pot să spun slavă Domnului pentru Anne Wheaton. Slavă Domnului pentru dragostea și sprijinul ei. Slavă Domnului că soţia mea a văzut că sufăr și slavă Domnului că nu a crezut minciuna că depresia e o slăbiciune sau ceva de care să te rușinezi. Slavă Domnului pentru Anne, pentru că, dacă nu avea tăria să mă încurajeze să caut ajutor, nu știu cât de mult mai puteam să subzist, darămite să trăiesc cu adevărat.”
Cuvintele lui Wheaton sunt concludente pentru faptul că nu este nevoie să fii tu însuţi deprimat ca să vezi când o persoană suferă. E cel puţin insensibil, dacă nu chiar inuman, ca, privind suferinţa psihică a cuiva, să te aștepţi să iasă singur din suferinţa aceea. Pentru că aici este originea stigmatului.
Rușinea celor care suferă de depresie nu este neapărat un rezultat direct al bolii, ci, de cele mai multe ori, este o povară în plus pe care cei din jur o adaugă la boală prin lipsa lor de compasiune și prin verdictele ignorante. Nimeni nu ar trebui să își distrugă ani întregi din viaţă de teama că ceilalţi îl vor judeca pentru slăbiciune.
Wil Wheaton a reușit să întrerupă tortura bolii sale fiindcă cineva nu doar că l-a iubit, ci i-a văzut boala ca boală, nu ca trăsătură definitivă și de neschimbat care îi acaparează fiinţa. Actorul recunoștea că a fost nevoie de muncă de convingere ca să ajungă la medic. Dar ce argument poate convinge mai ușor un om să facă ceea ce este bine pentru el, dacă nu iubirea?
Experienţa lui Wheaton este încă un exemplu, pe lângă numeroasele dovezi pe care le știm cu toţii, că rușinea nu a salvat pe nimeni de la moarte, dar iubirea continuă și astăzi să salveze vieţi. Și-atunci, cum să facem altceva decât tot ce ne stă în putere ca rușinea să nu mai aibă nicio pretenţie de la cei care suferă de tulburări psihice? Nimănui nu-i este rușine că a răcit sau că a făcut varicelă. De ce ne-am îngădui să gândim altceva despre o boală psihică?
