Se spune că tăcerea este de aur, dar pentru mine a fost ceva teribil”, își începe povestea Peter Tirrela, întorcându-se în timp, la copilăria sa din anii ’70. Prins între două modele de disciplinare antagonice, băiatul de altădată a decis că nu e nimic mai dureros decât pedeapsa care taie căile de acces ale vinovatului spre persoanele care contează cel mai mult pentru el.

Ca băiat obișnuit, deci aproape inevitabil năzbâtios, Tirella povestește că a făcut multe experimente în copilărie, unele terminate destul de prost, ca acela în care a ars diferite materiale în chiuveta bunicii, potolind intensitatea flăcărilor cu jeturi de apă și uitând în final să aerisească înainte de a părăsi locul faptei. Mirosul de fum a alertat-o pe mamă,  care a chemat în final pompierii. Iar aceștia au realizat imediat că băiatul recrease experimentele făcute împreună cu echipa de pompieri la o lecţie despre focul organizat în siguranţă și l-au transportat pe băiat la casa părinţilor, cel mai lung drum din viaţa lui, deși doar câteva case îl despărţeau de destinaţie.

Peter nu se temea de reacţia mamei, cel puţin nu în mod special. Mama avea obiceiul să ţipe, iar când erau semne clare că băiatul devenise imun la decibelii dezlănţuiţi, intra în scenă și o lingură robustă de lemn care să-i întărească autoritatea. Prin contrast, tata nu ridica vocea niciodată. Îl privea într-un fel care îl pârjolea pe copil și apoi se cufunda într-o tăcere asurzitoare, refuzându-i compania și excluzându-l de la activităţile tată-fiu după care băiatul tânjea. O metodă care „l-a ucis” în interior și l-a făcut să-și promită că nu va folosi niciodată tăcerea pentru a-și pedepsi copiii pe care îi va avea. Deși se ţine încă de cuvânt, Tirella simte că metoda atât de familiară a disciplinării prin tăcere a rămas gravată în el, și chiar o consideră uneori un as în mânecă pe care l-ar putea folosi mai târziu, dacă lucrurile  nu vor merge bine cu copiii.

Tratamentul tăcerii nu se regăsește însă doar în relaţiile dintre părinţi și copiii, deși, atunci când un copil este nevoit să se confrunte cu el ori să-l observe, din postura de spectator, acesta poate deveni un model de relaţionare extrem de dificil de schimbat. Adulţii se pot folosi de tăcere pentru a-și pedepsi copiii, prietenii, vecinii ori colegii de muncă, dar mai ales partenerii de viaţă, acest model de (non)comunicare făcând friabile chiar și cuplurile cele mai rezistente.

Hașurând conturul unui model relaţional distructiv

Există mai multe tipuri de tăcere în cuplu. Unele pot fi chiar confortabile – de pildă, atunci când partenerii sunt prinși în îndeletniciri diferite, în același spaţiu, ori sunt prea obosiţi să mai converseze, iar tăcerea este un intermezzo odihnitor între două conversaţii.

Alteori, tăcerea poate fi o strategie de (auto)temperare, atunci când unul sau ambii parteneri s-au aprins mai mult decât intenţionau pe marginea unui subiect controversat și își iau timp pentru a reevalua situaţia și a-și redobândi controlul.

Tăcerea celor care nu mai au ce să își spună poate fi un semnal de avertizare cu privire la înstrăinarea care s-a cuibărit într-un cuplu. Pe de altă parte, tăcerea ca metodă de a pedepsi partenerul sau de a-l controla reprezintă unul dintre „călăreţii Apocalipsei” – comportamente despre care profesorul John Gottman nota că pot destrăma 80% dintre relaţiile care le tolerează (celelalte comportamente toxice fiind critica, defensiva și dispreţul). Tratamentul tăcerii („stonewalling”) se referă la retragerea unui partener din interacţiunea cu celălalt, refuzând implicarea sau orice fel de schimb verbal, potrivit definiţiei lui Gottman.

Acest model „are la bază o combinaţie de sentimente rănite și de incapacitate sau lipsă de dorinţă de a vorbi despre ele”, declară terapeutul Tina Gilbertson.

Un sondaj efectuat în 1997 pe un lot de 2.000 de americani a arătat că 67% dintre subiecţi aplicaseră tratamentul tăcerii unei persoane apropiate sau nu. Pe de altă parte, 75% dintre cei chestionaţi au declarat că au fost ţinta unui astfel de comportament din partea cuiva drag. Studiul a arătat că ambele sexe erau la fel de predispuse la folosirea tăcerii ca armă și că această strategie era aplicată mai degrabă pentru a elimina comportamente indezirabile ale celui pedepsit decât pentru a stimula comportamente dorite.

Încetarea relaţiei verbale are ca scop pedepsirea emoţională a unei persoane care va încerca, adesea, să-și amplifice eforturile pentru a restabili comunicarea, notează Gregory Jantz și Ann McMurray, autorii cărţii Healing the Scars of Emotional Abuse, evidenţiind faptul că persoana care se închide așteaptă exact acest efect.

Relaţiile care folosesc tăcerea ca pedeapsă se deteriorează, explică psihiatrul Bhawna Monga: Închizându-te în tine, elimini orice posibilitate de rezolvare a problemei. Tăcerea poate purta partenerul printr-un rollercoaster emoţional și îl poate determina să refuze, la rândul său, comunicarea.

Profesorul de psihologie Les Parrott (autorul cărţii The Good Fight: How Conflict Can Bring you Closer) susţine că refugiul în tăcere reprezintă un tipar comportamental dificil de rupt, din pricină că este foarte bine înrădăcinat. „Învăţăm această strategie de timpuriu, chiar când suntem doar niște copii, despre cum să pedepsim o persoană nemaivorbind cu ea. Mulţi dintre noi suntem predispuși la îmbufnare sau bosumflare, iar aceasta este o formă incipientă de refugiere într-un model de pedepsire prin tăcere”, spune Parrott.

Potrivit psihologului Isabelle Levert, muţenia periodică a unui partener poate fi o formă de comunicare deosebit de violentă, care determină partenerul abandonat să se simtă dezamăgit, nesemnificativ și neiubit. Această tăcere îndărătnică reprezintă, de fapt, „o violenţă fără lovituri, care sparge totul în interior, fără ca partenerul să deschidă măcar gura, dar negând atașamentul faţă de celălalt”, afirmă Levert.

Când tăcerea se împletește cu abuzul

In extremis, acest tipar de comunicare se încadrează în rândul comportamentelor abuzive din punct de vedere psihologic și emoţional, declară Elisabeth Shaw, directoare la Relationship Australia NSW, subliniind că, și în situaţia în care lipsește intenţia unui partener de a-l răni și manipula pe celălalt, tratamentul tăcerii poate avea urmări „chinuitoare și supărătoare”. Pedepsirea partenerului prin tăcere este un simptom al unei slabe gestionări a conflictelor, spune Shaw, amintind că, în familiile în care există violenţă, tăcerea este „parte a unei strategii de control și apare adesea alături de alte comportamente psihologice și fizice dăunătoare”, care necesită intervenţia profesioniștilor.

Refugiul încăpăţânat în tăcere poate fi considerat abuz emoţional atunci când sunt prezente câteva elemente distincte. În primul rând, repetitivitatea acestei reacţii și durata ei, care se poate întinde pe zile și chiar săptămâni, timp în care partenerul pedepsit încearcă să recâștige bunăvoinţa celui devenit distant, fiind tentat să facă tot ce poate sau i se cere. În timp ce partenerul care se închide în sine pare să deţină toată puterea, celălalt se simte frecvent ca și cum nu ar mai avea niciun control asupra situaţiei.

O altă caracteristică a abuzului este legată de motivaţia tăcerii: nu este vorba de o simplă pauză de meditaţie, în care individul să se liniștească sau să se adune (în acest caz, retragerea ar trebui anunţată, explicată și fixată în niște graniţe temporale), ci are ca scop clar pedepsirea celuilalt și se încheie doar după ce „vinovatul” insistă să reintre în graţiile partenerului, își cere iertare și cedează în faţa regulilor impuse de acesta.

Respingerea, în reflectorul studiilor

„Creierului nu-i place incertitudinea”, punctează Eleanor Morgan, autoarea cărţii Anxietatea pentru începători. Ambiguitatea stimulează un răspuns al creierului care e specific situaţiilor de ameninţare, spune Morgan, amintind studii care indică o activare a amigdalei cerebrale la situaţiile de ambiguitate. Cu cât incertitudinea crește, cu atât răspunsul la ameninţare este mai puternic, întrucât creierul nu poate separa ameninţările reale, precum prezenţa unui hoţ în casă, de cele stupide, precum lipsa unui răspuns la mesajul pe care l-am trimis cuiva apropiat. Tocmai de aceea, subliniază Morgan, faptul că suntem ignoraţi de cineva care contează pentru noi ne provoacă reacţia instinctivă de a descoperi motivul acestei situaţii, dar ne și mobilizează pentru a deconstrui, prin orice mijloc la îndemână, un comportament care ne lezează.

Ostracizarea frecventă poate reduce stima de sine și sentimentul de apartenenţă, inducându-le subiecţilor sentimentul că sunt lipsiţi de control, iar efectele sunt chiar mai pregnante atunci când respingerea vine din partea persoanelor apropiate, arată un studiu realizat în 2012.

„Cu toţii simţim durerea ostracizării în egală măsură, oricât de duri sau de sensibili am fi”, afirmă Kipling Williams, profesor de psihologie la Universitatea Purdue, explicând că modul în care reușim să-i facem faţă este influenţat de trăsăturile noastre de personalitate. Tratamentul tăcerii, chiar dacă este aplicat după ce persoana care se retrage în sine și-a argumentat atitudinea, rămâne „o modalitate de a provoca suferinţă fără a lăsa acolo amprentele”, avertizează Williams.

Atunci când o persoană se confruntă cu excluderea, cortexul cingular anterior dorsal, care înregistrează durerea fizică, simte această lezare socială, susţine profesorul. „A fi exclus este dureros, deoarece acest lucru ameninţă nevoile umane fundamentale, cum ar fi apartenenţa și stima de sine. Cercetările au arătat din nou și din nou că reacţiile puternice, dăunătoare, sunt posibile chiar și atunci când reacţia de respingere vine din partea unui străin sau durează o scurtă perioadă de timp”, a observat Williams, după ce a studiat peste 5.000 de persoane care au folosit un joc pe calculator conceput de cercetător pentru verificarea efectelor ostracizării.

Reacţia iniţială a celor respinși este de a se angaja în comportamente care sporesc șansele de a fi acceptaţi, respectând regulile și preferinţele exprimate de autorii excluziunii, dar atunci când eforturile lor nu aduc rezultatele scontate, pot recurge la un comportament provocator și chiar agresiv. Această etapă, numită de Williams „demisie”, crește mânia și tristeţea, iar pe termen lung poate duce la alienare, depresie, neputinţă și sentimentul propriei lipse de demnitate, conchide cercetătorul.

O metaanaliză din 2013, efectuată pe 74 de studii, efectuate pe un lot de 14.000 de subiecţi, a arătat că modelul „cerere-retragere” (din care face parte și tratamentul tăcerii) este un simptom al unei relaţii aflate în suferinţă. În timp ce unul dintre parteneri vine cu solicitări, critici ori reclamaţii, celălalt îl evită sau se cufundă în tăcere.

„Este cel mai comun tipar de conflict care apare în căsătorie sau într-o relaţie romantică stabilă (…) și dăunează extraordinar”, a declarat profesorul Paul Schrodt, coordonatorul studiului. Rezultatele investigaţiei au arătat că, în cazul cuplurilor angrenate în tiparul cerere-retragere, satisfacţia cu privire la relaţie era diminuată, iar intimitatea și comunicarea se dovedeau mai rarefiate. De asemenea, acest mod de relaţionare se asocia cu anxietatea și agresivitatea, dar și cu o serie de efecte fiziologice (scăderea imunităţii, disfuncţii urinare, erectile și intestinale).

„Partenerii se blochează în acest tipar, în mare parte pentru că fiecare percepe că problema este la celălalt”, spune Schrodt, explicând că partenerul tăcut denunţă asaltul verbal al celuilalt drept motiv al retragerii sale, în tip ce partenerul pus la colţ prin tăcere susţine că reclamaţiile sale sunt motivate tocmai de nepăsarea celuilalt faţă de relaţie. În cele din urmă, niciunul dintre parteneri nu reușește să-și dea seama de contribuţia sa la acest model de relaţionare, care reprezintă „un semn real, grav, de suferinţă a relaţiei”.

Regăsind drumul spre intimitate

Analizând o serie de diferenţe care pot exista între tăcerea ca sancţiune și tăcerea ca efect al înstrăinării, terapeuta Tina Gilbertson concluzionează că ambele metode de scurtcircuitare a legăturii emoţionale pot, în final, să distrugă o relaţie. Partenerul respins în mod repetat poate decide să se distanţeze sau să se despartă de cel care l-a torturat prin tăcere, de aceea cei care s-au deprins să folosească tăcerea ca metodă de a-și comunica nemulţumirea „ar trebui să fie conștienţi că se joacă cu focul”.

Așadar, un prim pas în demantelarea unui tipar relaţional nociv este dat de conștientizarea daunelor pe care acesta le produce relaţiei, după cum subliniază Parrott și Williams. Realizând că relaţia se îndreaptă spre destrămare, fiecare partener ar trebui să se întrebe de ce se comportă într-un anumit fel și cum resimte partenerul acest lucru.

De asemenea, specialiștii spun că, în discuţiile despre tiparele disfuncţionale de comunicare, folosirea pronumelui eu, cu referire la sentimentele pe care le are persoana atunci când este tratată inadecvat, are darul de a aplana mai repede conflictul, în contrast cu disputele verbale în care fiecare folosește pronumele la persoana a doua ca o minge cu care să marcheze puncte pentru sine.

„Oamenii trebuie să fie suficient de calmi pentru a reuși să se asculte reciproc”, spune psihologul Diana Weiss-Wisdom, susţinând că, înainte de a găsi soluţii, „combatanţii” au nevoie să vorbească despre sentimentele de la baza conflictului.

Regulile sunt foarte importante în gestionarea unei relaţii și ar trebui fixate înainte de apariţia conflictului, afirmă Julie Nelson, profesor de educaţie și știinţă comportamentală la Universitatea din Utah Valley, subliniind faptul că „regulile ne oferă siguranţă atunci când abordăm un subiect ameninţător”.

Persoana care are obiceiul să se retragă din relaţie trebuie să își anunţe nevoia de spaţiu și să o explice, pentru că lipsa explicaţiilor duce la un nivel ridicat de disconfort în cuplu, susţine Warren Kennaugh, specialist în strategie de modificare comportamentală.

În afară de limbajul nonverbal, cuvintele sunt singurele noastre instrumente pentru comunicare, iar exprimarea a ceea ce gândim și simţim dezamorsează tensiunea, în timp ce sentimentele negative învelite în tăcere tind să fiarbă ascunse, declanșând conflicte disproporţionate ca anvergură faţă de ofensa emoţională iniţială, subliniază Mel Schwartz, psihoterapeut specializat în probleme de cuplu.

Tăcerea care se așterne peste resentimente, nemulţumiri și frustrări aruncă partenerii, mai devreme sau mai târziu, în spirala unei lupte îndârjite, fără ca armistiţiul să se întrevadă la orizont. Problema pare insolvabilă, cel puţin prin resursele existente la îndemâna cuplului, atunci când un partener se încăpăţânează să folosească tăcerea ca armă, în ciuda faptului că i se explică impactul pe care îl are comportamentul său asupra relaţiei.

„Dacă știţi că partenerul dumneavoastră este blocat în sentimente negative, întinderea unei ramuri de măslin poate fi de ajutor. Dar, dacă vă asumaţi reponsabilitatea de a-l câștiga din nou și din nou, acesta nu este un rol pe care v-aţi dori să-l jucaţi pe termen lung”, avertizează Elisabeth Shaw, evidenţiind faptul că, atunci când persoana care joacă jocul tăcerii nu-și asumă responsabilitatea și nu vede problema din acest tipar relaţional, poate fi necesară terapia, ca ultim instrument de reglare a disfuncţiilor de comunicare din cuplu.

Relaţiile căptușite cu tăcere înăbușesc în adâncul lor un strigăt neauzit de ajutor. Pentru că, deși ambiguitatea este inconfortabilă în orice context, în cuplu ofilește și ucide orice mugure de speranţă.

Mesajul muţeniei deliberate poate fi rezumat simplu și tăios, după cum remarcă psihologul Isabelle Levert: „Sunt aici, fără să fiu aici pentru tine. Nu sunt nici cu tine, nici fără tine.” Iar a te simţi pierdut în perimetrul unei relaţii care ar trebui să respire siguranţă și predictibilitate prin însăși definiţia ei poate fi cel mai nedigerabil cocktail de înstrăinare și apropiere pe care să-l înghită o inimă (încă) îndrăgostită.