Chiar la începutul thrillerului politic The Post, o scenă îl arată pe analistul militar Daniel Ellsberg cu o privire golită și un suflet încărcat de ororile războiului din Vietnam, pe care fusese nevoit să le documenteze pentru Departamentul american al Apărării.

Cadrul acela îl arată puternic sensibilizat de durerile camarazilor americani aflaţi încă pe front, cu puţin timp înainte ca, scârbit fiind de orgoliul cu care reprezentanţii apărării susţineau sus și tare minciuna că americanii progresează în război, să desecretizeze documentaţia care avea să dovedească întregii ţări contrariul.

S-ar părea că, în realitate, Ellsberg ar fi fost mai degrabă activat de curajul unui activist politic care milita împotriva războiului refuzând ordinul de încorporare și care declarase public că abia aștepta să își reîntâlnească prietenii la închisoare. Cu toate acestea, este foarte posibil ca Ellsberg să fi avut cu adevărat un șoc la întoarcerea de pe front.

Psihologii vorbesc despre „trauma secundară” ca despre un sindrom înrudit cu stresul posttraumatic. De traumă secundară suferă persoanele care nu au fost lovite personal de tragedie, dar care au intrat în contact cu oameni traumatizaţi, cărora li s-a povestit în termeni foarte vii un eveniment traumatic. Literatura de specialitate a documentat deja evoluţia traumei secundare la echipajele de intervenţie în caz de urgenţă, la cadrele medicale, la medicii în domeniul sănătăţii mintale, la copiii provenind din părinţi traumatizaţi.

Simptomele traumei secundare sunt similare cu cele ale sindromului de stres posttraumatic. Persoana suferindă se luptă cu gânduri intrusive cu privire la trauma despre care a aflat, se străduiește să evite orice ar declanșa din nou acele imagini, își schimbă în mod negativ convingerile și sentimentele despre sine și despre lume și este constant surescitată.

Preţul faptului că îţi pasă

În domeniul traumatologiei, trauma secundară este denumită și „epuizarea compasiunii” (compassion fatigue). Persoanele care trec printr-o epuizare a compasiunii au un simţământ cronic al lipsei de speranţă. Își pierd plăcerea de a face orice. Simt constant stres și anxietate, au insomnii sau coșmaruri și au, în general, o atitudine negativistă. Aceste simptome degenerează, ca într-un cerc vicios, afectând viaţa personală, dar și pe cea profesională, scăzând productivitatea, reducând capacitatea de concentrare și generând sentimente noi, de incompetenţă și îndoială de sine.

Compasiunea epuizează, spun specialiștii, atunci când etapele empatiei nu sunt parcurse complet. Theodore Reik scria, încă din 1948, că empatia pornește de la a ne proiecta pe noi înșine în locul celuilalt. Trece apoi la o etapă de încorporare, în care asimilăm experienţa celuilalt. Apoi trăim o reverberaţie: devenim un ecou cognitiv, dar și somatic al trăirilor celuilalt. Detașarea ar trebui să fie ultima etapă, care constă în retragerea din trăirea celuilalt pentru a recăpăta raţiunea calculată și capabilă de o perspectivă mai obiectivă. Se pare că epuizarea compasiunii apare atunci când persoana își pierde abilitatea de a se detașa.

Incompletitudini despre empatie

Descoperirea neuronilor-oglindă în anii ‘80 a dus la o „isterie a empatiei”, cum o numea Steven Pinker în The Better Angels of Our Nature. Odată cu revelaţia faptului că oamenii (ca și unele animale) au aproximativ aceleași reacţii neuronale atunci când văd pe un altul efectuând un lucru ca și atunci când l-ar face ei înșiși, lumea a descoperit practic infrastructura cerebrală necesară pentru manifestarea empatiei. Atunci când vedem pe un altul suferind, centrii cerebrali ai durerii ni se activează și nouă.

În deceniile care s-au scurs de atunci, știinţa a completat piesele puzzle-ului neuronal cu informaţii despre „circuitul cerebral al empatiei”, care descrie regiunile-cheie implicate în gestionarea învăţării emoţionale și a citirii emoţiilor. Acestor piese li s-au adăugat însă constatări sociologice îngrijorătoare, cum ar fi aceea că studenţii de astăzi sunt cu 40% mai puţin empatici decât studenţii din generaţiile anterioare. Aceasta și alte informaţii similare au dus la popularizarea ideii că, în cultura noastră, se conturează tot mai evident un deficit de empatie.

Descoperirea sinesteziei atingerii în oglindă (mirror-touch synesthesia) a încurcat puţin evaluarea, arătând că nu mai puţin de 1,6-2,5% dintre oameni se nasc cu o capacitate incomodă de a simţi senzaţiile celorlalţi. Deși variază, aceasta este în general descrisă ca un „ecou” al atingerii pe care o persoană o vede la o altă persoană. Unii au forţat această descriere pentru a o face să dovedească existenţa așa-numiţilor „super-empatici”, acele persoane care pot citi/simţi cu exactitate sentimentele unei alte persoane doar privind-o sau stând în prezenţa ei.

Însă, dacă pentru acest tip de empatie, argumentele știinţifice sunt mai degrabă slabe, în sprijinul existenţei empatiei altruiste există ceva mai multe argumente. Unul dintre ele este un studiu efectuat în anul 2011, pe cobai. Aceștia au fost învăţaţi să deschidă ușa de la o cușcă și, odată dobândită învăţarea, cercetătorii au testat să vadă dacă șoarecii s-ar elibera unii pe ceilalţi fără să primească vreo recompensă și au văzut că răspunsul este „da”. Cobaii au repetat comportamentul de eliberator, chiar și după ce nu au mai primit recompensa reunirii cu cobaiul eliberat. Iar atunci când au avut de ales între a deschide cușca în care se afla un alt cobai sau cușca în care se afla o bucată de ciocolată, au deschis ambele cuști și au împărţit ciocolata. Concluzia cercetătorilor a fost că șoarecii dădeau dovadă de empatie fiindcă, altfel, „nu aveau nimic de câștigat”.

Ar fi dificil de demonstrat, în aceste condiţii, că egoismul stă ascuns la baza altruismului și că, prin urmare, empatia ar fi o formă de centrare pe sine. Predilecţia unora pentru asocierea empatiei cu egoismul merge până la a spune că nu există altruism și că, de fapt, ceea ce simţim când ne doare durerea celuilalt este de fapt propria noastră durere, pe care o vedem oglindită în cel drag. Însă acest lucru este greu de crezut, mai ales atunci când știinţa a observat și descris cum, din contră, pe unii oameni – și nu puţini – empatizarea îi face atât de capabili să se concentreze asupra celorlalţi, încât efectiv se uită pe sine. Având în vedere efectul devastator pe care a simţi împreună cu celălalt îl poate avea asupra unei persoane care nu a trecut personal printr-un eveniment traumatic, e de mirare cât de des se discută despre empatie ca despre o mască a propriului egoism.

Arme împotriva epuizării

Nimeni nu este imun la efectele stresului generat de trauma secundară și, așa cum argumenta psihologul Antonio Damasio, cu cât simţământul valorii noastre și al adecvării noastre este mai adânc înrădăcinat în munca noastră, cu atât vom rezista mai puţin atunci când munca aceasta va presupune expunerea la traumă.

Specialiștii recomandă ca, în primul rând, să recunoaștem că suntem expuși riscului de a ne epuiza compasiunea. Apoi să găsim o cale prin care să dezamorsăm materialul tulburător, de exemplu, scriind într-un jurnal sau rugându-ne și povestindu-I lui Dumnezeu ce s-a întâmplat și ce am simţit. Este, de asemenea, important să facem ceva pentru a ne păstra conștienţa cu privire la propria persoană: să facem un inventar care să urmărească indicatorii echilibrului în viaţa noastră, să ne autoevaluăm comportamentele la care recurgem pentru a ne reduce tensiunea și să renunţăm la acele comportamente care vin ele însele cu efecte secundare (diferite adicţii).

Atunci când ne asumăm intenţionat misiunea de a ne îngriji propria persoană, nu vom nega sentimentele negative pe care le avem (frică, tristeţe, anxietate), ci le vom accepta. Vom încerca să intersectăm plăcerea noastră în viaţă cu ceea ce dă sens vieţii. Vom reduce din numărul sarcinilor pe care le ducem, pentru a ne asigura că le putem face faţă. Vom dormi și vom mânca bine, vom face mișcare. Și, nu în ultimul rând, ne vom exprima recunoștinţa pentru ceea ce avem noi și pentru ceea ce au ceilalţi.