În 2004, Frank Warren, un om de afaceri american, a avut „o idee nebunească”, după cum o etichetează chiar el. A tipărit 3.000 de cărţi poștale, a scris adresa lui pe ele și o serie de instrucţiuni, apoi a lăsat spaţiu liber pe verso pentru a găzdui secrete pe care expeditorul nu le împărtășise nimănui, niciodată.

Ideea lui Warren s-a întins ca focul în miriște. Împărţite pe străzile din Washington necunoscuţilor, cărţile poștale au început să fie returnate prin poștă autorului lor. Într-un final, Warren a primit și cărţi poștale pe care nu le tipărise el, și nu doar din Washinghton, ci și de dincolo de graniţele Statelor Unite, din Canada, Noua Zeelandă sau Irak. În curând, Warren putea să construiască o piramidă mai înaltă decât el din secretele care nu conteneau să sosească, așa că a lansat, în 2005, site-ul PostSecret, cu două milioane de vizitatori în fiecare lună și cu un flux continuu de secrete „în portugheză, în franceză, în ebraică și în Braille”, după cum declară omul de afaceri.

Proiectul a devoalat apetitul uriaș al oamenilor pentru a afla secretele semenilor, dar și pentru destăinuirea propriilor secrete, mai ales atunci când acest lucru este posibil la adăpostul anonimatului. Nu toate secretele au același calibru, după cum spune Warren; sunt persoane care povestesc despre singurătatea lor profundă, despre tentative de sinucidere eșuate, informaţii legate de adevărata paternitate a copiilor, dar și despre probleme de alimentaţie, invidie sau eșec profesional.

„Secretele pot lua multe forme. Pot fi şocante sau ridicole sau profund emoţionante”, conchide Warren, mărturisind că proiectul care l-a îngropat, la propriu, în tainele altora s-a născut și din dorinţa de a putea dezvălui, la rândul său, felii chinuitoare din propriul său trecut.

Nu toţi aceia care poartă povara unui necaz, a unei dependenţe sau a unei frământări sufletești vor putea trimite o carte poștală la PostSecret, dar oricine a simţit la un moment dat nevoia de a-i împărtăși unui prieten probleme care rămân, de altfel, ascunse oricărui ochi (in)discret.

Dacă este bine sau nu să încredinţezi cuiva problemele care se dovedesc prea greu de purtat în solitudine este însă o discuţie care se intersectează cu cea legată de profilul prieteniilor pe care le întreţinem, pentru că, în afară de familia noastră, prietenii reprezintă cei mai probabili confidenţi spre care ne îndreptăm în mijlocul unei crize.

Drumul spre bunăstare e jalonat de haltele confidenţelor

Rolul prieteniei în sănătatea fizică și psihică a individului a fost evidenţiat de o serie de studii efectuate mai ales în ultimul deceniu și jumătate.

O metaanaliză din 2010, care a studiat date culese de la peste 300.000 de persoane, a arătat că o reţea de prieteni poate crește șansele de supravieţuire ale unei persoane cu 50%, bifând beneficii similare cu cele ale renunţatului la fumat.

Alte studii au arătat că lipsa prietenilor este la fel de nocivă ca obezitatea și fumatul sau că izolarea este asociată cu depresia, somnul de slabă calitate, creșterea tensiunii arteriale și creșterea nivelului de stres.

Confidenţele pe care le facem prietenilor pot juca și ele un rol important în starea noastră de bine. Creatorul site-ului PostSecrets crede că a-ţi împărtăși secretele sub umbrela anonimatului reprezintă numai o primă etapă, aceea a adunării curajului pentru a așeza problema în cuvinte și a o mărturisi unui străin. În stadiul următor, „experienţa – mai ales dacă primiţi feedback-ul care vă face să înţelegeţi că secretul dumneavoastră este mai normal decât v-aţi putea imagina – poate fi o pregătire pentru a renunţa la această povară de rușine și a fi gata să o împărtășiţi unui părinte, soţ, psiholog sau prieten”.

Warren susţine că secretele sunt „moneda intimităţii”, iar împărtășirea lor poate consolida relaţiile cu prietenii și cu familia, oferindu-le posibilitatea de a privi „părţi delicate din noi înșine” și de a ne iubi așa cum suntem în realitate, nu așa cum credem că trebuie să devenim pentru a merita iubirea.

Atunci când indivizii păstrează secrete care îi macină, pot deveni distrași de la activitatea lor obișnuită și se pot confrunta cu un sentiment al lipsei de autenticitate și cu scăderea bunăstării și satisfacţiei vieţii, a arătat un studiu al cercetătorilor Universităţii Columbia.

Ascunderea secretelor poate crea un „conflict de motivaţie” între dorinţa de a evita costul transparenţei și nevoia de conectare cu alte persoane, creând astfel acel gen de intimitate care se naște prin împărtășirea informaţiilor care ne fac vulnerabili, arată un studiu publicat în 2018.

Cercetătorii au realizat un șir de 7 experimente, în urma cărora au observat că păstrarea unui secret se asociază cu o stare de oboseală proporţională cu nivelul efortului depus pentru a ascunde informaţia respectivă, dar și cu un sentiment de izolare. Participanţii la studiu care aveau un „motiv bun” de a nu-și destăinui secretul păreau să fie protejaţi împotriva oboselii, dar nu și împotriva senzaţiei de izolare. La polul opus, deschiderea faţă de oameni „în condiţiile corecte” îi determina pe subiecţi să se simtă mai fericiţi, mai satisfăcuţi și mai conectaţi cu ceilalţi.

Uneori poate fi dificil să discerni între problemele care trebuie împărtășite și cele care ar trebui să rămână un secret, după cum nu este simplu să prevezi cum se vor derula lucrurile dacă alegi drumul vulnerabilităţii, afirmă psihiatrul Grant Brenner. Acesta sugerează un criteriu de testare a oportunităţii confidenţelor: întreabă-te cât de mult îţi este afectată bunăstarea prin tăinuirea respectivelor informaţii. Pentru că, în timp ce „secretele pot varia de la benigne și relativ libere de vinovăţie la insidioase și rușinoase”, regula este că, odată cu gravitatea secretului, crește izolarea și oboseala asociate, precizează Brenner.

„Practic toţi adulţii cu o funcţionare intelectuală și psihologică normală păstrează secrete personale la un moment dat”, declară Anita Kelly, profesor de psihologie la Universitatea din Notre Dame. Cu toate acestea, unele secrete nu ar trebui să rămână niciodată neîmpărtășite, pentru că nota de plată a păstrării lor este prea greu de achitat.

Când 2 e mai sigur decât 1

Secretele care nu ar trebui păstrate sunt cele care dăunează altora sau posesorului lor, explică medicul Alex Lickerman, exemplificându-și declaraţia cu cazul adicţiei. Atunci când o persoană este dependentă (de alcool, droguri, jocuri de noroc etc.), încredinţarea secretului persoanelor potrivite este parte din procesul de vindecare, în timp ce păstrarea secretului cantonează persoana în perimetrul obiceiului nociv.

De asemenea, din registrul sarcinilor care n-ar trebui purtate în solitudine fac parte și afecţiunile care se agravează atunci când o persoană le ignoră sau le bagatelizează, cum este cazul depresiei. Din nefericire, adesea persoana deprimată fie dorește să mascheze criza în care se găsește, fie nu dorește să împovăreze un prieten cu greutăţile cu care se luptă.

Unul dintre gândurile negre cu care s-a confruntat în timpul anilor lungi de depresie a fost acela că este o povară pentru prietenii săi, a mărturisit Michael Gerson, jurnalist al cotidianului Washington Post, care încurajează pe oricine traversează această experienţă să ţină un jurnal al lucrurilor bune și rele pe care le trăiește. Deși izolarea pare singura alternativă atunci când simţi că nu te poţi destăinui nici măcar unui prieten sau că împovărezi inutil cu problemele tale, acest drum ajunge mereu într-o fundătură. Tratamentul medicamentos și prietenii care i-au fost alături l-au ajutat pe Gerson să își primenească gândurile ponosite și cenușii și să vadă „luminiţele mai mari din afara închisorii tristeţii” sale.

„E o binecuvântare să porţi poverile unui prieten”, scrie jurnalistul Peter Wehner, care prezintă cazul lui Gerson subliniind că, deși persoanele aflate în depresie sau în alt tip de crize se tem să nu-și copleșească prietenii cu necazurile lor, a te dedica nevoilor celuilalt și a te bucura de încrederea pe care ţi-o acordă face parte din însăși definiţia prieteniei.

Valoarea terapeutică a reţelei de prieteni este bine cunoscută de specialiștii care tratează dependenţa sau depresia, punctează Wehner, subliniind că aceleași virtuţi vindecătoare există și în cazul crizelor obișnuite în care derapăm de-a lungul vieţii, de la eșecul relaţiei maritale și pierderea locului de muncă la un diagnostic medical înfricoșător. Deși suntem adesea tentaţi să ne ascundem vulnerabilitatea, temându-ne să nu fim priviţi exclusiv prin lentila problemelor noastre, încercarea de a gestiona crizele fără a împărtăși cuiva lupta noastră are, de obicei, prea puţine beneficii faţă de scenariul în care alegem deschiderea în cele mai bune condiţii pe care le putem identifica.

Dacă există o categorie de secrete pe care nu ar trebui să le porţi de unul singur, acestea sunt informaţiile tăinuite din cauza rușinii, notează autoarea Jessica Gross, punctând faptul că eliberarea din hăţișul rușinii începe cu o confidenţă și cu un feedback „me too”.

De la slăbiciunea rușinii la forţa vulnerabilităţii

Cercetătoarea Brené Brown a studiat timp de două decenii curajul, rușinea, vulnerabilitatea și empatia, așezându-le în aceeași ecuaţie și reliefând legăturile care se ţes între ele.

După sute de interviuri și date colectate, Brown a observat că ar fi putut clasifica toţi subiecţii cercetărilor ei în două categorii distincte: cei care aveau sentimentul propriei valori, simţeau atașamentul și iubirea într-un mod puternic și erau siguri că merită să fie iubiţi și cei care se luptau să câștige iubirea, convinși că nu sunt niciodată îndeajuns de buni.

Membrii primei categorii aveau curajul de a fi imperfecţi, susţine Brown, fiind „dispuși să renunţe la cine credeau că trebuie să fie pentru a fi cine erau cu adevărat”, o condiţie absolut neceară pentru a crea relaţii.

De asemenea, prima categorie era dispusă să accepte vulnerabilitatea, considerând-o un factor-cheie al existenţei personale. Deși înseamnă expunere și incertitudine, vulnerabilitatea este totuși „cel mai precis instrument de măsură a curajului”, concluzionează Brown.

În timp ce vulnerabilitatea reprezintă curajul de a te prezenta și de a te iubi așa cum ești într-un anumit moment, rușinea înseamnă slăbiciune și se corelează cu dependenţa, depresia, violenţa, agresiunea, intimidarea, suicidul și tulburările de alimentaţie. Cercetătoarea ilustrează în mod plastic modul în care poate fi abordată rușinea: „Dacă pui ruşinea într-un vas Petri, are nevoie de trei lucruri pentru a creşte exponenţial: izolare, tăcere şi acuzare. Dacă pui aceeaşi cantitate de ruşine şi o stropeşti cu empatie, nu poate supravieţui.” Acesta este și motivul pentru care secretele motivate de rușine ar trebui divulgate într-un cadru propice, pentru că potenţialul cel mai înalt de vindecare se află, potrivit lui Brown, în cuvintele „me too” („și eu”).

Vulnerabilitatea se învaţă

Există nenumărate dezavantaje ale secretoșeniei nejustificate, susţine psihiatrul Fredric Neuman, care este și director al Centrului pentru Tratarea Anxietăţii și Fobiei, din New York.

Unele persoane sunt extrem de reticente în a dezvălui orice informaţie cu caracter personal, iar acest lucru poate constitui punctul de plecare pentru diverse tulburări emoţionale, spune Neuman. Oamenii pot ascunde lucruri despre ei pentru a nu pierde încrederea semenilor, pentru a nu trezi mila sau dispreţul lor sau de teama de a nu pierde afecţiunea celor dragi. Uneori, obiceiul de a ascunde tot ce ţine de viaţa privată are la bază educaţia primită de la părinţi, care i-a format să treacă sub tăcere lucruri absolut inofensive. Printre lucrurile pe care pacienţii lui Neuman povesteau că au fost educaţi să le ascundă se numărau, de exemplu, mărimea salariului părintelui, vacanţele familiei, faptul că un membru al familiei a suferit o intervenţie chirurgicală sau chiar că e bolnav câinele.

Acel „nu spune nimănui că” exersat frecvent în copilărie devine o barieră de netrecut și în perioada adultă, când subiecţii nu pot argumenta motivul pentru care ţin secret lucruri banale decât prin faptul că „nu e treaba nimănui” să știe ce se întâmplă în viaţa lor.

Neuman scrie că aceste persoane au învăţat că există ceva negativ la ei și că, dacă restul lumii ar ști, totul s-ar întoarce împotriva lor. Deși nu trebuie să ne purtăm ca și cum am fi case cu ziduri de sticlă, în care orice detaliu trebuie expus publicului, sentimentul că trebuie să trăim cu toate obloanele trase ne face să gândim și să acţionăm ca și când am trăi într-o lume eminamente ostilă.

Tulburările emoţionale, în general, și depresia, în special, sunt dificil de tratat atunci când oamenii își cheltuie energia pentru a ascunde problema pe care o au, în loc să caute resursele disponibile, punctează psihiatrul. Împărtășirea problemelor și a slăbiciunilor personale reprezintă o condiţie pentru a primi empatie și suport, dar are rolul și de a așeza lucrurile în perspectiva corectă, atunci când filtrele prin care ne privim sunt distorsionate de rușine sau de descurajare. Deși în terapie pacienţii afirmă frecvent că vor să ajungă să se simtă confortabil cu ei înșiși, acest lucru este irealizabil atunci când poartă măști, de teama că oamenii i-ar privi altfel dacă i-ar cunoaște cu adevărat, conchide Neuman.

Ceea ce suntem la un moment dat poate să nu fie ceea ce trebuie sau ne dorim să fim, așa cum problemele cu care ne confruntăm sau slăbiciunile noastre pot fi cu adevărat jenante sau demoralizante, însă conectarea cu persoanele de încredere din viaţa noastră reprezintă reperul normalităţii, nu izolarea.

Peter Wehner subliniază că, în cazul paraliticului de care amintește Evanghelia după Matei, vindecarea a fost posibilă și datorită prietenilor bolnavului, dispuși nu doar să-l poarte până la casa care Îl găzduia pe Isus, ci și să spargă acoperișul pentru a răzbate prin puhoiul de oameni.

„În viaţă, suntem uneori chemaţi să ne purtăm prietenii, iar alteori avem nevoie să fim purtaţi de ei, iar binecuvântările pot fi găsite în ambele scenarii”, conchide Wehner.