Mușchii feţei devin lacși, iar ochii încep să li se golească de interes, înainte ca plictiseala să-i îndemne să-și caute alt centru de interes. Foiala culminează cu plecarea unora sau cufundarea în explorarea telefonului. Alţii caută să deturneze discuţia cu o glumă sau îi grăbesc sfârșitul printr-o tăcere detașată sau ostentativă.
Apoi, după ce conversaţia serioasă a fost ucisă, grupul se reanimă în discuţii mărunte – tendinţe, gadgeturi, fotografii, reţele sociale, noutăţi marginale ș.a.m.d. Schimburile de replici și glumele „isteţe” devin miezul conversaţiei, iar timpul zboară ușor, fără câștiguri și fără regrete.
De ce abandonează oamenii atât de ușor discuţiile serioase?
Răspunsurile la o asemenea întrebare pendulează între culpabilizarea dificultăţii percepute a discuţiei și culpabilizarea lipsei preocupărilor intelectuale între membrii grupului. Mai puţin incriminatoare și adesea mai facilă, o altă explicaţie justifică abandonul prin invocarea caracterului inoportun al discuţiei în raport cu natura contextului. „Nu era momentul potrivit, ne întâlniserăm să ne relaxăm.” Acest motiv este invocat mai întâi în anii adolescenţei, dar rămâne popular și la îndemână și în anii studenţiei sau chiar și mai târziu.
După cum o descriu uneori înţelegător adulţii, atenţia tinerilor este arestată adesea de micile artificii ale distracţiei sau ale idilelor reale/potenţiale. Nu că o discuţie de calitate nu ar conta deloc pentru tineri, ci doar că de cele mai multe ori ei consideră mai potrivit să o amâne pentru o ocazie viitoare. Clipa pare că merită trăită altfel. Alteori, abandonarea unei discuţii substanţiale este explicată prin capacitatea scăzută a tinerilor de a-și menţine concentrată atenţia pentru o perioadă mai lungă de câteva minute. Tinerii au multă energie de consumat și un volum de întrebări existenţiale încă neglijabil în comparaţie cu cel din următoarele decenii de viaţă. Până la urmă nu i se potrivește copilăriei cel mai bine jocul, tinereţii idila, iar marile întrebări și înţelepciunea nu sunt ele marca senectuţii?
„Trei feţe
Copilul râde:
«Înţelepciunea și iubirea mea e jocul!»
Tânărul cântă:
«Jocul și-nţelepciunea mea-i iubirea!»
Bătrânul tace:
«Iubirea și jocul meu e-nţelepciunea!»”(Lucian Blaga)
Totuși, deși această generalizare în versuri a lui Blaga surprinde tendinţele indiscutabile ale vârstelor, ea nu ne explică de ce unii oameni continuă să se ferească de discuţiile de valoare și mult dincolo de anii tinereţii. În realitate, maturizarea sau îmbătrânirea nu aduce implicit înţelepciunea, edificarea sinelui sau echilibrarea percepţiilor cu privire la propria persoană.
Slalom printre presiuni și complexe
Adesea, începând din tinereţe și continuând în perioada vârstei adulte, mulţi fug de discuţiile de valoare pentru că se percep sub standardele populare ale persoanelor culte: nu cunosc suficient sau deloc autori importanţi, nu au citit multe dintre cărţile considerate lecturi obligatorii într-o viaţă sau nu au acumulat suficiente informaţii pe diverse subiecte. O consecinţă tipică a unei asemenea autoevaluări este retragerea acestor persoane din discuţii, uneori însoţită de rezoluţia compensatoare de recuperare a handicapului în viitorul apropiat. Totuși, când recuperarea întârzie să apară, complexele se adâncesc deopotrivă cu convingerea că situaţia nu se va putea schimba vreodată. Abilităţile sociale nu mai sunt exersate, iar persoana se retrage tot mai mult și, eventual, dezvoltă prejudecăţi convenabile cu privire la cei percepuţi ca superiori sau realizaţi intelectual.
În realitate, baremul de lecturi obligatorii nu este condiţia sine-qua-non a conversaţiilor cu sens. Există multe alte componente ale unei discuţii inspiratoare care ar trebui luate în considerare. Mai mult și mai des decât își imaginează o persoană complexată de nivelul ei de cultură, o discuţie de calitate se poate naște: din dorinţa cuiva de a ști mai multe și de a înţelege mai bine; din plăcerea de a asculta o persoană care gândește și se exprimă edificator; din întrebările atente, care determină susţinerea sau detalierea subiectului; din contraargumentele logice oneste, cuviincioase și pertinente; din capacitatea sau determinarea cuiva de a nu abandona un subiect insuficient lămurit; din aprecierea satisfacţiei aduse de o conversaţie bună și din cunoașterea mai bună a participanţilor la dialog ș.a.m.d. Nu există o singură cale pe care putem ajunge să avem conversaţii edificatoare și inspiratoare. Contraintuitiv poate, chiar și tăcerea poate genera conversaţii substanţiale.
Ce îţi vei dori la 40 de ani să fi știut sau făcut la 20 și la 30?
- Să-ţi fi temperat pofta de acţiune și de permanentă diversificare, măcar atât cât să apuci să sortezi cele mai valoroase căi de a-ţi petrece timpul;
- Să nu fi fost „prieten” cu oricine sau măcar nu cu atât de mulţi, ci să fi acordat mai mult timp unui cerc mai restrâns de persoane, alese cu mai multă atenţie;
- Să fi citit, planificat mai mult, măcar o carte pe lună, folosind din timpul petrecut pe telefon, în oraș, sau cu filmele;
- Să fi avut răbdarea și perseverenţa de a asculta oameni valoroși, în loc să fi consumat mare parte a timpului în discuţii mărunte, fără semnificaţii;
- Să fi pus mai multe întrebări de fiecare dată când apărea o ocazie de a lămuri mai bine un subiect;
- Să fi căutat mai mult și mai ţintit modele și mentori care să te fi ajutat să înţelegi mai curând ceea ce va conta cel mai mult la 30 și la 40 de ani;
- Să-ţi fi înţeles mai bine credinţele și convingerile și să te fi vaccinat cât mai devreme împotriva cinismului.
Tăcerea care naște conversaţii cu sens
Mă uitam la acest coleg și nu înţelegeam cum prezenţa lui conta așa de mult în diversele întâlniri de grup. Tăcea în cea mai mare parte a timpului, stătea mai degrabă retras și reușea, totuși, să devină un reper pentru cei prezenţi. Provocat de exemplul lui am decis pe la 20 de ani să fac un experiment: într-o tabără în care nu eram cunoscut de majoritatea, am decis să tac. Nu absolut, nu ostentativ, nici obstinat sau superior, ci doar să folosesc minimumul de cuvinte pentru a răspunde scurt, prietenos și amabil întrebărilor care îmi erau adresate direct. Am descoperit neașteptat de multe în cele șapte zile de tăcere din tabără.
Când vorbești mult, îi obligi pe oameni să te vadă, dar nu îi ajuţi neapărat să te cunoască. Ba, mai mult, adesea nici tu nu ai șansa reală să-i cunoști pe ei. În cele șapte zile de tăcere am avut ocazia să-i ascult, să-i văd și să-i înţeleg mai bine pe cei din jurul meu, lucru care m-a determinat să încerc să le fiu de folos într-un fel sau altul (pe cât posibil, fără cuvinte, după cum stabilisem). La finalul taberei mă simţeam mai profund conectat cu ceilalţi decât în orice alt context similar în care mă aflasem până atunci. Dar aveam să descopăr chiar mai mult.
Spre finalul taberei, în urma unui incident, grupul s-a adunat pentru o discuţie rapid presărată de reproșuri și întreruperi pe fundalul unui murmur cvasipermanent. După ce am cumpănit, am decis să spun câteva cuvinte, iar ceea ce s-a întâmplat m-a surprins total: cât timp am vorbit, am fost ascultat într-o liniște deplină. Primeam un respect pe care mi-am dat seama că îl datoram în mod direct tăcerii mele din ultimele zile și consecinţelor ei relaţionale.
Oamenii înţeleg când tăcerea se naște din superioritate sau din ignoranţă și se distanţează. Simt când tăcerea vine din decenţă și o respectă și simt și când tăcerea este, de fapt, conversaţie cu sens și se simt atrași de ea.
Izvoarele valorii
Cum să hrănim însă discuţiile de calitate atunci când ele au nevoie și de cuvinte? Înainte de toate, o conversaţie valoroasă trebuie protejată. Cea mai dificilă este adesea evitarea alunecării aproape inevitabile spre conversaţiile mărunte. Ironiile sau glumele ca mod de a socializa, bârfa, critica, discuţiile interminabile despre mâncare, concedii, cumpărături etc. sunt tot atâtea oportunităţi tentante de a duce dialogul pe un teren ușor de controlat, fără riscuri. De fapt, aceste ispite sunt atât de eficiente, încât cineva chiar trebuie să se implice într-o conversaţie serioasă pentru a le rezista.
Pentru că șansele ca o discuţie valoroasă să se nască fortuit sunt în general mici, e important să înţelegem manierele în care putem stimula și întreţine discuţiile de valoare. Identificarea răspunsurilor la următoarele întrebări ne ajută la atingerea acestui deziderat.
- Ce ne ajută/împiedică să avem încredere în prietenii cu care discutăm?
- Ce înseamnă să ascultăm pe cineva cu adevărat, astfel ca persoana respectivă să simtă empatia și sprijinul nostru?
- Ce anume ni se întâmplă pe plan personal – lucruri despre care simţim nevoia să vorbim?
- Care sunt subiectele importante ale actualităţii care ne afectează viaţa fiecăruia dintre noi?
- Este spiritualitatea o parte reală și suficient de importantă în viaţa noastră încât să-și găsească natural locul în discuţiile noastre?
- Ne dorim să căutăm împreună, cu scopul de a lua măsurile necesare, legătura dintre Dumnezeu și vieţile noastre?
- Suntem în grupul nostru de prieteni cointeresaţi să oferim feedback deschis și să ne sprijinim reciproc în identificarea și corectarea lipsurilor sau exceselor noastre? Dacă da, am discutat despre cum putem să facem lucrul acesta? Avem o rutină benefică, un tipar conversaţional care să ne permită să ne oferim ușor feedback unii altora?
Trepte ale conversaţiei care ne ridică
Dincolo de identificarea unui subiect bun pentru conversaţie și de deprinderea capacităţii de a asculta și a da feedback există câteva principii esenţiale ale conversaţiei substanţiale.
Nu atrage atenţia la tine! Discuţiile de calitate nu cresc în umbra preocupării de sine. Cuvintele și acţiunile noastre nu trebuie să fie mobile ale promovării sinelui. În plus, imaginea noastră nu devine mai bună doar pentru că am forţat ochii oamenilor să se concentreze la noi.
Nu epata în discuţii! Nivelul unei discuţii nu se stabilește prin desfășurarea întregului arsenal de cunoștinţe, titluri și abilităţi personale. Iar partenerii interesaţi de un dialog de calitate nu pot fi păstraţi prin impresii obţinute planificat sau prin iluzii construite metodic.
Nu te închide și nu te izola din teama de a nu greși! Calitatea nu presupune lipsa erorilor, a greșelilor, ci oferă ocazia identificării și corectării lor. O conversaţie de calitate nu e un spectacol montat pe scenă, în faţa unui public cunoscător, ci e lucrul de echipă din culise, când performanţa se construiește din deschidere, încercări, feedback și perseverenţă.
Concentrează-te asupra nevoilor celorlalţi! Preocuparea de a contribui în mod real e singurul principiu onest de alegere a cuvintelor pe care să le folosești într-o conversaţie. Această alegere este singura care vorbește natural și real despre noi și perspectiva noastră asupra dialogului.
Refuză să alegi doar din pricina presiunii! Oamenii ale căror răspunsuri ne așază sub presiunea de a fi cine nu suntem, nu sunt cei mai potriviţi interlocutori. Să participi în discuţii cu asemenea oameni înseamnă să le hrănești nevoia de public. O discuţie de calitate e un parteneriat, o înţelegere între doi călători de a continua drumul împreună. E o oportunitate de a explora și de a descoperi împreună.
Depășește-ţi nivelul de confort! E singura cale pentru depășirea unei plafonări sigure. În mod normal tindem să dezvoltăm prejudecăţi și argumente care să ne justifice reticenţa de a conversa cu persoane care comunică diferit de noi sau au alt nivel de pregătire. Să știi cine ești, însă, presupune să știi și cine nu ești la un moment dat. Să rămâi cinstit cu tine și cu ceilalţi în asemenea situaţii, nefăcând efortul de a simula ceea ce nu ești, e cel mai scurt și drept drum către un rezultat dezirabil. Nu doar că ne face autentici, dar ne permite să evităm complexele care cresc în umbra simulării sau a minciunii. Cine suntem nu ţine atât de mult de cât știm, de ce am realizat până acum sau de ceea ce avem. În ciuda presiunii pe care o resimţim adesea, adevărul este că cine suntem ţine foarte mult de ceea ce reușim să facem cu mijloace cinstite și demne, în orice situaţie ne-am afla. Demnitatea, autenticitatea, echilibrul și inteligenţa exercitată în primul rând prin întrebările pe care (ni) le punem sunt principalele trăsături care ne determină reacţiile și ne definesc prezenţa în orice context.
Inteligenţa nu e demonstrată cu precădere de cât știe cineva, ci de întrebările pe care (și) le pune.
Dar cea mai mare dintre ele este… cartea
Am pledat pentru lărgirea perspectivei, ca să înţelegem cât de multe dimensiuni și componente are o discuţie calitativă. Am afirmat chiar că nu este necesar un barem obligatoriu de lecturi. Dar nu putem încheia fără să subliniem cel mai important principiu capabil să schimbe total căutarea cuiva după edificarea sinelui.
„Ca să scrii, trebuie să citești.” Un prieten poet mi-a spus odată aceste cuvinte, care mi-au rămas în minte, probabil pentru totdeauna. Nimic nu creează în noi și nu ordonează mai frumos gânduri fertile decât cuvintele cumpănite ale celor care au concentrat vieţi întregi în câteva pagini. Atunci când citim texte valoroase descoperim edificii la care au muncit generaţii întregi înainte și la care primim favoarea să adăugăm și noi măcar o cărămidă. Citind, ne alegem moștenirea. Într-un sens, ne alegem genealogia.
Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.
