În căutarea înţelesurilor profunde a ceea ce înseamnă relaţiile interumane, am descoperit poveștile de viaţă ale unor oameni simpli, demni, dispuși să ofere din preaplinul bucuriei lor. Așadar, acestea sunt anotimpurile prieteniei, prin ochii unor bunici speciali.

Mă aflam la alimentara din colţul străzii când am surprins, involuntar, dialogul pe care vânzătoarea îl avea cu o cunoștinţă, la telefon. Această doamnă era foarte nerăbdătoare să primească vizita fiicei, care născuse un băieţel în urmă cu 4 luni. Din cauza măsurilor de protejare din această perioadă, tanti Viorica și-a văzut nepotul doar în conversaţii video, prin intermediul telefonului.

Am întrebat-o ce i-ar povesti nepotului atunci când va crește și vor putea purta conversaţii. „Despre copilărie. Cu bune și rele”, mi-a răspuns aproape automat. „Stai să-ţi spun.”

„Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc la locul naşterii mele, la casa părintească din Humuleşti, la stâlpul hornului unde lega mama o şfară cu motocei la capăt, de crăpau mâţele jucându-se cu ei, la prichiciul vetrei cel humuit, de care mă ţineam când începusem a merge copăcel, la cuptiorul pe care mă ascundeam, când ne jucam noi, băieţii, de-a mijoarca, şi la alte jocuri şi jucării pline de hazul şi farmecul copilăresc, parcă-mi saltă şi acum inima de bucurie!” (Ion Creangă, Amintiri din copilărie)

Primăvara pașilor desculţi

„Eu sunt bunică tânără, dar tot am prins perioada comunistă și i-aș povesti cum am trăit și eu cu ai mei. Comunismul îmi lasă un gust amar, până la 12 ani nu mi-am văzut tatăl, pentru că era prizonier politic de 13 ani. A fost acuzat că simpatizează cu o mișcare anticomunistă. Drept să spun, toată lumea avea un loc de muncă și toată lumea avea o casă. Problema era că nu ne permiteau accesul la informaţii. Nu ni s-a permis să citim scriitori care nu aveau aprobarea lui Ceaușescu. Nu ni s-a permis să călătorim în străinătate sau să avem prieteni din străinătate. În unele zile, nu aveai voie să conduci, era o convenţie cu zile pare și impare. Bine, asta dacă aveai mașină. Și apoi au existat raţiile alimentare: nu mai mult de o jumătate de pâine pe zi, nu prea multă carne sau zahăr și așa mai departe. În urmă cu 40 de ani, dacă ai fi gătit la ora 19, ai fi gătit la lumina lumânărilor. Pentru că între 18:00 și 20:00 se întrerupea curentul electric. Dar aici vine și partea frumoasă. În intervalul acela ne jucam mai mereu cu prietenii. Când «venea curentul», mergeam pe la casele noastre, ca să ne uităm la televizor în singurele două ore de program TV, așa cum erau în fiecare zi. Noi, copiii, ne uitam la Mihaela”, moment în care umple magazinul cu un râs natural și sonor. „Mai întâi trebuia să ascultăm o melodie despre marele nostru lider, iar apoi urmau desenele Mihaela.

Erau însă oamenii mai profunzi. Erau speriaţi și mulţi dintre ei poate trădători, dar mi se pare că nu exista chiar atât de multă superficialitate ca acum. Aveau, în general, respect pentru ţara lor, pentru naţionalitatea și neamul lor. Asta aș vrea să-i spun lui Christopher, nepoţelul meu. Uite, nici numele nu mai sunt românești.

Despre prietenie? Să se bucure din plin de copilărie, să nu stea toată ziua cu ochii în telefoane și tablete, să-și facă mulţi prieteni cu care să se joace și să înveţe, pentru că, oricum, pe măsură ce crești se răresc prieteniile, nu mai ai încredere așa de ușor în oameni, apar alte priorităţi, apare stresul care îţi fură cumva veselia și ușurinţa de a intra în vorbă cu cel de lângă tine, dar acesta nu e un motiv pentru a nu te înconjura de oameni, pentru că avem nevoie unii de alţii. Și încă ceva: să fie mândru că-i român.”

#SunăUnPrieten

În 2018, Metropolitan Life a iniţiat un exerciţiu ce a constat în: 4 oameni chemaţi la un casting, un telefon și o provocare.

„Dacă ar fi să numești o persoană care să te ajute în orice situaţie, pe cine ai alege?”

Cei 4 participanţi la acest experiment social și-au ales persoanele pe care urmau să le sune, au format numărul de telefon și le-au adresat întrebări care ne pun pe gânduri, de cele mai multe ori, indiferent de capătul firului la care ne aflăm:

Ai putea să ai grijă de câinele meu în acest weekend?

Ai putea să-mi plătești rata luna asta?

Crezi că ai putea să ai grijă de copiii mei acest weekend?

Ai putea să ai grijă de familia mea o perioadă?

„Ar trebui să fie un fel de leapșă – să zăbovim cu toţii câteva secunde și să ne întrebăm ce prieten am suna într-o situaţie-limită și până unde am merge cu cerinţele noastre?” (Alex Livadaru, autor fondator Republica)

Când e vară din belșug

Nea Marinel este înconjurat de cărţi. Acasă are 6 biblioteci frumos aranjate și întreţinute, din care scoate cu grijă câte o carte, ca și cum ar fi un document de arhivă. „Defect profesional”, îmi spune dumnealui. Îi dau dreptate, pentru că și anticariatul pe care îl are se prezintă impecabil.

Îl rog să-mi răspundă la o singură întrebare și anume: Ce este prietenia?

— Cumperi o carte dacă îţi place răspunsul? mă invită el la un schimb.

— Cumpăr, mă prind eu în joc.

— Uite, eu am fost mai șugubăţ de când eram mic, adică de vreo 76 de ani. Ţin minte că aveam 5 ani și mă jucam cu un geamantan imens. La un moment dat, mama a făcut un pachet cu ce aveam noi prin grădină, legume, fructe, zarzavat, pe care să-l trimită fratelui ei, că el și soţia lui nu prea aveau nimic. Eu am intrat în geamantan și m-am ascuns acolo minute bune. Mama a observat umflătura din interiorul geamantanului și s-a prefăcut neștiutoare. A închis una dintre curelele valizei și l-a strigat pe tata, spunându-i că „geamantanul pentru ruși e gata”, îl pot trimite. Atunci am ţipat și am ieșit imediat din geamantan, lăsând-o pe mama într-o criză de râs. Am avut o familie foarte frumoasă, care a fost deschisă întotdeauna pentru oaspeţi. Culmea e că noi nu aveam multe lucruri, dar eram o familie de oameni gospodari care împărţea puţinul lor. Mă împrieteneam foarte ușor cu copiii. Chiar dacă erau vremuri grele, ca după război, am fost binecuvântat cu o educaţie bună de la părinţi, cei 7 ani de acasă, cum s-ar spune. La un moment dat, eu făcând facultatea la București în anii ‘70, așteptam tramvaiul în staţie și am observat o fată crispată care își pierduse banii și nu avea cum să-și cumpere bilet. Afară era ger, o iarnă adevărată. Așa că i-am dat eu 40 sau 50 de bani și mi-a mulţumit cu ochii în lacrimi. În tramvaie erau taxatoare, niște femei care aveau o mică cabină și care vindeau bilete în funcţie de distanţa și clasa vagonului. A sosit tramvaiul, am urcat și, când să plătesc, am realizat că banii pe care i-am dat fetei erau ultimii pe care-i mai aveam. Am coborât și am mers pe jos. Nu am simţit deloc frigul atunci, cu toate că eu sunt mai sensibil. Afară era iarnă cumplită, în mine însă era vară din belșug. Dacă vrei să ai prieteni de nădejde, trebuie să le fii alături, la rândul tău, trebuie să ajuţi și să sacrifici, iar toate acestea încep cu un mic gest la momentul potrivit. Tot ce trebuie să faci e să deschizi ochii. Așadar, prietenia este dăruire.

Am ieșit din anticariat mai bogat cu o poveste de viaţă și cu 4 cărţi cumpărate.

An de an și-n fiecare toamnă

Trebuie să recunosc faptul că mi-a atras atenţia. Treceam zilnic pe lângă el, iar, când traficul se intensifica și așteptam în mașină, îl priveam cu atenţie. Stătea liniștit pe o bancă dintr-o curte amenajată cu gust și privea oamenii, după care scotea un fluier de lemn, pictat cu albastru, și începea să cânte. Am surprins această scenă de câteva ori. De la scăderea temperaturii însă, nu l-am mai văzut, așa că am mers până la el. Nea Costache nu mai are pe nimeni din familie care să-i fie alături. Soţia s-a stins în urmă cu 4 ani, iar singura lui fiică a murit într-un accident de mașină, când avea 29 de ani. Ambii nepoţi, fata de 6 ani și baiatul de 3 ani și jumătate au murit în același accident. Acum poartă pe frunte urmele dorului nestăvilit de a-i mai strânge încă o dată în braţe pe cei iubiţi. Locuiește la un azil de bătrâni, unde are de toate și totuși nimic, după cum spune chiar el.

Un prieten de o viaţă i-a făcut cadou acel fluier, în amintirea relaţiei lor de prietenie de peste o jumătate de veac. Acel prieten este bolnav și nu-și permite să îl viziteze mai mult de 2 ori pe an. Cert este că în luna septembrie cei doi prieteni buni se întâlnesc în incinta azilului și povestesc cât pentru un an. Este o tradiţie care dăinuie din timpul tinereţii lor și continuă și astăzi.

„Ce e prietenia? E lucrul acela care acoperă un gol, o suferinţă. E și voie bună câteodată. Știi proverbul: Un prieten, în nenorocire, ajunge ca un frate. Prietenia la bătrâneţe, mai ales la un azil, e ca o pădure de copaci fără frunze. Nu prea avem noi mare lucru, dar suntem împreună.” Și, din când în când, se mai aud triluri de fluier albastru.

Se așterne iarna

E liniște și frumos. Nu pentru că ar fi un peisaj deosebit afară, ci pentru că în această iarnă am văzut portrete în alb-negru ale unor bunici care au mers mai departe. Au văzut ce este mai bun în viaţă, au râs și s-au jucat, au vărsat lacrimi și au căzut zdrobiţi sub povara unor vești crude. Dar au avut ceva în comun: bunătatea.

„Cine nu are bătrâni, să-și cumpere”, spune o expresie populară, pentru că ei sunt gata să ofere atât de multe. Sunt și mai frumoși atunci când timpul își lasă amprenta asupra lor, desenând mici urme pe chipurile care cândva erau senine și peste care se așterne iarna.