Este adevărat că nu îţi dai seama ce crezi cu privire la Dumnezeu decât atunci când nu ţi-a mai rămas cu privire la El decât convingerea exprimată în cartea profetului Ieremia: „Tată! Tu ai fost Prietenul tinereţii mele!” (Ieremia 3:4).
Prietenia lui Dumnezeu își are suprema expresie în împreuna-trăire a Tatălui, Fiului și Duhului Sfânt. Înainte și mai presus de a fi Fiu, înainte de a I se zice: „Scaunul Tău de domnie, Dumnezeule, este în veci de veci; toiagul domniei Tale este un toiag de dreptate” (Evrei 1:8), înainte de a I se spune: „Dumnezeule, Dumnezeul Tău Te-a uns cu un untdelemn de bucurie…” (Evrei 1:9), Tatăl Îl numește pe Fiul „prietenul lui Dumnezeu” (Isaia 42:19). Dumnezeul cel atotputernic și atotștiutor, Dumnezeul cel mare și înfricoșător este… Prietenul Prietenului meu.
Înainte de a ne vorbi despre mântuire și Mântuitor, despre creștinism și creștini, Domnul Se recomandă și ne numește „prieteni”: „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu știe ce face stăpânul său, ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la Tatăl Meu” (Ioan 15:15). „Tatăl Însuși vă iubește!” (Ioan 16:27), spunea Iisus, și El a venit printre noi „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea” (Ioan 3:16)! Iisus este icoana credincioasă a prieteniei Tatălui, fiindcă „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan 10:30) și, deci, „cine a văzut prietenia Mea a văzut prietenia Tatălui”. Odată cu „gândul veșniciei” (Eclesiastul 3:11), Dumnezeu a plantat în inimile noastre și între noi gândul prieteniei. Dar, dacă „omul este lup pentru om”[1], cum poate deveni realitate acest fel de prietenie? Răspunsul este pe cât de simplu, pe atât de înălţător.
Legea nașterii prieteniei dumnezeiești în inima noastră este aceeași cu legea nașterii iubirii. După cum „noi Îl iubim, pentru că El ne-a iubit întâi” (1 Ioan 4:19), în același fel, Îi suntem prieteni și suntem prieteni unii cu alţii fiindcă El ne-a fost Prieten mai întâi.
Copilul nu se naște iubind sau fiind prieten, ci se naște sălbatic și speriat de necunoscut. Când însă constată că este iubit, începe să se nască în el iubirea și prietenia pentru cei ce-l iubesc și îi sunt prieteni și, fiindcă „în dragoste nu este frică” (1 Ioan 4:18), frica dispare din sufletul copilului.
Adevărata prietenie, prietenia după chipul prieteniei lui Dumnezeu, nu este o simplă formă de simbioză. Ea nu se manifestă doar prin deschiderea ușii sau a contului, ci prin acea nelumească deschidere a inimii. Domnul nu Se simţea ca în cer în casa lui Lazăr și a surorilor lui pentru că aceștia erau membri în biserica Lui sau pentru că aveau multe de oferit, ci pentru că El era Prietenul lor și ei erau prietenii Lui. Testul prieteniei cu Dumnezeu este simplu. Iisus n-a stat niciodată la ușa lui Lazăr să bată… Semnul prieteniei cu Dumnezeu stă în faptul că am devenit fiinţe prietenoase.
Singur nu este omul care nu are prieteni, ci acela care nu este prieten. Nu lipsa prietenilor, ci lipsa prieteniei care se dăruiește este seceta care transformă grădina inimii „într-un ţinut pustiu, într-o singurătate plină de urlete înfricoșate” (Deuteronomul 32:10). Ca în căsătorie, unde mai întâi întrebi dacă ești tu însuţi persoana potrivită; ca în parabola samariteanului, unde nu întrebi cine este aproapele, ci întrebi dacă ești tu însuţi, cu adevărat, aproapele celui de lângă tine, în prietenie nu întrebi dacă oamenii din jur sunt prietenoși, ci dacă tu ești cu adevărat acea fiinţă prietenoasă și acel prieten de care cel de lângă tine este dureros de lipsit.
Prietenia Domnului cu noi nu suferă modificări în funcţie de prietenia noastră cu El, ci El ne este Același Prieten, „ieri și azi și în veci” (Evrei 13:8). Prietenia Lui naște același fel de prietenie în noi și între noi. Neprietenia celorlalţi nu ne va face niciodată mai puţin prietenoși și trădarea altora nu va face și din noi trădători. Doar atunci vom putea călca în totul pe urmele Celui ce a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” (Matei 26:50).
Prietenia aceasta nu este o închisoare fără ferestre și nu este o formă de posedare, ci este cea mai largă ușă deschisă.
Prietenia lui Dumnezeu nu este și nu a fost niciodată menită să fie un surogat pentru prietenia noastră cu oamenii. Aș parafraza textul din 1 Ioan 4:20 – Cum poţi să spui că ești prieten cu Dumnezeu, pe care nu-L vezi, când tu nu ești prieten cu soţia, soţul, copiii, cu toţi cei din jur, pe care îi vezi? Domnul Iisus Hristos, Prietenul lui Dumnezeu și Prietenul nostru, ne spune: „Faceţi-vă prieteni” (Luca 16:9). Lucrul acesta presupune ca, înainte de a face și a avea prieteni, să fim noi înșine cu adevărat buni prieteni. Nici Dumnezeu nu poate da ce nu are; cu atât mai puţin noi. Biblia ne îndeamnă: „Urmaţi, dar, pilda lui Dumnezeu ca niște copii preaiubiţi” (Efeseni 5:1) și, relaţional, lucrul acesta se aplică primordial ideii de prietenie.
Proverbul „Spune-mi cu cine te împrietenești ca să-ţi spun cine ești” are un revers al medaliei, și anume: „Spune-mi cu cine nu te-mprietenești ca să-ţi spun cine nu ești.”
Iisus a spus despre Ioan Botezătorul: „Adevărat vă spun că, dintre cei născuţi din femei, nu s-a sculat niciunul mai mare decât Ioan Botezătorul.’ (Matei 11:11) Acum, dacă l-am putea întreba pe Ioan Botezătorul ce înseamnă să fii „cel mai mare om născut din femeie”, el s-ar putea să ne răspundă în cuvintele pe care, de altfel, le-a folosit în timpul vieţii sale: să fii „prietenul Mirelui.” (Ioan 3:29) Recent am ascultat un interviu cu Jeff Bezos. La întrebarea: „Ce ai dori să se spună despre tine când nu vei mai fii”, el a răspuns: „Aș dori să se spună că am fost cel mai onest om de pe pământ” (I-am spus în gând că locul este ocupat!). Ce ai vrea să se spună despre tine ca o concluzie a vieţii tale? Personal mă gândesc că nu este har mai mare decât sa fii considerat prietenul Celui binecuvântat și El să primească prietenia ta (Isaia 41:8; Iacov 2:2).
