Dacă Superman putea opri cu mâinile goale un proiectil de tun și era capabil să se deplaseze cu viteză mare prin aer, omului modern i s-a livrat o sarcină cu nimic mai ușoară: trebuie să-și clădească o carieră solidă, să conjuge succesul la toate timpurile viitorului, să menţină o viaţă socială activă și să investească timp și energie pentru a avea o familie fericită.

În eseul său „Individualismul modern ca ideologie justificativă”, profesorul Adrian-Paul Iliescu vorbește despre modul în care modernismul șarjează pe tema individualismului, tratându-l ca pe o descoperire majoră – și de altfel inevitabilă – în marșul omenirii către progres. Autorul lansează ipoteza conform căreia individualismul nu a fost o descoperire-trofeu a modernităţii, care a avut ca rezultat colateral singurătatea, ci mai degrabă s-ar fi născut din nevoia de a legitima realităţi umane neconfortabile, precum ura sau singurătatea.

Urmărind să valideze ipoteza propusă, autorul analizează operele unora dintre părinţii modernismului, de la Thomas Hobbes la Francis Bacon și Montaigne, pentru a urmări modul în care fiecare dintre ei așază câte o cărămidă la edificiul unei ideologii menite să explice crizele pe care le traversează umanitatea. Francis Bacon plasează într-un raport antagonic performanţa individului cu responsabilităţile pe care le incumbă familia: „Cel ce are soţie și copii a dat ostatici sorţii. Căci acestea sunt piedici pentru marile întreprinderi, fie că ţintesc la bine, fie că ţintesc la rău.”

Montaigne va introduce ideea că semenii noștri – în ultimă instanţă, chiar și membrii familiei – sunt doar chipuri străine, în timp ce, în adâncul sufletului, am purta doar propria noastră imagine. Un motiv suficient pentru a-ţi canaliza resursele spre tine însuţi și spre ceea ce poţi realiza, amintindu-ţi mereu că ceilalţi sunt doar însoţitori întâmplători prin viaţă. Și nici măcar unii agreabili, punctează Hobbes, insistând asupra faptului că relaţiile umane se definesc mai degrabă prin neîncredere, suspiciune sau dușmănie. Semnificativă pentru această realitate ar fi, după Hobbes, imaginea unui călător care își ia măsuri de siguranţă în timpul călătoriei, de la ferecatul cuferelor la paza acestora.

Există o anumită doză de duplicitate în scrierile părinţilor gândirii moderne, crede profesorul de filosofie politică, întrucât, deși se simt datori să elogieze prietenia (cum o face, de pildă, Bacon), afirmă tranșant că marile realizări aparţin solitarilor, iar, în voiajul către performanţă, legăturile umane constituie o vulnerabilitate, dacă nu chiar un obstacol insurmontabil.

Într-o formă sau alta, ideea performanţei solitare a continuat să modeleze societăţile individualiste. Pe de altă parte, omul modern, deși scufundat într-o acută singurătate (sau, poate, tocmai de aceea) conștientizează că fericirea nu se poate înscrie pe o singură coordonată și depune eforturi pentru a concilia dimensiuni aparent antagonice: cariera și familia. O mână de aleși par să fi izbutit să le îmbine armonios, iar reţetarul urmat stârnește interesul milioanelor angajate în aceeași echilibristică.

Când preţul succesului depășește câștigul

„Este greu să fii un perfecţionist singuratic și lipsit de bucurie. Mi-aș dori să pot fi mediocră.” Afirmaţia, de-a dreptul halucinantă într-o societate care vânează succesul cu acribie, aparţine jurnalistei Amy Molloy, care scrie pentru publicaţii cu renume din Marea Britanie și Australia. Jurnalistă independentă, editoare, autoare a mai multor cărţi, Amy Molloy a bifat deja obiective pe care le-a urmărit cu asiduitate de la vârste fragede. A obţinut un post la un ziar naţional în primul an după absolvirea facultăţii de jurnalism și, după un șir de promovări, a ajuns editor al unei importante reviste de modă. Și-a depășit obiectivul de a scrie o carte înainte de a împlini 30 de ani – la 23 de ani cartea ei era deja publicată de Headline Uk, iar suma încasată pentru ea nu era deloc neglijabilă. Avea să scrie încă alte 7 cărţi până la 31 de ani.

La 20 de ani, după propria-i mărturisire, era absorbită de planurile ei de avansare. De fapt, cariera ei nu înflorea destul de repede sau cel puţin asta era senzaţia care o urmărea constant. Și, în același timp, nu și-a permis nici măcar un moment de pauză, în care să-și celebreze în tihnă reușitele. La 30 de ani, evaluarea vieţii ei profesionale și sociale nu se solda cu o concluzie satisfăcătoare, deși în palmaresul său se regăseau numeroase realizări.

„A avea succes este chinuitor” – e o altă afirmaţie deconcertantă a jurnalistei. Ea vorbește despre alegerea pe care trebuie să o facă în fiecare weekend: să ia o pauză și să se simtă vinovată sau să muncească și să fie epuizată. Nu te poţi menţine pe val din inerţie, iar Molloy apreciază că depune eforturi înzecite faţă de o persoană obișnuită, iar rezultatele obţinute se datorează acestui efort herculean mai degrabă decât lipsei de eșecuri. Mărturisește că nu știe cum ar putea să menţină ritmul care a adus-o în acest punct al carierei sale. Și simte că victoriile ei sunt oarecum bagatelizate de o familie deja familiarizată cu succesul – încă de pe vremea când Amy își adjudeca, la vârsta copilăriei, diferite trofee sportive.

Succesul profesional a venit la pachet cu o singurătate pe care soţul ei a remarcat-o în cursul celor câteva luni în care au ieșit împreună – așteptarea de a fi prezentat prietenilor lui Amy s-a încheiat în ziua în care ea a admis că nu are, de fapt, un grup de prieteni cu care să ţină legătura. La vârsta la care viaţa gravitează în jurul prieteniilor, Amy decisese deja, devorată de propriile ambiţii de avansare, că relaţiile de prietenie sunt o pierdere de timp și de bani.

Amy își dorește copii, doar în varianta în care soţul ei se acomodează cu ideea de a juca rolul unui părinte la domiciliu. Și, dacă e să fie sigură de ceva, acest lucru e că nu dorește pentru copiii ei viaţa pe care o trăiește ea, oricât de bine cotată profesional ar fi. Întrucât resimte din plin povara succesului, și-ar dori ca ei să fie fericiţi mai degrabă decât să obţină rezultate profesionale absolut remarcabile.

Versiunea feminină a unei ţinte ambiţioase

Poţi avea totul? – este o întrebare dificilă, la care Anne-Marie Slaughter, avocată și analist politic extern (și prima femeie-director la Policy Planning în cadrul Departamentului de Stat al Statelor Unite), a formulat răspunsuri diferite în momente diferite ale carierei sale.

Într-un articol care a fost publicat în The Atlantic, Slaughter mărturisea că a susţinut, ani de-a rândul, în prelegerile sale pentru femei tinere că e posibil să obţii totul, de la carieră la familie, indiferent de domeniul în care alegi să lucrezi. Ani mai târziu, după ce a ajuns la apogeul carierei sale și s-a confruntat cu o alegere între cele două, Slaughter și-a reconsiderat poziţia, subliniind că axioma iniţială trebuie ajustată și că ea a indus sentimente de vinovăţie miilor de femei care au eșuat în a-și armoniza familia cu munca, în ciuda celor mai tenace eforturi.

Timp de 80 de luni, Slaughter a făcut naveta între Washington și Princeton, unde se aflau soţul și cei doi fii, pe care-i vedea doar în weekend. Când adolescenţa fiului ei mai mare s-a dovedit a fi una problematică, Slaughter a luat decizia incredibilă (chiar și pentru ea) de a renunţa la o slujbă de vârf în guvern pentru a fi alături de familia ei, lucrând cu normă întreagă, dar optând pentru domenii care îi permiteau să fie și soţie, și mamă cu normă întreagă.

Decizia ei a contrariat multă lume (deși nu a fost singulară, Slaughter menţionând și alte femei care au demisionat din poziţii-cheie ale politicii americane, pentru o implicare mai bună în viaţa de familie), iar articolul pe care l-a publicat, „Women Can’t Have It All”, a stârnit o avalanșă de reacţii – unele virulente, pentru că o astfel de poziţie din partea unei femei cu o carieră de anvergură era greu de tolerat. A preţui familia mai mult decât o carieră în plină ascensiune este o alegere condamnată de majoritatea colegilor lui Slaughter, dar generaţia mai tânără pare să privească lucrurile din alt unghi. Numeroase tinere i-au mulţumit, în urma prelegerilor ei, pentru că a rostit un adevăr simplu, dar atât de rar exprimat – acela că nu poţi avea totul, cel puţin nu „în modul în care societatea și economia americană sunt structurate”. Și nu într-o cultură în care angajatul care pune pe primul loc munca este recompensat, iar cel care se focalizează pe nevoile familiei este taxat drept lipsit de profesionalism. Înainte de a lucra pentru guvern (și după aceea), Slaughter a performat în mediul academic, deţinând posturi foarte exigente, dar care îi permiteau să își stabilească programul, ceea ce însemna că putea aloca suficient timp nevoilor fiilor ei.

Concluzia ei este tranșantă: poţi fi părintele și profesionistul care îţi dorești să fii, dar totul depinde de tipul de muncă desfășurată și de rigorile impuse de aceasta. Cuvântul-cheie este, în acest caz, flexibilitatea programului. Iar în cazul femeilor, disponibilitatea partenerului de a-și asuma responsabilităţi parentale egale este unul dintre factorii de care depinde echilibrul carieră–familie.

Modul în care societatea va înţelege să valorizeze familia își va pune amprenta tot mai mult asupra performanţelor femeilor, conchide Slaughter, eliberându-le de povara unei alegeri de tipul ori-ori.

De altfel, un studiu efectuat în anul 2000, pe 527 de companii din SUA, indica faptul că organizaţiile care au o politică extinsă – și prietenoasă – cu privire la familie înregistrează performanţe mai ridicate.

Echilibrul carieră-familie, o perspectivă masculină

Rafael Behr, jurnalist la The Guardian (și numit „comentatorul politic al anului” 2014), analizează într-un articol modul în care taţii pot avea un loc de muncă, dar – în cuvintele sale – „și o viaţă, concomitent”.

Echilibristica familie-carieră e un joc cu sumă zero, susţine Behr, în sensul că există un număr finit de angajamente pe care o persoană le poate îndeplini, iar când această energie este epuizată în solicitările legate de job, familia are de suferit.

Jurnalistul crede că ultimele decenii au adus o modificare: dilema femeilor care se luptă să obţină totul pe teren profesional și familial activându-se și în conștiinţa bărbaţilor. După nașterea fiicei sale, Behr a reușit, prin bunăvoinţa anagajatorului, să își orienteze viaţa profesională în jurul familiei, lucrând cu jumătate de normă. Admiţând că face parte dintr-o minoritate prin alegerile sale profesionale, jurnalistul se întreabă dacă el și cunoscuţii care au luat decizii similare pot fi socotiţi norocoși sau pur și simplu nesăbuiţi.

Pauzele în activitatea profesională pot aduce dividente în relaţia parentală, dar sunt de departe păguboase pentru traseul ulterior al angajatului, avertizează Behr, amintind rezultatele Comisiei pentru Egalitatea de Șanse: o femeie care a lucrat cu o jumătate de normă timp de un an va câștiga, pe termen lung, cu 10% mai puţin decât cea care a lucrat cu normă întreagă.

Un studiu realizat în America, în 2006, „One Sick Child Away From Getting Fired”, detaliază cazuri de lucrători concediaţi sau penalizaţi la locul de muncă pentru abateri precum 3 minute de întârziere atunci când au avut grijă de un copil bolnav sau folosirea telefonului de la serviciu pentru a verifica ora la care au ajuns copiii de la școală. Studiul confirma concluziile lui Slaughter – pentru a avea totul, nu e suficientă determinarea personală, ci e nevoie de o modificare a viziunii și a politicilor organizaţionale.

Mai mult timp pentru familie e astăzi un răspuns rezonabil în condiţiile în care piaţa muncii operează transformări greu de conceput în deceniile anterioare. Behr îl citează pe Richard Sennett, profesor de sociologie la London School of Economics, și concluziile sale cu privire la schimbările suferite de viaţa profesională a generaţiei actuale. În timp ce în vechea etică a muncii se subînţelegea că îmbătrânirea era recompensată cu un venit crescut și cu siguranţa locului de muncă, în prezent „beneficiul pe termen lung al muncii a slăbit”.

Urmărind trendul actual, se poate prezice un vârf de salarizare la vârsta de 40 de ani, după care absolvenţii și persoanele celibatare vor fi preferate de angajatori, iar lucrătorii cu vechime fie vor suferi reduceri salariale, fie vor fi direcţionaţi spre o pensionare pentru care puţini s-au pregătit corespunzător. În consecinţă, e nerealist să aștepţi de la pensionare viaţa pe care ai putea-o trăi în prezent, subliniază Behr, printr-o judicioasă reordonare a priorităţilor. Iar viaţa cu maximum de satisfacţie, crede jurnalistul britanic, presupune curajul de a cere concediul de paternitate (pe care o cincime din angajaţi nu-l solicită de teama repercusiunilor asupra viitorului lor profesional) sau timpul liber care permite participarea la evenimentele importante din viaţa copilului.

Reevaluarea importanţei familiei capătă din ce în ce mai multă amploare într-o generaţie care începe să revendice felii egale din satisfacţia oferită de mediul familial și cel profesional. În același timp însă, rolul comunităţii este repus pe tapet, fie în surdină, fie mai vocal, de către cei care cred că individualismul nu este, totuși, o scurtătură spre fericire.

Permanenţa, noul lux al societăţii dezvoltate

Pornind de la afirmaţia poetului T.S. Elliot – „În ansamblu, pare că ar fi spre binele tuturor ca marea majoritate a oamenilor să își ducă viaţa în locul în care s-au născut” –, Justin Hannegan, călugăr al Mănăstirii benedictine „Sf. Ludovic”, din Creve Couer, scrie un articol cu un titlu provocator: „De ce ar trebui să trăiești în orașul în care te-ai născut”.

Dezaprobând ceea ce numește „furia mobilităţii”, termen plastic ce redă practica americanului de a se muta, în medie, o dată la 5 ani, Hannegan construiește argumente în favoarea permanenţei, militând pentru un revers al unui fenomen de amploare – casa a devenit, în cultura americană, mai degrabă un popas decât o locuinţă permanentă.

Pentru călugărul benedictin, permanenţa este un dar și, în egală măsură, „o valoare societală profundă”. Unul dintre beneficiile esenţiale ale permanenţei este, în viziunea lui Hannegan, conservarea familiei. Nu este vorba de modelul contemporan al familiei nucleare, ci de familia tradiţională, cu încrengătura ei protectivă de fraţi, părinţi, bunici, veri, unchi, mătuși, nepoţi. Dacă modelul clasic al familiei le permitea membrilor săi să se bazeze unii pe alţii, să lucreze, să se roage și să creeeze amintiri comune, modelul actual, în care o familie este disipată pe mai multe meridiane ale globului, îi împiedică pe membrii ei să se dezvolte unii lângă alţii, favorizează uitarea istoriei comune și degrevează persoanele de obligaţiile impuse de legătura de sânge.

În schimb, mobilitatea modernă facilitează legarea relaţiilor extrafamiliale, ca un substitut al legăturilor strânse de familie. Noile relaţii (prin consimţământ – cele de prietenie; sau prin contract – relaţiile de muncă) dictate de mobilitatea accentuată ne privează de lecţiile fundamentale pe care ni le predă familia: afecţiunea și loialitatea dezinteresate și obligaţia nativă faţă de semeni. Întrucât aceste lecţii constituie fundamentul societăţii puternice, Hannegan conchide făcând referire la linia de gândire a istoricului Rusel Kirk, și anume că permanenţa (prin conservarea tradiţiei, a culturii, a diversităţii locale și mai ales prin conservarea relaţiilor de familie) aduce un cumul de beneficii societăţii în ansamblul ei.

Deși mobilitatea nu poate fi evitată în toate cazurile, Hannegan consideră că, de cele mai multe ori, mutarea reflectă sistemul de priorităţi al individului și locul central sau periferic în care este plasată în cadrul acestuia familia și comunitatea locală.

În căutarea unei vieţi împlinite

Revenirea lui Rod Dreher în sânul comunităţii în care s-a născut și a copilărit este prezentată de jurnalista Emily Esfahani Smith ca o întoarcere acasă a fiului risipitor, într-un articol scris pentru The Atlantic.

La fel ca pentru alte mii de tineri de vârsta lui, care pleacă la colegiu pentru a nu mai reveni niciodată în localitatea natală în altă calitate decât cea de vizitatori, și pentru Rod Dreher, admiterea la colegiu a însemnat un soi de trecere a Rubiconului, notează Smith.

Simţindu-se sufocat în perimetrul restrâns al comunităţii sale din Starhill, Louisiana, Dreher a abandonat-o pentru a-și croi o strălucitoare carieră jurnalistică – una care l-a purtat până în New York, Dallas, Philadelphia sau Washington D.C și, de asemenea, prin ţările Europei. Spre deosebire de el, sora sa, Ruthie, s-a dedicat profesoratului în comunitatea în care trăiseră și munciseră 5 generaţii ale familiei Dreher. Niciunul dintre cei doi fraţi nu a putut înţelege opţiunea celuilalt.

Diagnosticul primit de Ruthie la numai 40 de ani, în 2010, de cancer pulmonar, a bulversat comunitatea locală și a semănat în Rod îndoiala cu privire la o decizie de care nu s-a dezis niciun moment până atunci. În cele 19 luni în care s-a luptat cu boala, ajutorul primit de Ruthie de la membrii comunităţii a fost vital. Fără sprijin, cei 3 copii ai ei nu ar fi avut cum să ajungă zilnic la școală, iar facturile medicale (pentru care comunitatea a organizat un concert caritabil) ar fi fost imposibil de achitat.

Mobilizarea comunităţii locale l-a mișcat pe Rod și i-a relevat adevărul că așa am fost construiţi să trăim, că „aceasta este ceea ce oamenii ar trebui să facă unul pentru celălalt”, după cum îl asigurase un prieten al familiei în seara concertului.

Un mesaj atât de straniu și de tămăduitor totodată pentru cineva care consimţise la toate sacrificiile impuse de carieră și care nu avusese timp să prindă rădăcini în niciuna dintre locaţile în care îl purtaseră sarcinile de serviciu.

Psihologul Martin Seligman avea să noteze în cartea sa, Learned Optimism (Optimismul dobândit), că stilul de viaţă al ultimului sfert de secol ne-a lăsat foarte singuri în faţa asalturilor vieţii. Metafora folosită este una revelatoare: în crizele existenţiale, mobilierul spiritual de care avem nevoie nu mai e disponibil, toate canapelele confortabile ale relaţiilor apropiate au fost ocupate în timp ce alunecam cu viteză printr-o existenţă unidimensională, iar singurul sprijin rămâne scaunul pliabil al sinelui.

Privind retrospectiv viaţa surorii sale, Rod a ajuns la concluzia că un set de constrângeri (pe care le impune viaţa în comunitate și pe care el le-a detestat ca adolescent) și practicarea recunoștinţei pentru ceea ce deţii au fost ingredientele unei vieţi împlinite până la capăt. Aceste ingrediente străluceau prin absenţă, nu doar în viaţa lui, ci și a cunoscuţilor săi care ajunseseră pe culmile recunoașterii profesionale, notează Dreher în cartea sa, The Little Way of Ruthie Leming: A Southern Girl, a Small Town, and the Secret of a Good Life. El admite că eforturile asidue i-au adus notorietatea, dar în același timp l-au destinat unei singurătăţi contrastante cu ceea ce deţinuse sora lui. Deși viaţa ei nu intra în tiparul celor pe care cultura modernă le celebrează, ea fusese profundă și dătătoare de împlinire, prin faptul că adăugase valoare și sens celor cu care interacţionase.

După decesul lui Ruthie, Rod a luat o decizie neașteptată, aceea de a se muta, împreună cu familia, în orășelul din care plecase cu 3 decenii în urmă. Scrie pentru o revistă din Washington, iar faptul că s-a stabilit în Louisiana îl privează de participarea la evenimentele și recepţiile care au loc în capitală. Jurnalistul care se bucură de audienţă naţională e conștient că a câștigat ceva care compensează aceste pierderi: „Comunitatea înseamnă mai mult decât realizăm mulţi dintre noi. Cu siguranţă înseamnă mai mult decât munca ta.”

Final deschis

Nu există decizii simple într-o cultură care ne somează să găsim împlinirea pe toate palierele existenţei noastre sau care uzurpă locul central al relaţiilor umane, doar pentru a stigmatiza ulterior singurătatea. Circumstanţele diferite ale vieţii, capitalul cultural, familia de provenienţă, specificul comunităţii de origine, înzestrările și ţintele personale își pun amprenta asupra alegerilor pe care suntem chemaţi să le facem. E greu să intrăm într-un șablon care să ne mulţumească pe toţi, iar la bilanţul final trebuie să știm că suntem singurii responsabili pentru gradul de împlinire al vieţii pe care am trăit-o.

Nu e nimic greșit în dorinţa de a realiza ceva măreţ cu viaţa noastră, puncta Rod Dreher într-un interviu din 2013. Înșelătoare e impresia că tot ce contează este scara la care reușim să facem lucrurile, că măsura vieţii e dată de grandoarea realizărilor noastre și de notorietatea lor. În realitate, subliniază Dreher, chiar și o viaţă simplă poate purta girul spectaculosului, câtă vreme lasă urme profunde asupra celor cu care se intersectează. Este nevoie ca succesul să fie redefinit și recuperat din glazura în care l-a învelit cultura noastră, astfel încât să integreze firesc munca, dragostea, familia și comunitatea.

Dacă vrei să mergi repede, mergi singur. Dacă vrei să ajungi departe, mergeţi împreună”, ne sfătuiește un proverb african. După ce societatea a supralicitat, în etape diferite ale dezvoltării ei, atât valoarea individualismului, cât și pe cea a colectivismului, a venit timpul să convertim tot ce au acestea două mai bun în poduri între ceea ce suntem astăzi și ceea ce am fost meniţi să fim.