„Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de rușine pe cele tari.” (1 Corinteni 1:27)
I-am cunoscut recent pe cei din Asociaţie[1]. Am pornit spre întâlnirea cu ei într-o dimineaţă de toamnă neobișnuit de caldă, în lumina mângâietoare a soarelui de octombrie. Gândul la această mângâiere a luminii și căldurii soarelui m-a însoţit tot timpul și aș fi vrut să-l pot concretiza printr-o îmbrăţișare pentru fiecare în parte. Însă îi întâlneam pentru prima dată, nu știam cum să mă port, cât de familiar, nu aveam vreo recomandare anume.
M-am simţit inspirată de amintirea unei relatări despre o fată evlavioasă din Brazilia; auzisem că se născuse lipsită aproape complet de mâini și de picioare, dar se desena pe ea însăși întreagă, frumoasă și fericită, adică „așa cum o vede pe ea Dumnezeu”. Am înţeles: privirea lui Dumnezeu e cea revelatoare pentru tot ce reprezintă semenii noștri, nu superficiala privire omenească pentru „ce izbește ochiul”!
Pe măsură ce îi cunoști, membrii Asociaţiei Ridică-te și umblă![2] se dovedesc a fi cei care oferă mult mai mult decât primesc: de la zâmbete din toată inima la vorbe de duh, de la mărturii impresionante despre împăcarea cu o dizabilitate dobândită la atitudini de o înţelepciune greu de cuprins faţă de dizabilităţi înnăscute, de la recitări la cântece de slavă închinate lui Dumnezeu, de la încurajări la gesturi de bunătate și grijă frăţească. În pofida diferenţelor de vârstă, gen, poziţie socială, confesiune religioasă sau tip de dizabilitate, formau parcă o familie mare – dar și unită –, care emana bună dispoziţie, seninătate, bucurie. M-am simţit îmbogăţită sufletește la finalul întâlnirii cu acești fraţi ai mei.
Am descoperit că acești oameni cu nevoi speciale au și abilităţi speciale, se străduiesc să se perfecţioneze în anumite domenii, să-și exerseze talentul sau ocupaţia cât mai bine și să fie cât mai activi și de folos semenilor lor. De aceea am dorit să aflu mai multe despre această organizaţie aparte care îmi părea, pe cât de benefică, luminoasă și demnă de urmat, pe atât de neobișnuită în societatea noastră.
Începuturi și realizări
Într-adevăr, este neobișnuită la noi, pentru că, spre deosebire de situaţia ţărilor democratice occidentale, ţara noastră nu are nici mijloacele necesare, nici tradiţie în gestionarea nevoilor speciale ale categoriilor defavorizate. Mai mult, la nivelul mentalităţii sociale în legătură cu acestea întâlnim prejudecăţi, nepăsare, neimplicare.
Totuși, acum zece de ani, niște creștini inimoși și creativi, la iniţiativa tânărului Aurel Burcea și a pastorului adventist George Uba, au gândit o modalitate de asociere a persoanelor cu nevoi speciale, pentru a le veni în ajutor și a le oferi mediul unor interacţiuni sociale cât mai agreabile. Au pornit de la 25 de membri, în București, iar acum au reușit să reunească 3.500 de membri, din 30 de centre de pe întreg teritoriul României. Lor li s-au alăturat peste 1.500 de voluntari, mai întâi din cadrul Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea, apoi și din afara ei. Astfel au primit asistenţă de specialitate și au fost cooptate în diverse activităţi de agrement, culturale, sportive, caritabile, religioase etc. persoane care se confruntaseră înainte cu izolarea și neglijarea din partea celor din jur.
Ceea ce uimește este că, deși membrii ei sunt de diferite orientări religioase, se înţeleg bine unii pe alţii și se ajută, se întreţin în diverse activităţi: merg în școli, în tabere, în călătorii prin ţară și străinătate, organizează concerte și se implică în programe instituţionale pentru și cu persoane cu nevoi speciale.
Dacă vă întrebaţi ce ar putea realiza acești oameni sufletiști din puţinul lor, aflaţi că-și vizitează și își încurajează semenii din spitale, din penitenciare, din școli, pregătesc hrană pentru oamenii străzii, organizează evenimente motivaţionale, participă la concerte, la concursuri de șah, de gătit etc. Și își mediatizează realizările și înzestrările, pentru a exporta și altora tonusul lor bun și a articula cu adevărat o comunitate.
Prin toate acestea, așa cum o demonstrează și articolele din presă care le sunt dedicate, membrii Asociaţiei Ridică-te și umblă! contribuie la îmbunătăţirea atitudinii și opiniei publice și la corectarea percepţiei publice greșite, marcată de prejudecăţi faţă de persoanele cu deficienţe fizice. Implicit, prin existenţa și specificul ei, această organizaţie joacă un rol pedagogic în comunitate și nu poate fi decât de dorit ca influenţa ei să sporească, iar exemplul ei bun să se multiplice la nivelul întregii societăţi.
Vocea asociaţiei se face auzită și prin revista Împreună, redactată de membrul fondator al Asociaţiei, Aurel Burcea, un om de o delicateţe sufletească și un devotament care te dezarmează. Îl auzisem la ediţiile radiofonice ale emisiunii „Nu ești singur”, realizată de Dana Bordeianu la Radio Vocea Speranţei. Însă abia când l-am cunoscut, am realizat cu ce preţ de efort și perseverenţă reușește toate performanţele sale.
O reușită recentă a Asociaţiei este proiectul educaţional „Diferiţi, dar egali”; 15 membri și voluntari au devenit „profesori pentru o zi” într-o școală confesională; le-au vorbit elevilor despre vulnerabilităţile lor, dar și despre izbânzile asupra propriei condiţii și nevoia de a promova în societate egalitatea și incluziunea socială. Impresiile cu care au rămas și cele pe care le-au produs, la rândul lor, au meritat din plin efortul. Iată cum le sintetizează unul dintre aceștia, Octavian Roman: „A fost frumos. Eu mă bucur că cei din religia adventistă sunt altfel educaţi, adică nu fac gălăgie, nu înjură, nu se uită discriminatoriu la tine, ca persoană cu handicap. Mă bucur că am petrecut timpul cu ei și că au învăţat ceva de la noi, persoanele cu handicap.”[3]
De la bune intenţii la bune practici
Pentru cei mai mulţi dintre noi, sunt de neînchipuit dificultăţile întâmpinate, chiar pe cel mai simplu traseu public, de o persoană cu deficienţe locomotorii ori de vedere. Aceasta, pentru că empatia nu este frecventă, nici încurajată la noi. Dar vestea bună e că ea se poate învăţa și exersa, la orice vârstă. Totul este să ne străduim să vedem lumea și din perspectiva celui din căruciorul cu rotile sau a nevăzătorului și să ne manifestăm cu bune intenţii.
Concret, am putea sprijini extinderea în ţară a proiectului Centrului de mobilităţi, care a prins viaţă în ultimii doi ani prin eforturile celor de la Ridică-te și umblă!. El este menit să amelioreze viaţa celor ce întâmpină mari dificultăţi la deplasarea în localităţi; aceasta, din pricina lipsei mijloacelor de locomoţie adaptate persoanelor cu handicap, precum și a lipsei fondurilor de stat care să fie alocate pentru asemenea îmbunătăţiri. Totuși, graţie Centrului de mobilităţi al Asociaţiei, peste 1.000 de beneficiari se bucură de transport gratuit, la orice oră, pentru drumuri urgente la și de la spital, gară, serviciu, poștă și alte instituţii, în provincie și în Capitală. Deocamdată, centrul funcţionează în București, în Timișoara și în Arad, dar, cu puţin ajutor din partea multora, s-ar putea extinde și în alte localităţi.
Un alt proiect care ar aduce mult bine comunităţii celor din Ridică-te și umblă! este înfiinţarea în București a unei săli de recuperare dotate corespunzător, în care mulţi dintre cei cu dizabilităţi locomotorii și-ar putea găsi alinarea, ameliorarea sau chiar vindecarea. Acest proiect depinde în întregime, însă, de bunăvoinţa, spiritul caritabil și solidaritatea noastră, a tuturor.
În viitorul apropiat, planul strategic ambiţios al Asociaţiei este extinderea ei prin noi filiale, în ţară și în afara ţării: în Republica Moldova, în Armenia și în Georgia. Bunele ei practici vor fi un exemplu pentru aceste societăţi, cu atât mai necesar cu cât statul eșuează adesea în manifestarea unei valori esenţiale a democraţiei: justiţia socială.
Justiţia socială cere ca toţi cetăţenii să fie trataţi la fel în diversele conjuncturi instituţionale, să aibă drepturi și șanse egale, să nu existe privilegiaţi și prejudiciaţi. Din păcate, în România actuală, statul nu dispune suficient nici de fonduri, nici de specialiști care să ocrotească prin legislaţie persoanele cu dizabilităţi și să le sprijine, implementând, până la final, măsurile adoptate. Între unele dispoziţii legale și realitatea „de la firul ierbii” există o mare discrepanţă: de la absenţa asistenţilor sociali specializaţi și remuneraţi corespunzător la lipsa rampelor de acces în clădiri, de la nerespectarea locurilor speciale de parcare la impasul bordurilor neadaptate la cărucioarele cu rotile. Un impediment de fond este imobilismul unei societăţi care încă nu și-a dezvoltat spiritul comunitar și solidaritatea.
Modelul de bune practici oferit de acești creștini autentici ai Asociaţiei este o necesară inspiraţie pentru noi toţi, cei care putem suplini acţiunile și iniţiativele statale.
Nevoi speciale și solidaritate
Dar, pentru acei creștini care vor să-și schimbe atitudinea poate adesea ignorantă faţă de persoanele cu nevoi speciale, există mai multe surse de inspiraţie decât activităţile Asociaţiei Ridică-te și umblă!. Există autori străini creștini[4] care oferă sugestii utile pentru a ajuta și a interacţiona în mod adecvat cu persoanele cu nevoi speciale: nu folosi etichetări care denotă slăbiciune ori subapreciere (dar, pentru aceasta, aș spune că e necesar nici să nu gândim în acești termeni!); întreabă dacă poţi fi de folos și abia apoi acţionează; respectă refuzul, atunci când îţi este comunicat, fără a insista; adresează-te adulţilor ca atare, nu ca unor copii; adresează-te direct persoanelor cu nevoi speciale, nu aparţinătorilor; dacă greșești cu ceva, cere cu onestitate scuze – cu toţii greșim uneori, important este să învăţăm lecţia și să evoluăm împreună.
Doar împreună vom sprijini binele comun, care ne va crea climatul cald, de empatie și solidaritate, în care să evoluăm cu toţii ca oameni. De altfel nu este conceptibilă o stare de mulţumire deplină strict individuală, atâta vreme cât suntem fiinţe sociale și relaţionale, trăind în mijlocul semenilor, împreună cu ei.
E necesar să ne deschidem către ceilalţi, egalii noștri, deși defavorizaţi, ca să fim cu adevărat Oameni. Oare ce dizabilitate este mai greu de învins: cea fizică sau cea a egoismului?
De-a lungul timpului am ajuns la concluzia că izbânzile cele mai mari nu sunt neapărat cele urmate de aplauze și nu se petrec sub ochii curioși ai mulţimilor; izbânzile cu adevărat eroice se petrec uneori neștiute de alţii, în liniștea sufletului, adesea în singurătate, dar totdeauna sub ocrotirea și zâmbetul lui Dumnezeu. Pentru a izbândi în cele bune pe care ni le propune El, cu toţii și fiecare în parte, în societate, să reflectăm la îndemnul apostolului Pavel, cel neobosit în alergarea pentru a face binele: „Cine îmbărbătează pe alţii să se ţină de îmbărbătare. Cine dă să dea cu inima largă. Cine cârmuiește să cârmuiască cu râvnă. Cine face milostenie s-o facă cu bucurie” (Romani 12:8).