India. Incredibila India. Din timp în timp, presa internaţională se umple de articole referitoare la vreunul dintre revoltătoarele cazuri de viol dintr-o ţară cu o mentalitate de neînţeles. Într-adevăr, cum am putea să înţelegem niște bărbaţi indieni care se comportă ca niște animale, noi, vesticii intelectuali și avansaţi, democraţi și corecţi, care le putem da oricând indienilor lecţii despre moralitate și normalitate?

Anna avea 18 ani, era în primul an de facultate și se afla de doar două săptămâni în campusul universitar de la Hobart and William Smith Colleges, din centrul New Yorkului. Când a găsit-o prietena ei, în primele ore ale dimineţii după petrecerea de iniţiere a noilor veniţi, un jucător de fotbal o abuza sexual, în timp ce alţii râdeau și făceau poze cu telefonul. Acela nu fusese nici măcar primul incident prin care trecuse în noaptea respectivă. Raportul medical a indicat traume în urma unui contact sexual forţat, cu mai mulţi parteneri sau de mai multe ori.

Revoltător este faptul că într-o ţară emblematică pentru idealurile civilizaţiei, Anna și celelalte victime din multe alte universităţi americane nu au prea multe opţiuni după ce se li întâmplă așa ceva. Pot să tacă, pot să caute ajutor la conducerea universităţii sau pot să apeleze direct la puterea justiţiei. Majoritatea aleg școala, fiind determinate să creadă că vor primi un sprijin pe care poliţia nu îl oferă cu păstrarea anonimatului. În mod similar, Annei i s-a explicat că, deși poate merge la poliţie, va avea parte de un proces greoi, care va dura mult timp. Cei din conducerea universităţilor preferă să se ocupe intern de aceste cazuri și să stingă repede litigiul pentru că un proces public ar speria părinţii, sponsorii și viitori studenţii.

În urma depunerii unei plângeri din partea Annei, universitatea a demarat o investigaţie care a durat doar 12 zile și în urma căreia au fost achitaţi toţi cei trei băieţi raportaţi. După stabilirea verdictului, Anna a hotărât să vorbească public despre caz cu cei de la New York Times, care au demarat o anchetă jurnalistică. Din informaţiile obţinute de jurnaliști, se pare că cei trei membri ai comisiei de disciplină au interpretat greșit dovezile, nu i-au păstrat anonimatul reclamantei și au organizat interogatoriile înainte de a avea rezultatele medicale, care arătau prezenţa urmelor ADN-ului celor trei băieţi în probele recoltate după viol.

La final, Anna a trebuit să sufere consecinţele sociale ale depunerii unei plângeri împotriva unora dintre cei mai populari băieţi din campus. Unii colegi o ameninţau, o bruscau pe holurile facultăţii și făceau mereu glume pe seama a ceea ce s-a întâmplat. Chiar și colega ei de cameră s-a mutat fără nicio explicaţie.

Răpusă emoţional, Anna s-a întors acasă. „Nu mă recunosc, am devenit ceva ce urăsc. Era un mediu atât de toxic, încât a trebuit să vin acasă și să încerc să mă regăsesc“, spune ea. Cu toate acestea și împotriva voinţei părinţilor, Anna are de gând să se întoarcă la toamnă, pentru că „cineva trebuie să îi ajute pe supravieţuitorii de acolo“. Între timp, oficialii de la Hobart and William Smith declarau că, după părerea lor, cazul a fost investigat corect, ba, mai mult decât atât, șefa comisiei a spus că este mândră de serviciul prestat cu multă grijă și atenţie.

Povestea Annei nu este nici pe departe o excepţie. Recent, mai multe fete au prins curaj să vorbească public despre felul în care au fost tratate de universităţi după ce au raportat un caz de abuz sexual, iar guvernul federal a decis să deschidă investigaţii la 55 dintre aceste universităţi, printre care și faimoasa Harvard.

De fapt, Harvardul se află pe locul doi în ţară la numărul de violuri raportate, la doar un caz distanţă faţă de primul loc, ocupat de Universitatea Statului Pennsylvania. Mai mult decât atât, toate marile universităţi americane renumite la nivel internaţional, precum Stanford, Princeton, Emory, California-Berkley și Yale, se află pe primele 15 locuri pe lista alcătuită de guvern cu privire la infracţiunile sexuale. Ce așteptări am putea să avem, atunci, de la o societate condusă de minţile luminate formate la aceste universităţi de prestigiu când devine evident că inteligenţa nu ţine loc de moralitate?

Universitatea Harvard – sumară carte de vizită

Universitatea Harvard este, probabil, cea mai cunoscută universitate din lume. Există și un motiv pentru asta. Este o pepinieră pentru marile minţi care au condus lumea de-a lungul timpului. La Harvard au studiat opt președinţi americani, printre care John Adams, Theodor Roosevelt, Franklin Delano Roosevelt, John F. Kennedy și președintele Barack Obama.

Tot de la Harvard au absolvit și Al Gore, Mitt Romney, Ben Bernanke (șeful Rezervei Federale), Larry Summers (directorul Consiliului economic la Casa Albă și fost director la Harvard), Lloyd Blankfein (directorul grupului de investiţii Goldman Sachs, ce a jucat un rol important în criza financiară din 2008), John Roberts (ministrul Justiţiei), Bill Gates (fondatorul Microsoft) și Mark Zuckerberg (fondatorul Facebook).

 

Mai rău ca în India

Vesticii au tendinţa de a se considera avansaţi, inteligenţi, stilaţi, superiori. Citim despre violurile care inundă știrile din India și ne îngrozim de nivelul la care au ajuns acei oameni. Dăm din cap dezaprobator și ne întrebăm ce fel de oameni sunt aceia fără să ne dăm seama că faptul de a privi la ei ne reflectă înapoi propriul chip. Potrivit statisticilor oficiale, India se află de fapt, ca număr al violurilor la 100.000 de locuitori, mult în spatele Statelor Unite, Australiei, Europei şi Africii de Sud.

În 2010, în Statele Unite au fost raportate 85.000 de cazuri de viol, conform datelor ONU, însă Departamentul Justiţiei estimează că în jur de 300.000 de femei sunt violate în fiecare an, iar Centrul pentru Controlul și Prevenirea Bolilor estimează că totalul ar ajunge mai degrabă la 1,3 milioane. Tot în perioada 2010, în India au fost raportate doar 22.000 de cazuri, deși se suspectează că numărul real ar fi de 10 ori mai mare. Chiar și așa, ce trebuie avut în vedere este faptul că populaţia Indiei numără 1,237 miliarde de locuitori, în timp ce Statele Unite are doar 314 milioane, de 3,9 ori mai puţin.

Europa nu stă nici ea mai bine la acest capitol. Suedia are cea mai mare incidenţă a violurilor de pe continent, cu 63,5 cazuri la 100.000 de locuitori, doar în 2010. De asemenea, Noua Zeelandă trebuie să facă faţă unei creșteri de 15% a atacurilor sexuale în doar un an de zile (iar în cadrul școlilor numărul s-a dublat în 2012).

Cu toate astea, India este recunoscută ca fiind „capitala mondială a violurilor“, în timp ce ţările dezvoltate sunt faimoase pentru avansul economic, tehnologic, știinţific, social și educaţional. Însă dacă situaţia din India este explicată în mare parte de factori ce ţin de istoria, antropologia, religia și sistemul politic al ţării, situaţia din ţările dezvoltate surprinde în cel mai neplăcut mod cu putinţă, cu atât mai mult cu cât ne dăm seama că mitul conform căruia abuzurile sexuale ţin de primitivismul unei societăţi este spulberat.

Mentalitatea care face victime

Campusurile universităţilor americane reprezintă de fapt un microcosmos în care se reflectă problemele mai mari ale societăţii în ceea ce privește abuzarea sexuală a femeilor. Înţelegerea pârghiilor care au dus la situaţia actuală, prea puţin analizată public și dezbătută, constituie o nevoie de maximă urgenţă.

În munca sa ca antropolog, Peggy Reeves Sanday a observat că agresiunea sexuală răspândită este de multe ori legată de accentul pe care societatea îl pune pe duritatea masculină, pe competiţie și pe un respect scăzut pentru femei ca cetăţeni. Iar acest tip de mentalitate se regăsește în orice societate de tip patriarhal, de la India până la România.

În septembrie 2013 o jurnalistă de la EuropaFM a fost acostată de un individ, sub ameninţarea cuţitului, și violată în toiul zilei, la ora 4 după-amiaza, pe un bulevard aglomerat din centrul capitalei. Deși tânăra a încercat să semnaleze nevoia de ajutor și a plâns încontinuu, niciun trecător nu s-a oprit să o ajute. Când știrea a ajuns în presă, o ţară întreagă a fost oripilată de propria-i nepăsare.

„Ceea ce trebuie să se reexamineze este faptul că societatea privilegiază agresiunea sexuală masculină doar pentru că e naturală și în consecinţă nu poate fi chestionată“, a declarat Sanday, într-un interviu despre problema violurilor în universităţi. Misoginismul, privilegiile masculine, învinovăţirea victimei, toate acestea fac cazurile de viol greu de rezolvat și sprijină violatorul.

Aplicarea standardelor duble se regăsește în aproape fiecare poveste de agresiune sexuală. Se așteaptă de la fete, atât din partea băieţilor, cât și a grupului de prietene, să aibă doza potrivită de senzualitate, să fie provocatoare, explicite și sufletul petrecerii, dar să aibă grijă să nu fie atât de mult din toate acestea încât să provoace violul. Când aceste frontiere extrem de neclare sunt încălcate, de cele mai multe ori fata este trasă la răspundere pentru vina de a se fi pus în poziţia de victimă, în timp ce băiatul este, cel puţin în unele cercuri, apreciat pentru afișarea puterii de care este capabil.

„Există rezultate care sugerează că, indiferent de componenta biologică care ar putea fi prezentă  în acest comportament, valorile culturale și politicile sociale constituie o diferenţă“, spune autoarea. Astăzi, valorile culturale, în special în ţările dezvoltate, promovează promiscuitatea, care capătă un aer glamour prin reclamele care hipersexualizează femeile și filmele romantice de la Hollywood. În lumea reală se observă însă cât de periculoasă este percepţia cu care se confruntă femeile, provocate să se comporte ca obiecte sexuale, pentru că „toată lumea o face și e ok“.

De ce?

De-a lungul timpului, diverse teorii psihologice au încercat să explice cauzele promiscuităţii. Teoria socială vede promiscuitatea ca pe o formă de competiţie intrasexuală. Cu cât crește numărul de parteneri pe care îi are o femeie, cu atât ea va părea mai atractivă faţă de alte femei, ceea ce îi sporește numărul de oportunităţi pentru a face copii.

Teoria dezvoltării înţelege promiscuitatea ca pe o metodă de adaptare a celor care au fost victime în copilărie. Promiscuitatea devine o cale prin care o victimă poate simţi că deţine controlul, poate căuta iubire și intimitate sau prin care devine doar un mecanism care îi permite să trăiască fără să se concentreze pe experienţele negative din trecut.

Teoria personalităţii caută să identifice caracteristicile individuale legate de promiscuitate. Un studiu pe mai multe culturi a arătat că promiscuitatea este asociată cu extrovertirea în ţările care pun accent pe idealurile individualiste, lucru care nu este valabil pentru ţările unde primează idealurile colective.[1]

Teoria evoluţionistă explică intuitiv promiscuitatea, ca pe un tip de comportament ce duce direct la mai multe posibilităţi de împerechere, deci la mai multe șanse de a transmite genele prin actul reproductiv.

Îngustimea perspectivei din care se tratează problema este problema principală în cazul fiecăreia dintre teorii, făcându-le cel puţin incomplete, dacă nu false. Cea care pare să cuprindă însă mai mult din ceea ce percepem prin intermediul simţurilor și experienţei este teoria personalităţii, care poate explica moștenirea transformatoare cu care am rămas după revoluţia sexuală din anii 1960.

Suntem propria creaţie

După cel de-al Doilea Război Mondial un val de eliberare sexuală a cuprins mai multe ţări, în special Statele Unite și Marea Britanie. Catalizatorii puternici au fost apariţia pilulei contraceptive și cercetările publicate de echipa Masters and Johnson despre ce se întâmplă în organism în timpul actului sexual. Două dintre cărţile lor publicate în 1966 și 1970 au devenit bestselleruri, fiind traduse în mai mult de 30 de limbi[2].

Pe lângă consumul de alcool și droguri, oamenii și-au câștigat „dreptul“ de a întreţine relaţii sexuale fără angajamente. Despre acea perioadă cei doi cercetători au apreciat că „era ca o întrecere de a face sex în scop recreativ, de a-l face amuzant, de a inventa jocuri și de a ignora lucrurile care aprofundează o relaţie, care îi dau rezistenţă și culoare.

Mulţi și-au exersat acest nou drept aproape cu religiozitate, cu gândul că părinţii lor fuseseră captivi într-o societate conservatoare. Însă, până astăzi, această mentalitate a creat o adevărată cultură a promiscuităţii, în care în special tinerii învaţă că relaţiile sexuale nu au o valoare mai mare decât plăcerea temporară pe care o aduc.

Pe de o parte, revoluţia sexuală a avut puterea să ne altereze complet stilul de viaţă. În fiecare an se înregistrează 3 milioane de cazuri de boli transmise sexual printre tineri și aproximativ un milion de sarcini neplanificate, iar infecţia cu virusul HIV a devenit a șasea cauză de deces pentru persoanele cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani, în SUA. Mai mult de 51% dintre cuplurile căsătorite au locuit în concubinaj, iar 55% dintre americani consideră acceptabile sarcinile extramaritale.[3] Prin urmare, numărul căminelor în care sunt prezenţi ambii părinţi a scăzut cu 1,2 milioane, ceea ce înseamnă că 15 milioane de copii americani, adică unul din trei, trăiesc fără tată. Dintre copiii născuţi în afara căsătoriei, 51% ajung să trăiască în sărăcie.

Este foarte simplu să desfiinţăm moralitatea sexuală ca fiind arhaică, o închisoare pentru sufletul uman, însă nu încape discuţie că această cultură a promiscuităţii a dus la „împământenirea“ comportamentelor sexuale riscante, ce constituie probleme reale pentru societatea în care trăim. Toate aceste probleme individuale, precum o sarcină în adolescenţă sau contractarea unei boli sexuale, afectează întreaga societate, deși nici nu ne gândim la asta. De exemplu, sarcinile la adolescente au fost legate de un număr mai mare al celor care renunţă la liceu, ceea ce ulterior crește nevoia pentru beneficii sociale, automat și creșterea taxelor pentru toţi cetăţenii.[4] Este un ciclu continuu, ce nu avantajează pe nimeni.

Pe de altă parte, din fericire, revoluţia sexuală nu a putut să altereze și natura noastră esenţială, realitatea a ceea ce suntem ca fiinţe umane și a ceea ce ne face fericiţi. Cu cât ne vom aminti mai repede că avem nevoie de o singură persoană alături de care să devenim „un singur trup“, cu atât ne vom putea regăsi mai repede adevărata libertate și împlinirea de care avem nevoie în viaţă.

Footnotes
[1]„D. Schmitt, „The Big Five Related to Risky Sexual Behaviour Across 10 World Regions:  Differential Personality Associations of Sexual Promiscuity and Relationship Infidelity“, European Journal of Personality, nr. 18, 2004.”
[2]„Human Sexual Response și Human Sexual Inadequacy.”
[3]„Gene Veith, «The High Cost of Sexual Revolution», Issues in Christian Education, vol. 4, nr. 2, 2013”.
[4]„W. Stevenson, K. Maton și D. Teti, «School importance and dropout among pregnant adolescents», Journal of Adolescent Health, nr. 22, 1998”.

Note

„D. Schmitt, „The Big Five Related to Risky Sexual Behaviour Across 10 World Regions:  Differential Personality Associations of Sexual Promiscuity and Relationship Infidelity“, European Journal of Personality, nr. 18, 2004.”
„Human Sexual Response și Human Sexual Inadequacy.”
„Gene Veith, «The High Cost of Sexual Revolution», Issues in Christian Education, vol. 4, nr. 2, 2013”.
„W. Stevenson, K. Maton și D. Teti, «School importance and dropout among pregnant adolescents», Journal of Adolescent Health, nr. 22, 1998”.