„Mă simţeam ca o cârpă folosită, cu care ștergi praful şi pe care o mai scuturi, că mai ai nevoie data viitoare…”. Sunt cuvintele Florinei, una dintre beneficiarele programului pentru victimele violenţei domestice oferit de Asociaţia Anais. Însă mii de femei s-ar putea regăsi în acest scenariu, în care viaţa devine o caznă, iar sub masca de prinţ a partenerului se ivește fără preaviz un chip de inchizitor.

Povestea de iubire a Florinei începuse magic și a continuat în același registru în primii 2 ani – romantism, lumânări, mese în oraș în weekend, declaraţii de dragoste.

Printre curcubeele lunilor de miere, coșmarul s-a insinuat lent, cu mici semne prevestitoare, greșit interpretate însă de o femeie (prea) îndrăgostită. Prima lovitură a venit după nașterea copilului, constituind primul semnal de alarmă care nu mai putea fi ignorat: „Exact cum ai fi într-o poiană cu flori şi, pac, îţi cade copacul în cap.”

După prima coliziune cu realitatea, abuzurile s-au ţinut lanţ – bătăi, vorbe umilitoare, retragerea oricărui sprijin, inclusiv financiar, până când Florina a devenit umbra femeii de altădată, cu încrederea în sine măcinată până la temelie și cu gânduri suicidare tot mai puternice.

După 20 de ani de întuneric, femeia începe să vadă primele raze de lumină, deși drumul spre vindecare de-abia începe. E în proces de divorţ și încearcă să adune la un loc bucăţile vieţii ei chinuite: „Acum sunt în genunchi şi mă sprijin cu mâinile să mă ridic!”

Nu toate poveștile de abuz au același final de speranţă însă, iar povestea Florinei se vrea un mesaj de încurajare adresat femeilor care s-au resemnat să trăiască în compania unui partener care le agresează în mod frecvent.

Violenţa în ramă statistică

O femeie din 3 a fost victima unei forme de violenţă, adică un total de peste 800 de milioane, arată datele Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, care califică fenomenul drept „o problemă de sănătate globală, de proporţii epidemice”. Cele mai multe cazuri de violenţă vin din zona domestică, exact locul care ar trebui să confere mai multă siguranţă unei persoane.

Violenţa asupra femeilor a fost definită de ONU drept „orice act de violenţă bazat pe gen, care are ca rezultat sau este susceptibil să aibă ca rezultat vătămări corporale, sexuale sau mintale sau suferinţe pentru femei, inclusiv ameninţările cu astfel de acte, coerciţia sau privarea arbitrară de libertate, fie în viaţa publică, fie în viaţa privată”.

Potrivit cifrelor OMS, 42% dintre femeile care au fost supuse violenţei domestice au suferit leziuni ca rezultat. De asemeni, 38% dintre femeile ucise din întreaga lume au fost victimele propriului partener, comparativ cu 6% dintre bărbaţi.

Violenţa are un impact major asupra sănătăţii. Astfel, femeile abuzate au cu 16% mai multe șanse de a avea un copil cu greutate mică la naștere, au un risc dublu de a suferi un avort și sunt de două ori mai predispuse la depresie.

În 2017, în România s-au înregistrat 20.617 victime ale violenţei în familie și 80 de decese (comparativ cu 191, în 2016) au survenit din acest motiv. De asemenea, au fost emise peste 3.000 de ordine de protecţie, mai mult de o treime dintre ele fiind încălcate, conform comunicatului Biroului de presă al Guvernului.

O femeie este lovită la fiecare 30 de secunde în România, potrivit unei investigaţii realizate de INSCOP Research. O româncă din 4 a fost agresată de partener sau de fostul partener (adică 24%), ceea ce ne situează deasupra mediei europene, de 22%, arată Agenţia Fundamentală pentru Drepturile Omului.

Iar acesta e numai vârful aisbergului: 9 din 10 violenţe rămân neraportate. Această epidemie de violenţă nu a apărut însă din senin, ci e grefată pe o mentalitate a locului, care se dovedește încă adânc înrădăcinată în agresori, în opinia publică și, paradoxal, chiar și în victime.

Când agresiunea pactizează cu normalitatea

„Bun, rău, era tată la copii. E tată, e altfel în curte. (…) Pentru o palmă? Dar nu se mai ceartă lumea? Prea mult i-a dat”, se lamentează o soţie al cărei partener a fost condamnat la închisoare pentru violenţă domestică. „Palma” de care vorbește femeia reprezintă, mai exact, un șir de bătăi crunte administrate membrilor familiei, nevoiţi să se adăpostească într-o groapă din apropierea casei, pentru a scăpa de teroare. Reacţia soţiei după arestarea partenerului surprinde un mod de a gândi de-a dreptul derutant, dar nici pe departe neobișnuit. Femeia nici nu-și reclamase vreodată bărbatul, poliţia autosesizându-se și în cazul agresiunii, și în cel al încălcării repetate a ordinului de interdicţie. Cât despre vecini, aceștia au compătimit nenorocirea abătută peste inocentul agresor.

Diminuarea fenomenului violenţei domestice rămâne un obiectiv dificil de realizat din cel puţin două motive, arată un studiu naţional privind implementarea ordinelor de protecţie: „secretul care înconjoară şi protejează viaţa privată de familie şi de cuplu şi acceptarea tradiţională pe de-o parte a rolurilor inegale ale membrilor familiei, iar pe de altă parte a exercitării autorităţii în familie prin violenţă de orice fel”.

Imaginea femeii supuse care primește inevitabil și câte-o palmă sau o bătaie cu tot ritualul – ca să nu-și uite locul – este înrădăcinată în viziunea despre normalitate a românului. Cel puţin asta ne spune un sondaj ISCOP din 2013, care a constatat că 30% dintre români sunt de părere că afirmaţia: „Femeile mai sunt bătute şi din vina lor“ e întru totul adevărată, în timp ce 6,4% susţin că „un bărbat care nu-şi bate femeia nu o iubeşte cu adevărat“. Și alte afirmaţii greu de digerat și-au găsit susţinătorii lor: 7,3% dintre respondenţi au fost de părere că „femeia este proprietatea bărbatului“, iar 8,1% au căzut de acord că „bătaia este ruptă din rai“.

Această mentalitate se întâlnește mai degrabă în mediul rural, spun psihologii. Dar ea explică, în același timp, măcar parţial, stranietatea unei alegeri greu de înţeles din exterior – aceea de a rămâne în compania unui agresor pentru ani buni, dacă nu chiar pentru toată viaţa.

Un monstru cu mai multe feţe

Violenţa fizică, mai ales atunci când atinge cote extreme, este cea care determină femeile să caute ajutor, dar ea este adesea împletită cu alte forme de violenţă pe care victima nu le percepe ca atare de multe ori.

Astfel, violenţa economică (manifestată prin retragerea contribuţiei la nevoile casnice, controlul resurselor financiare ale familiei, exploatare profesională) face victima și mai vulnerabilă în faţa altor tipuri de violenţă.

Violenţa psihologică macină încrederea în sine și vitalitatea victimei, fiind exercitată prin denigrare, umilire, ameninţare, șantaj, izolarea victimei de persoanele apropiate, hărţuire sau maltratarea animalelor.

Deși ameninţarea este taxată în toate scalele de măsurare a violenţei drept formă de agresiune cu impact semnificativ asupra sănătăţii și capacităţii de participare socială, în 2003, 40% dintre românce nu vedeau o problemă în ameninţare, potrivit Cercetării Naţionale privind Violenţa în familie și la locul de muncă.

Privită adesea ca un model de comunicare acceptabil, violenţa verbală (ce glisează pe un continuum, de la insulte la ordine brutale) nu face decât să amplifice efectele violenţei psihologice. Includerea insultei, de exemplu, în registrul violenţei domestice variază în funcţie de contextul social, dar experţii pun semnul egalităţii între acest comportament verbal și agresiune, luând în calcul disfuncţionalităţile de comunicare și suferinţa psihică pe care le generează aceasta.

În tabloul abuzului apare și violenţa socială, care se poate manifesta prin limitarea sau interzicerea contactului cu familia și prietenii, limitarea accesului la telefon și mass-media, verificarea telefonului etc., metode prin care victima este izolată de cercul de apropiaţi care ar putea să o ajute să perceapă situaţia în care se află și căile de ieșire din ea.

Violenţa sexuală, în privinţa cărora victimele au cea mai mare reticenţă în a căuta ajutor, forţează consimţământul victimei de a întreţine relaţii intime cu partenerul și poate afecta psihologic și emoţional o persoană mult timp după ce victima și-a părăsit abuzatorul.

Violenţa spirituală ridiculizează și manipulează credinţele religioase ale victimei, îmbrăcând diferite forme, de la interdicţia de a frecventa biserica la folosirea unor principii religioase pentru a justifica nevoile și comportamentul abuzatorului.

Când a rămâne e mai ușor decât a pleca

„De ce ai rămas cu el?” e o întrebare la care majoritatea femeilor agresate de soţi nu au un răspuns simplu, iar uneori nici măcar foarte limpede. Într-o societatea care acceptă ideea că „rufele se spală în familie” sau că o bătaie nu e, la urma urmei, chiar un capăt de ţară, nu e greu de înţeles de ce femeile nu iau în calcul plecarea, cel puţin nu ca primă opţiune.

În balanţa alegerii de a rămâne atârnă greu și stigmatul pe care-l poartă cele care devoalează ce se întâmplă în spatele ușii închise, dar și delăsarea cu care autorităţile tratează problema în unele cazuri. Și alte motive se înșiruie în spatele deciziei de a suferi în tăcere: dorinţa de a le oferi copiilor un tată, chiar dacă unul departe de ideal, frica de a eșua pe cont propriu, frica de reacţia agresorului în momentul separării, dependenţa financiară.

Este și acea frică de a lua viaţa de la început, pentru că nu știi ce urmează, ești mereu șantajată cu «Am să-ţi iau copiii!»”, spune Eleonora Pokola (Nori, pentru prieteni), prima femeie din România care și-a înfruntat rușinea statutului de soţie maltratată și a scris despre iadul celor 20 de ani pe care l-a reprezentat căsnicia ei. Scrisul a fost o formă de terapie prin care Nori a reușit să supravieţuiască și cancerului și hepatitei C cu care se lupta, dar și soţului violent, care o apostrofa între două lovituri cu vorbe de „alint”, precum „miroși a moarte”.

După 20 de ani în care soţul i-a spus că nu e capabilă să scrie nici măcar o scrisoare – și, în general, nu e în stare de nimic –, Nori a reușit, așternându-și chinul pe hârtie, să-și demonstreze că poate reuși, totuși, să realizeze ceva. Eliberată din lanţurile unei relaţii ce nu-și mai merita numele (după ce prietenii au făcut chetă pentru a strânge banii de divorţ), Nori oferă ajutor, prin cartea ei, dar și printr-o asociaţie pentru drepturile femeii, victimelor dornice și temătoare deopotrivă să se desprindă dintr-o legătură abuzivă.

Există o prejudecată, aceea că victimele ajung într-o relaţie de acest gen tocmai din cauza stimei scăzute de sine. Rene Renick, care oferă instruire pentru programe ce vizează violenţa în familie, spune că, în cele mai multe cazuri, cauzalitatea se derulează în sens invers – relaţia abuzivă pulverizează încrederea victimei în sine.

Uneori, femeile care rămân prizoniere în relaţii violente se amăgesc cu ideea că schimbarea mult așteptată a agresorului va surveni cândva în viitor, declară Mihaela Mangu, președinta Asociaţiei Anais. Femeile care caută ajutor aici au în spate 20 de ani sau mai mulţi de căsnicie și tot atâţia de violenţă, pe care au suportat-o stoic, spunându-și că „se mai întâmplă” sau că „de mâine o să se schimbe”.

De fapt, dacă e de așteptat o schimbare, ea trebuie să înceapă de la victime, crede Nori. Agresorul nu are interes să modifice tiparul de agresiune (decât dacă intră într-o formă de terapie), iar societatea nu a luat încă în serios agresiunea domestică. E foarte comună situaţia în care strigătele unei femei lovite nu mobilizează vecinii, deja familiarizaţi cu ele, nici măcar pentru a forma un număr de telefon și a anunţa autorităţile.

În România se poate vorbi de „un cult al acoperirii infractorilor”, spune Nori, care pune semnul egalităţii între un soţ abuzator și un infractor. În această tăcere complice există doar o speranţă, susţine ea, aceea că tot mai multe femei vorbesc despre experienţa lor, iar violenţa domestică nu mai rămâne o problemă abstractă. Ea prinde contur prin identităţi reale și povești șocante ce evadează din mediul familial și reverberează în cel public, sensibilizând opinia publică și conștientizând-o că violenţa nu are nicio scuză.

Drumul spre libertate

Desprinderea de relaţia abuzivă nu se face cu ușurinţă – în SUA, statisticile arată că o femeie are, în medie, 7 tentative de a-și părăsi partenerul agresor, înainte de a reuși să pună punct relaţiei (iar în această etapă, riscul de a fi ucisă este maxim și se menţine ridicat timp de 6 luni până la 1 an sau chiar 2).

Măsurile legislative adoptate recent în România conturează un cadru în care victima poate obţine ajutor cu mai multă rapiditate – astfel, în 2018 a fost adoptat un proiect de lege ce reglementează ordinul de protecţie provizoriu, care le permite poliţiștilor să acţioneze imediat pentru protejarea victimei și înlăturarea agresorului.

Încă din 2012 legea le oferea persoanelor agresate în familie instrumentul ordinului de protecţie, însă schimbările au rămas mai degrabă pe hârtie – intrarea cazului pe rol, judecarea dosarului și ulterior transmiterea ordinului de interdicţie Poliţiei puteau să se deruleze foarte încet, depășind uneori 12 luni sau mai mult, în situaţii în care era nevoie de intervenţie imediată.

Informarea victimei și consilierea ei rămân pârghii importante în procesul restabilirii normalităţii, iar acestea trebuie să se desfășoare pe mai multe paliere – psihologic, social, juridic.

Există linii telefonice gratuite la nivel naţional (0800 500 333) sau local, unde pot fi semnalate cazuri de abuz, iar victimele pot primi ajutor 24 de ore din 24.

Statul face însă destul de puţin pentru victimele violenţei domestice, afirmă Camelia Proca, fondatoarea Asociaţiei pentru Libertate şi Egalitate de Gen (A.L.E.G.), exemplificându-și afirmaţia cu numărul mic de centre de primire în regim de urgenţă a victimelor abuzului – 60 pentru toată ţara, cu maximum 15 locuri fiecare și cu un termen de găzduire a victimelor de cel mult 3 luni. Nu există astfel de centre în mediul rural, iar neîncrederea în acest tip de ajutor este trădată de numărul mic de femei care ajung să-l caute – doar 1% dintre femeile care admit că sunt abuzate au apelat la serviciile sociale oferite în sistemul public.

Oferind consiliere de 14 ani victimelor abuzului, cei de la A.L.E.G. au remarcat puterea unei reţele de sprijin în care fostele victime le ajută pe cele prinse în spirala violenţei să găsească resurse pentru a evada din situaţia lor. După modelul urmat de Ana Bella Estevez, femeia care a ajutat peste 20.000 de femei din Spania (printre care și românce) să scape de abuz, fiecare femeie oferindu-și ajutorul mai departe unei alte victime, Camelia Proca a iniţiat Reţeaua Învingătoarelor.

Poveștile împărtășite în grupul care reunește învingătoarele abuzului arată că o mână întinsă poate fi, adesea, paiul de care are nevoie o victimă ca să ajungă la liman.

Grupul aduce în prim-plan femei ca Daniela Lupu – asistentă socială care luptă să convingă primarii de la sate să-i permită distribuirea pliantelor cu informaţii despre drepturile victimelor și serviciile de care pot beneficia. Știe din experienţă care sunt nevoile unei persoane captive într-o relaţie violentă.

Tot printre învingătoare se numără Alina Ursu, femeia care a acceptat multă vreme violenţa soţului pentru că agresiunile tatălui și fraţilor din familia de origine au convins-o că așa arată soarta femeii. Salvată de la moarte din mâinile soţului de întoarcerea fiicei de la școală, Alina și-a găsit curajul de a începe viaţa de la zero. Rezistând hărţuielilor fostului soţ, înscriindu-se la facultate, devenind, din femeie de serviciu, profesoară dedicată și fondatoarea unei asociaţii care ajută femeile abuzate. Experienţa ei este una a transformării miraculoase – de la „un cal de pripas, pe care nu mai paria nimeni”, la unul „de cursă lungă”.

Ea ne poate reaminti de potenţialul care se află în fiecare fiinţă umană și de măsura de siguranţă și de libertate de care are nevoie ca să înflorească.

În același timp, experienţa Alinei este un reproș la adresa noastră, a celor care închidem ochii și ne ferecăm urechile la suferinţa care se derulează la câteva uși distanţă de noi, ușuraţi că la noi nu se întâmplă astfel de grozăvii. Și, de ce nu, și un semnal de alarmă: când România devine ţara femeilor pe care nu le apără nimeni, iar violenţa defilează în cadenţa justificărilor, nimeni nu este, cu adevărat, în siguranţă.