Alexandra nu avea nici 13 ani împliniţi atunci când a aflat că va fi mamă. Terminase clasa a VII-a, la o școală din Botoșani, pe care a continuat să o frecventeze chiar și când sarcina a devenit vizibilă. Însă din ziua în care o profesoară a ironizat-o, nu a mai dat pe acolo. Pe 1 iunie, Alexandra și fetiţa ei, despre care spune că i-a oferit cel mai frumos an și jumătate din viaţă, vor sărbători împreună Ziua Copilului. Pentru că asta sunt amândouă: doi copii.

Mi-ar fi plăcut să vă spun acum că Alexandra este de fapt un personaj fictiv, creat pentru introducerea acestui articol. Însă nu pot. Chiar dacă pentru statul care ar trebui să aibă grijă de ea, Alexandra e ca și inexistentă (potrivit Serviciului Public de Asistenţă Socială a Municipiului Botoșani, ajutorul pentru o familie monoparentală cu un copil este de până în 110 lei) și chiar dacă cele mai multe statistici privind sarcina la adolescenţă nici nu iau în calcul situaţiile precum cea a Alexandrei, pentru că vizează mamele cu vârste între 15 și 19 ani, Alexandra este totuși reală și, la ora aceasta, luptă cu tot ce are ca să construiască un drum pentru fiica ei.

În fiecare an, aproximativ 17 milioane de fete minore aduc pe lume un copil. Odată cu nașterea lui, își iau adio de la propria copilărie și, de cele mai multe ori, își sacrifică sănătatea, educaţia și viitorul economic.

Sarcina timpurie este o presiune uriașă pentru corpul încă insuficient maturizat al unei adolescente. Nașterile comportă oricum riscul apariţiei complicaţiilor, însă în cazul tinerelor fete, acestea pot avea chiar consecinţe devastatoare. De fapt, complicaţiile cauzate de sarcină și de naștere reprezintă a doua cauză principală de deces pentru fetele adolescente cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani la nivel global.

Apoi, fetele care dau naștere unui copil, cel mai adesea renunţă să își continue studiile, iar lucrul acesta le limitează dramatic șansa de a-și găsi un loc de muncă adecvat pentru a se putea susţine economic în viitor. Este un ciclu al sărăciei care își răsfrânge apoi urmările asupra copilului. Se știe că un copil născut în sărăcie are de luptat nu doar cu lipsurile materiale, ci este predispus la limitări de ordin cognitiv, iar șansele lui de a răzbate sunt mult diminuate faţă de cele ale unui copil născut într-o familie din pătura medie.

Acest complex de factori îi expune și pe mame, și pe copiii lor la pericolul exploatării, epidemic în mediile vulnerabile din punct de vedere al educaţiei și al veniturilor. Cercul ar putea fi însă rupt dacă autorităţile ar aborda o strategie sistematică pentru a combate toate elementele din corolarul unei nașteri timpurii, nu doar pentru a trata paleativ problema. Pentru aceasta, este nevoie mai întâi de o bună cunoaștere a datelor problemei, precum și de recunoașterea lor.

O privire globală

Deși, la nivel global, ratele fertilităţii au scăzut considerabil în ultimele decenii, pe segmentul de vârstă 15-19 ani, rata nașterilor a crescut constant în unele regiuni, mai ales în ţările aflate în dezvoltare. Statistici ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii arată că media ratei globale a natalităţii pentru fetele cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani este de 49 de nașteri la 1.000 de fete. Există ţări în care această rată este de o naștere la 1.000 de fete, dar și ţări în care rata ajunge la 299 de nașteri la 1.000 de fete.

În România, rata nașterilor la adolescenţă este de 34 de nașteri la 1.000 de adolescente, ceea ce ne plasează într-o poziţie nefericită la nivel european. În toată Europa, doar două ţări sunt într-o situaţie mai îngrijorătoare: Bulgaria (cu 36,8 nașteri la 1.000 de adolescente) și Georgia (cu 38,3 nașteri la 1.000 de adolescente). La nivel mondial, România stă mai rău decât Rwanda, unde statistica se oprește la 25,6 nașteri la 1.000 de fete. Iar lista statelor care au rate mai mici ale natalităţii la adolescente decât România continuă cu Trinidad Tabago (30,8), Emiratele Arabe Unite (30,1), Uzbekistan (17,6), Albania (21,8), Bahamas (28,7), Botswana (31), Burundi (27,9), Djibouti (21), India (23,3), Mauritius (28,3). Iar statisticile se menţin la acest nivel de ani buni, fără schimbări semnificative.

Acestor informaţii li se adaugă cele furnizate de un raport Eurostat care a constatat recent că, în Uniunea Europeană, România înregistrează cel mai mare număr de nașteri cu mame între 10 și 17 ani (9,282 de nașteri, adică 4,7% din totalul nașterilor din 2015, din care 676 erau minore între 10 și 14 ani).

Ca să înţelegem mai bine ce înseamnă aceste procente, trebuie să știm că ele pot fi traduse prin constatarea că, în România, în fiecare an se înregistrează cel puţin 26.000 de sarcini purtate de mame minore, iar numărul lor este în creştere de la an la an. Statistica aceasta, furnizată de Oganizaţia World Vision Romania, vine la pachet cu alte informaţii la fel de îngrijorătoare: unul din zece nou-născuţi din România este copilul unei mame minore. De fapt, 10% din totalul mamelor românce nu au împlinit încă 18 ani. De asemenea, specialiștii estimează că unul din zece avorturi efectuate în ţara noastră este suferit de o adolescentă.

Date furnizate de Organizaţia Salvaţi Copiii România, obţinute în urma unei anchete sociologice de teren, arată că șase din zece mame adolescente din România nu au avut niciodată acces la informaţii privind sănătatea reproducerii sau educaţiei sexuale, iar șapte din zece nu au beneficiat niciodată de planificare familială.

Proporţia copiilor născuţi de românce tinere continuă să fie mare mai ales în rândul populaţiei rome, fiind în medie de 2 copii până la vârsta de 19 ani. Această situaţie este rezultatul, pe de o parte, al tradiţiilor de familie, iar pe de altă parte al insuficientei folosiri a contracepţiei de către femeile rome. Din cauza nivelului scăzut de educaţie, foarte multe familii de romi au o oarecare reţinere faţă de metodele de contracepţie, care ar putea să prevină numărul mare de sarcini nedorite/nașteri. De aceea, specialiștii recomandă favorizarea accesului la educaţie al copiilor romi, pentru a elimina cele mai multe bariere din calea integrării lor în societate.

Acesta este contextul în care Comitetul ONU pentru drepturile economice, sociale și culturale a cerut Guvernului României în 2015 să adopte de urgenţă o strategie la nivelul întregii ţări care să asigure accesul la îngrijiri de sănătate sexuală și a reproducerii pentru tinerele și adolescentele românce.

Rata nașterilor înregistrate în rândul adolescentelor între 15 și 19 ani

Georgia

38,3‰

Bulgaria

36,8‰

România

34,0‰

Botswana

31,0‰

Trinidad Tobago

30,8‰

Emiratele Arabe Unite

30,1‰

Bahamas

28,7‰

Mauritius

28,3‰

Burundi

27,9‰

Rwanda

25,6 ‰

India

23,3‰

Albania

21,8‰

Djibouti

21,0‰

Uzbekistan

17,6‰

Sursa: raportul „Copilării furate”, Unicef, 2017

Efecte în lanţ

Opţiunile de intervenţie sunt limitate puternic de doi factori care pot fi atât cauza, cât și efectul nașterilor la vârste fragede: lipsa educaţiei și vulnerabilitatea economică.

Despre efectul de abandon şcolar din cauza unei sarcini la adolescenţă, asistentul social Cornelia Paraschiv, care lucrează pentru World Vision România, spunea că este unul foarte răspândit. „Copiii aceştia abandonează şcoala, sunt foarte mulţi care renunţă la şcoală tocmai pentru a-şi creşte copiii.” Și, din moment ce „nu îşi pot permite să fie integraţi în câmpul muncii”, cum spunea Cornelia Paraschiv într-un interviu pentru Digi24, adolescentele cu copii „sunt repudiate chiar din sânul comunităţii sau familiei”.

În Uniunea Europeană, România este ţara cu cei mai mulţi elevi care abandonează şcoala. Doi din zece elevi ajung să renunţe la şcoală. Cei mai mulţi sunt de la ţară şi provin din familii sărace. „În România rurală găsim la fiecare pas copii care parcurg, prin frig și ploaie, distanţe mari pentru a ajunge la școală. Odată ajunși la destinaţie, flămânzi, obosiţi și înfriguraţi, nu mai surprinde pe nimeni că nu se pot concentra la orele de curs sau că sunt tentaţi să renunţe. Așa se explică și frecvenţa cu cel puţin două procente mai mare cu care se înregistrează abandonul școlar în mediul rural faţă de mediul urban, declara, în urmă cu doi ani, Daniela Buzducea, director naţional World Vision România. Un an mai târziu, tot Buzducea venea cu un diagnostic mai grav: „Cel mai puţin vizibil, dar cel mai periculos, este că ne-am obişnuit cu abandonul şcolar, comunitatea s-a obişnuit cu ideea că e ok ca un copil să nu meargă la şcoală şi nu este aşa.”

România se află la mijlocul unui top global al ţărilor care se confruntă cu abandonul școlar, cu un procent de 12,1. În comparaţie cu statele europene însă, ţara noastră ocupă o poziţie îngrijorătoare, fiind depășită doar de Moldova (cu o rată de abandon de 17,9%) și Macedonia (13,1%).

O cale verificată de a reduce abandonul școlar este creșterea calităţii învăţământului, spun specialiștii dedicaţi luptei contra fenomenului. Iar această creștere este proporţională cu nivelul investiţiilor. Potrivit UNICEF, nu mai puţin de 30% din variaţia abandonului școlar poate fi explicată de nivelul investiţiilor din educaţie. Însă asta nu înseamnă că precaritatea economiei naţionale împiedică dezvoltarea unui învăţământ de calitate. „Printre ţările cu rate ridicate ale participării copiilor la sistemul obligatoriu de învăţământ, dar cu o situaţie economică net inferioară, ceea ce subliniază indubitabil atenţia redusă acordată educaţiei copiilor în România, am identificat Kenya, Bolivia, Kyrgystan, Sri Lanka, Haiti, Mongolia sau Mauritius”, atrag atenţia specialiștii UNICEF.

Sărăcia limitează accesul la educaţie. În spatele abandonului școlar stau, cel mai adesea, situaţia economică precară, mediul familial dezorganizat, exodul părinţilor în străinătate şi lipsa locurilor de muncă atractive pentru tineri”, așa cum arată un document al Institutului Naţional de Statistică.

Conform unui raport al Organizaţiei Salvaţi Copiii, peste jumătate dintre copiii din România (51%) se află în risc de sărăcie sau excluziune socială, fenomen care are consecinţe grave pe termen lung, nu doar asupra copilului, ci asupra întregii societăţi. Un copil vulnerabilizat de cauze care privesc statutul socioeconomic are îngrădit accesul la educaţie de calitate, iar acest fapt se transformă în sărăcia educaţională care tinde să se perpetueze de la o generaţie la alta.

În total, peste 26 de milioane de copii din Europa (număr care ar putea constitui populaţia celui de-al șaptelea stat ca mărime al Uniunii Europene) sunt expuși riscului de sărăcie sau excluziune socială. Cei mai mulţi dintre copiii aflaţi în această situaţie sunt români.

Soluţii verificate pentru probleme tipice

Chiar dacă statisticile din ţara noastră sunt apăsătoare, România este doar una dintre multe alte ţări care se confruntă cu drama nașterilor la adolescenţă. Mai exact, în imaginea de ansamblu globală, problemele României reprezintă doar unul dintre cele două tipuri de complexe cauzale care se manifestă la nivel macro, în lume.

Fenomenul nașterilor timpurii de la noi s-ar încadra în cel manifestat în ţările dezvoltate, acolo unde sarcinile la adolescenţă se asociază cu chestiuni sociale: nivelul educaţiei și sărăcia. În aceste ţări, cele mai multe dintre mamele-copii nasc în afara unei căsnicii și sunt stigmatizate pentru acest lucru. Mame adolescente există însă și în ţările aflate în dezvoltare, acolo unde copilele care nasc copii sunt chiar căsătorite, și unde familia și societatea în general văd ceva normal în acest lucru. În aceste ţări, nașterile timpurii se asociază des cu malnutriţia și diferite boli.

Cum să faci și cum să nu faci educaţie sexuală preventivă

În multe ţări în care sunt în desfășurare campanii pentru prevenirea sarcinii la adolescenţă, eforturile întăresc stigmatul asupra fetelor, practic învinovăţindu-le, ca urmare a faptului că se concentrează doar pe schimbarea comportamentului lor și nu confruntă factorii și mai importanţi, aceia care influenţează comportamentul fetelor, indiferent de deciziile lor. Astfel de factori includ, dar nu se rezumă la: inegalitatea dintre sexe (discriminare pe criterii sexuale), violenţa sexuală și coerciţia, presiunea socială, căsătoriile timpurii, sărăcia. Abordările curente, spun specialiști din cadrul UNFPA, uită să vizeze și băieţii, și bărbaţii.

O abordare mult mai holistică este necesară pentru a sprijini drepturile fetelor și pentru a le ajuta să evite o sarcină prematură”, spun reprezentanţii UNFPA. „O astfel de abordare include oferirea unei educaţii sexuale comprehensive, adaptate vârstei, pentru toţi tinerii; alocarea de investiţii pentru educarea fetelor, care să le susţină mai ales să meargă în ciclul gimnazial; prevenirea căsătoriilor cu minore, a căsătoriilor forţate, a violenţei sexuale și a coerciţiei; construirea unor societăţi care să promoveze egalitatea între sexe, care să le emancipeze pe fete și să îi angreneze pe băieţi și pe bărbaţi în lupta pentru egalitate și împotriva violenţei; aplicarea de măsuri care să asigure accesul adolescenţilor la informaţie privind sănătatea sexuală, precum și la servicii care să îi sprijine.”

Specialiști din cadrul UNAIDS, UNFPA, UNICEF, UN Women și ai Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii au lansat anul acesta un raport ce cuprinde o listă a celor mai eficiente metode de abordare a educaţiei sexuale, accentuând faptul că acestea sunt susţinute de cele mai relevante informaţii și dovezi știinţifice disponibile la ora actuală în domeniu.

Raportul se bazează pe rezultatele a două metaanalize foarte consistente: una efectuată în anul 2008, pe baza a 87 de studii la nivel global și a doua, efectuată în 2016, pe baza 22 de studii sistematice și 77 de studii randomizate controlat, peste jumătate dintre acestea situate în ţări cu venituri scăzute sau medii. Documentul a creat o bază solidă de dovezi pentru susţinerea eficienţei educaţiei sexuale în școli și a raportat șase beneficii majore ale unei astfel de abordări în rândul elevilor: 1) amânarea începerii vieţii sexuale, 2) scăderea frecvenţei raporturilor sexuale, 3) scăderea numărului de parteneri sexuali, 4) reducerea apetenţei pentru risc, 5) utilizarea sporită a prezervativului, 6) utilizarea sporită a contracepţiei. Însă autorii spun că educaţia sexuală din cadrul școlii trebuie să fie inclusă într-o strategie integratoare, adoptată la nivel de politică publică. Aceasta ar trebui să urmărească responsabilizarea tinerilor prin învăţare și implice nu doar școala, ci și serviciile comunitare (instituţiile medicale, instituţiile de asistenţă socială) care pot elabora programe mai mici de sprijin pe palierul educaţiei și al sănătăţii sexuale.

Înainte însă de a discuta despre beneficiile educaţiei sexuale în școală, documentul subliniază că nu au măsurat efectele oricărui tip de educaţie sexuală, ci a educaţiei sexuale comprehensive (ESC), despre care susţine că nu este doar dezirabilă, ci și eficientă în transmiterea cunoștinţelor esenţiale pentru dezvoltarea cunoștinţelor și a capacităţii de a construi relaţii sănătoase.

Specialiștii descriu ESC ca pe un proces de învăţare în spirală, cu o curiculă adaptată vârstei celui care învaţă și care devine din ce în ce mai cuprinzătoare pe măsură ce elevul crește.

Ca materie, ESC este bazată pe un suport scris, care să îi ghideze pe educatori în atingerea unor obiective de învăţământ și de dezvoltare. ESC, spun autorii raportului, este menită să îi înveţe pe elevi să își dezvolte abilităţile analitice, comunicaţionale și de viaţă pentru a putea fi capabili să se raporteze sănătos la relaţiile interpersonale, cumulând noţiuni relevante și adaptate vârstei lor despre sexualitate, drepturile omului, respectul în relaţiile umane, valori culturale și norme sociale, egalitatea dintre sexe, despre violenţa de natură sexuală, dar și despre ce înseamnă consimţământul și integritatea corpului.

Și mai interesant, pe lângă beneficiile acestui tip de educaţie specialiștii se opresc să discute și câteva dintre miturile legate de educaţia sexuală și se raportează la ele tot prin intermediul dovezilor de calitate. „Educaţia sexuală – în cadrul sau în afara școlii – nu crește frecvenţa activităţii sexuale, nici a comportamentelor sexuale riscante și nu crește rata infecţiilor cu HIV ori a altor boli cu transmitere sexuală” (vezi aici, aici și aici). E drept că există și studii mici, locale, nu transnaţionale și întreprinse în ţări cu un climat social diferit de cel al României, care arată că educaţia sexuală în școală este ineficientă pentru a reduce comportamentele sexuale cu risc ridicat, însă niciun studiu nu a dovedit că aceasta crește incidenţa comportamentelor pe care dorește să le combată.

Câmp de oportunităţi

Cele mai recente statistici susţin că în România trăiesc circa 1,9 milioane de adolescenţi. Aproape două milioane de vieţi pline de potenţial, care privesc la adulţii din jurul lor pentru modele și antimodele deopotrivă, care se grăbesc – ca toţi adolescenţii – să își ia viaţa în mâini și îi guste toate aromele.

Tocmai vârsta aceasta, a oscilării între extreme emoţionale, hormonale, cognitive, este vârsta celei mai profunde maleabilităţi și a celui mai fragil și frumos proces: definirea identităţii. În ciuda miturilor occidentale, adolescenţa nu este obligatoriu o perioadă a crizelor (studii antropologice au dovedit lucrul acesta arătând că există comunităţi în care răzvrătirea la adolescenţă este cvasiinexistentă). Ea ar trebui în schimb o perioadă pozitivă de transformare și de devenire. Acest lucru nu înseamnă însă că tinerii adolescenţi trebuie izolaţi în acest proces, ca și cum independenţa pe care o râvnesc ar fi sinonimă cu izolarea. Din contră, acesta este momentul în care ei au cea mai mare nevoie de parteneri de încredere în construirea propriei persoane.

Ezitările instituţionale și scandalurile pe subiectul educaţiei sexuale irosesc timp preţios care ar fi putut fi alocat dialogului constructiv. Cât timp ne certăm pe cum e mai bine să ne educăm copiii, ei cresc și se educă singuri de unde apucă. Însă orice situaţie devine gestionabilă dacă o defalcăm în părţi mai ușor de gestionat. Iar educaţia sexuală nu face excepţie. Dacă vom privi la stat și instituţiile sale ca la un aparat mesianic, vom rata ocaziile în care am putea ca microcomunităţi (în cercul nostru de influenţă, prin instituţiile mai mici cărora le aparţinem – biserici, asociaţii, ONG-uri, cluburi sociale) să putem contribui la o educare calitativă a tinerilor noștri. Se spune că, mai nou, trăim într-un sat global. Nu e perfect? Se știe că e nevoie de un sat ca să crești un copil.

Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.