Cu exact 10 ani în urmă, un foarte apreciat realizator de documentare, Louis Theroux, pășea în mijlocul celor 500 de pedofili internaţi în Spitalul de Psihiatrie din Coalinga,  California, străduindu-se să afle dacă tratamentul complex pe care îl aveau de parcurs cei condamnaţi dădea cu adevărat roade sau nu. Pe parcursul investigaţiei sale, Theroux a descoperit însă o pistă neașteptată și a început să se întrebe dacă nu cumva spitalul în care se afla era, de fapt, o închisoare, iar pacienţii pe care îi intervieva erau, în realitate, condamnaţi pe viaţă, în ciuda ispășirii pedepsei penale. Dincolo de răspunsul afirmativ, pe care îl argumentează treptat, documentarul lasă în urma sa o întrebare grea, a cărei miză depășește graniţele Statelor Unite.

Documentarul, intitulat minimalist Un loc pentru pedofili (A Place for Paedophiles), i-a adus lui Theroux un premiu din partea Societăţii Regale de Televiziune din Marea Britanie. De altfel, Marea Britanie și Australia sunt singurele ţări în care documentarul s-a difuzat la TV. În Statele Unite, dialogul lui Theroux cu pacienţii ar fi intrat sub incidenţa legii, care interzice dezvăluirea bolii de care suferă un pacient (inclusiv în cazul bolilor psihice) fără consimţământul lor. Pacienţii de la Coalinga se află acolo într-un stagiu impus, pentru care nu și-au dat consimţământul, și mulţi dintre ei nu consideră că suferă de vreo tulburare psihică. Legea aceasta – Health Insurance Portability and Accountability Act – se aplică doar în SUA, așa că alte ţări au putut difuza programul.

Producţia de 60 de minute a fost primul film realizat în cadrul spitalului prin intervievarea pacienţilor. Criticii l-au primit drept o investigaţie bazată pe observaţie sănătoasă și ca „strălucit, lipsit de senzaţionalism sau compătimire”. Și, având în vedere atrocităţile pe care unii dintre pacienţi le descriau, într-un limbaj clinic, drept propriile lor acţiuni asupra unor copii, compasiunea ar fi ultimul lucru pe care cineva l-ar fi putut simţi faţă de acei prădători sexuali. Însă atunci când cadrul se lărgește, telespectatorii se văd în faţa unui tablou chiar mai tragic decât se anunţase încă din titlul documentarului.

De ce există acest centru

Deschis în anul 2005, spitalul a fost primul spital de stat construit în California în ultimii 50 de ani. Potrivit site-ului instituţiei, aceasta se întinde pe o suprafaţă construită de 1,2 milioane de metri pătraţi, situată pe o coastă muntoasă a Californiei, la 640 de kilometri de Santa Barbara și în apropiere de închisoarea de stat Pleasant Valley („Valea Plăcută”). Spitalul din Coalinga este una dintre cele cinci unităţi spitalicești de stat care vor avea de împărţit în anul 2019-2020 un buget de 2 miliarde de dolari. Atunci când Theroux a realizat documentarul, instituţia de boli psihice din Coalinga găzduia 500 de pacienţi, foști deţinuţi care aveau trecute în cazier fapte precum molestarea sau abuzarea sexuală a minorilor. Astăzi, numărul pacienţilor este aproape dublu, 941 dintre ei fiind catalogaţi ca „prădători sexuali violenţi”.

Pacienţii internaţi la Coalinga au fost închiși, prin decizie judecătorească, și și-au ispășit anii de închisoare. Însă, înainte de a-i elibera înapoi în societate, autorităţile trebuie să se convingă că acești oameni nu mai prezintă în mod real niciun pericol pentru societate și sunt capabili să se reintegreze. Pe cei internaţi la Coalinga, evaluatorii de stat i-au diagnosticat cu „handicap volitiv” și i-au catalogat drept periculoși, estimând că aceștia ar putea ataca din nou, fiind incapabili să se opună pornirilor pe care le au.

Evaluarea pacienţilor cuprinde examene de ordin psihiatric și chiar fizic, care le testează răspunsurile psihice și biologice la stimuli pe care, cel puţin în trecutul lor infracţional, le-au considerat excitante sexual. În consecinţă, spitalul pune la dispoziţia pacienţilor un tratament menit să îi vindece pe pedofili de devianţă. Însă doar o treime dintre cei internaţi participă la acest tratament. Majoritatea celor internaţi refuză tratamentul și rămân în spital pe termen nedeterminat, în ciuda faptului că unitatea a fost creată ca să asigure tranziţia foștilor deţinuţi de la închisorile de maximă securitate înapoi în societate.

Momentan, pe viaţă

Aceasta este de fapt și intriga documentarului, care radiografiază impasul în care se află autorităţile. Din punct de vedere legal, acei oameni și-au ispășit pedepsele decise de judecători. Însă privarea de libertate, în sine, nu îi face pe pedofili mai puţin predispuși la atac, ci doar le limitează capacitatea de a ataca. De aceea, eliberarea deţinuţilor care au ispășit pedepse cu închisoarea pentru pedofilie ar putea fi, în unele cazuri, un act de iresponsabilitate din partea statului. Prin urmare, autorităţile californiene au recurs la crearea unui stadiu intermediar de libertate, în timpul căruia foștii deţinuţi sunt internaţi forţat.

Documentarul reușește să surprindă diversitatea celor internaţi la Coalinga și să transmită cât de dificil și înșelător poate fi procesul de tratare a acestor persoane. Prezentatorul, care recunoaște că face toate eforturile de cercetare pentru discerne, printre pacienţii care pretind că s-au vindecat, cine minte și cine spune adevărul, mărturisește că demersul este unul plin de obstacole, cel mai mare fiind acela de a avea de-a face cu niște oameni care și-au perfecţionat capacităţile de relaţionare, de disimulare și manipulare tocmai pentru că aveau nevoie de ele pentru a-și ademeni victimele.

Printre pacienţii foarte diferiţi – unii greu de descifrat, unii agresivi în comunicare, alţii complet în negare faţă de actele oribile pe care le-au comis –, Theroux găsește un individ care, după evaluările specialiștilor, putea fi reintegrat social. Era un bărbat care apelase la castrarea chimică și apoi la cea fizică pentru a pune capăt pornirilor denaturate. Situaţia lui arăta însă cât de dificil este chiar și pentru o persoană aflată în imposibilitatea fizică de a mai comite vreun abuz de natură sexuală să reintre în comunitate. Niciunul dintre cei 1.100 de proprietari de locuinţe pe care statul i-a contactat din partea lui nu a putut să îi garanteze accesul la o locuinţă de închiriat. Unii dintre ei au invocat faptul că vecinii i-ar fi ameninţat să nu îl primească pe fostul deţinut.

Factorul uman

Personalul care lucrează cu pacienţii foști deţinuţi este și el foarte divers. Unul dintre asistenţii sociali care lucrează ca facilitator la terapia de grup a pacienţilor spune că el nu se raportează la oameni ca la o sumă de acţiuni trecute și că încearcă să vadă ce alte aspecte ale pacienţilor le reflectă identitatea. „Nimeni nu se trezește la vârsta de 5 ani că vrea să devină violator sau pedofil”, spunea asistentul social, argumentând astfel că, din punctul lui de vedere, pedofilia nu este o alegere, ci o boală psihică, o pornire deviantă căreia cel bolnav nu îi poate opune rezistenţă. Alt psiholog, o tânără cu un limbaj extrem de controlat, manifestă o ușoară agresivitate verbală faţă de unii pacienţi, care, în consecinţă, o resping, acuzând-o de „falsitate”. Psihologul are însă ultimul cuvânt de fiecare dată și își apără poziţia avertizându-i pe pacienţi că în societate nu vor fi înconjuraţi doar de oameni pe care îi plac și că respingerea pe care i-o transmit ei trece drept agresivitate, iar evaluatorii îi vor taxa pentru aceasta.

Cele două abordări reflectă de fapt două premise opuse cu privire la natura fundamentală a omului, ambele regăsite sub umbrela aceleiași instituţii. Asistentul social pornea de la premisa că pedofilii cu care lucrează pot fi, la rândul lor, victimele propriei lor naturi, în timp ce psihologul îi trata ca pe niște agenţi complet liberi și complet agresivi. Amândoi aplică protocoale deja stabilite de stat, însă aceste protocoale nu pot preveni imixtiunea factorului subiectiv.

Lucrul acesta reiese limpede dintr-un dialog tensionat în care un pacient deranjat de întrebările incomode adresate de psiholog în faţa camerei de filmat o întreabă în ce calitate se implică în documentarul BBC. O întrebare, până la urmă, legitimă: pacientul acceptase ca filmată să fie discuţia cu reporterul, nu cu psihologul. Deși pacientul mărturisește că nu are nimic împotrivă ca doamna psiholog să asiste la interviu, el precizează totuși că ar dori ca prezenţa ei să fie mai discretă, ca ea să asiste din umbră. Doamna psiholog ripostează că, „în percepţia ei”, această cerinţă a pacientului este agresivă și este un semnal de alarmă că o agresiune mai amplă este posibilă în prezenţa unui stimul pe măsură, de felul celor care abundă în societatea reală. Paradoxal, ceea ce limpezește acest dialog este existenţa unei palete difuze de valori. Omul se află internat acolo pentru o devianţă sexuală oribilă. Pe aceasta și-au asumat autorităţile misiunea de a încerca să o elimine. Psihologul vorbește însă de parcă ar încerca să rescrie cu totul personalitatea și afinităţile individului, impunând o naraţiune care depășește sfera pedofiliei și intră în zona generală a moralităţii. Aici apare, neinvitată, compasiunea, fiindcă privitorul realizează că, el însuși, dacă ar fi comparat cu profilul pe care psihologul pare că dorește să li-l imprime pacienţilor, ar pica testul. Și el s-ar fi enervat în dialogul cu psihologul. Ba poate mulţi nici nu i s-ar fi adresat atât de elocvent precum acel pacient.

Astfel, pe măsură ce pricepe că majoritatea pacienţilor nu vor mai părăsi niciodată instituţia, telespectatorul începe totodată să se întrebe dacă nu cumva, la permanentizarea încarcerării, contribuie nebănuit de mult perspectiva subiectivă a angajaţilor instituţiei. Dacă nu cumva factorul uman, și nu un set comun agreat de valori obiective, este decisiv în hotărârea destinelor pacienţilor internaţi la Coalinga.

Filmul se încheie fără un răspuns definitiv la această ipoteză. Însă tabloul pe care îl construiește este cel al unei societăţi chinuite, în care libertatea persoanelor deviante este la discreţia libertăţii personalului care acţionează după un amestec de protocol și de subiectivism, care, în final, se dovedește a fi falimentar, și la propriu, și la figurat.

Falimentul unei instituţii bine intenţionate

Sistemul nu reușește să îi „vindece” pe pedofili de devianţa lor și, în timp, acumulează tot mai mulţi pacienţi cu devianţă. Deceniul scurs de la finalizarea documentarului nu a dus la o îmbunătăţire a situaţiei. Din contră, numărul celor internaţi a continuat să crească. Iar pacienţii deja internaţi au continuat să îmbătrânească. Mulţi dintre ei sunt greu deplasabili, alţii chiar imobilizaţi la pat, alţii sunt conectaţi la aparate de întreţinere a vieţii. Iar costul pe care îl presupune întreţinerea acestor „pacienţi permanenţi” este suportat de contribuabili, care, deși trebuie protejaţi, nu sunt în unanimitate de acord să susţină financiar detenţia pe viaţă în condiţii de confort a pedofililor închiși acolo.

Tragismul situaţiei dezvăluie limitările legii, care, prin aplicarea coerciţiei, nu poate decât să pedepsească, nu și să transforme. Însă arată totodată și cât de vulnerabile sunt sistemele croite pentru transformarea omului, în condiţiile în care comunitatea știinţifică nu a ajuns la un consens cu privire la cauzele fenomenului pe care încearcă să îl trateze.

Începând cu anii 2000 au apărut diverse studii care corelează pedofilia cu disfuncţii cerebrale sau cu alterări ale structurii creierului. Însă acestea nu au putut stabili cu precizie o cauzalitate. Studiile de felul acesta au luat în calcul existenţa unor caracteristici neurologice la naștere care îi predispun pe indivizi la pedofilie. Alţii au făcut evaluri ale IQ-ului sau evaluări cantitative ale materiei cenușii. Alte studii au urmărit pista abuzurilor în copilărie, a tulburărilor de personalitate sau a abuzului de substanţe. Iar rezultatele lor, deși neconcludente, au arătat cât de variate pot fi interacţiunile de factori care ar putea contribui la declanșarea acestei deviaţii violente și cât de sensibil este procesul decizional pe care îl are de luat societatea care dorește să se protejeze pe sine, acordând totodată o șansă la reabilitare infractorului.

Soluţii, atunci când nu există tratament

Din nefericire, nu există dovezi știinţifice că pedofilia poate fi vindecată („schimbată” este cuvântul pe care îl folosesc unii specialiști). Intervenţiile sunt menite să „crească nivelul de control volitiv asupra excitaţiei sexuale, să reducă apetitul sexual sau să educe indivizii motivaţi să își pună în fapt interesele sexuale să se controleze”, explica profesorul canadian Michael Seto într-un material publicat în Annual Review of Clinical Psychology.

Altfel spus, cel puţin aparent, pedofilia nu poate fi eliminată. Însă pedofilii pot fi ajutaţi să își controleze comportamentul, iar unul dintre scopurile recente ale cercetătorilor pe acest subiect este să conceapă metode de prevenţie.

Unii nu sunt interesaţi. De pildă, Tom O’Carroll, un britanic în vârstă de 73 de ani, dublucondamnat la închisoare pentru infracţiuni legate de pedofilie, care militează pentru normalizarea acesteia, e de părere că etica virtuţii n-a reușit să furnizeze o justificare convingătoare pentru respingerea relaţiilor sexuale între adulţi și copii. Mai mult, bărbatul susţine că, într-o lume ideală, virtutea ar fi înţeleasă de o așa manieră încât să includă astfel de practici și chiar să le aprecieze.

Editorialistul Justin Lee face un comentariu amplu, în care denunţă sofismele prin care O’Carroll încearcă să își impună ideile și afirmă că O’Carroll este „o mărturie vie a degradării standardelor cercetării interdisciplinare”, după ce un jurnal știinţific ce publică materiale evaluate inter pares a acceptat să includă între paginile sale materialul „Childhood «Innocence» is Not Ideal: Virtue Ethics and Child–Adult Sex” („«Inocenţa» copilăriei nu este ideală: etica virtuţii și relaţiile sexuale copil-adult”).

Există însă și pedofili convinși că abuzarea sexuală a minorilor este o faptă reprobabilă și care se opun discursului de tipul celui promovat de O’Conner. Membrii grupului de suport Virtuous Pedophiles (Pedofili Virtuoși) susţin că „nu alegem să fim atrași de copii și nu putem face să dispară atracţia. Dar putem rezista ispitei de a abuza sexual copii și mulţi dintre noi nu constituie niciun pericol pentru copii.” „Sexualitatea mea nu a fost niciodată o piesă centrală a vieţii mele”, mărturisea unul dintre membrii grupului într-un interviu pentru revista Salon. „E ca și cum ar rămâne într-o cutie în capul meu, dar nu mă controlează niciodată, iar eu îmi văd de viaţa mea.”

Instituţii precum Spitalul de Psihiatrie din Coalinga există pentru a construi un pod între mentalul celor ca O’Caroll și al celor precum bărbatul pedofil intervievat de Salon. Există și alte moduri în care societatea civilă poate contribui, există oare și investiţii mai puţin riscante decât finanţarea unui sistem a cărui eficienţă nu o poate garanta nimeni?

Sub titlul „Pesimism despre pedofilie”, Școala Medicală Harvard ajunge la concluzia că „nu există un tratament, așa că punctul focal trebuie să fie protejarea copiilor”. În analiza în care tratează această problemă, specialiștii le atrag atenţia părinţilor că, în marea majoritate a cazurilor de abuz, atentatorul nu este un străin, ci o persoană cunoscută copilului. De aceea, cultivarea unei relaţii de comunicare deschisă, în care copilul simte că nimic nu îl va face pe părinte să îl dispreţuiască, este de asemenea o cale prin care cei mici pot fi protejaţi de indivizii manipulatori care i-ar putea îndemna să ţină abuzul secret sau i-ar face să se teamă că dezvăluirea va avea consecinţe teribile asupra copilului.

Putem să ne educăm copiii într-o manieră cât mai adaptată vârstei lor, dar adaptată și pericolelor de care vrem să îi ferim. Copiii trebuie învăţaţi care sunt semnalele de alarmă la care să fie atenţi, ca să recunoască atunci când cineva are un comportament periculos faţă de ei, indiferent dacă acea persoană este sau nu într-o poziţie de autoritate sau de încredere, spunea Joan Smith, într-un material de opinie publicat în The Guardian.

Putem apoi să ne opunem sexualizării copiilor în producţiile media care ne parvin astăzi cu o ușurinţă mai mare decât oricând pe ecranele cu care ne-am decorat existenţa. Putem să ne implicăm activ în lupta de protejare a copiilor de flagelul pornografiei. Nu în ultimul rând, putem ca, educându-ne noi înșine într-o manieră sănătoasă cu privire la propria sexualitate, să contribuim la un climat sănătos în jurul acestui subiect. Într-un moment în care vocile disparate din sfera publică par mai debusolate ca oricând pe acest subiect, este vital să ne asigurăm că ne putem baza pe propria noastră busolă.