Toleranţa manifestată la nivelul societăţii japoneze faţă de practici care contravin eticii creștine a cristalizat o societate care se confruntă cu probleme foarte diferite de cele cu care suntem noi obișnuiţi.

O analiză BBC aduce în atenţie o chestiune șocantă, dar fascinant de analizat ca premise și implicaţii: atitudinea guvernului japonez faţă de popularitatea desenelor animate care prezintă explicit pornografie infantilă.

Acest tip de desene a primit și o denumire specifică, Lolicon (de la complexul „Lolita” și „convenţie”), categorie în care pot intra filme care conţin de la aluzii la sexualitatea unor personaje cu vârstă minoră, până la scenarii explicite de viol sau incest. „De ce nu a interzis Japonia desenele pornografice cu personaje-copii?” este titlul materialului în care James Fletcher enumeră premise surprinzătoare ale atitudinii tolerante pe care Japonia o manifestă faţă de astfel de producţii.

Capitala mondială a pornografiei infantile

În anul 2013, Departamentul de Stat din SUA a descris Japonia drept un „nod internaţional pentru producţia și traficul de pornografie infantilă”, în condiţiile în care, în același an, poliţia niponă a raportat 1.644 de cazuri de infracţiuni din această sferă. Ţara a interzis producerea și distribuirea de pornografie infantilă abia în 1999, iar în 2014 a scos în afara legii posesia de astfel de materiale. Japonia este ultima ţară din OCDE care a incriminat posesia de pornografie infantilă.

În preajma momentului luării acestei decizii s-a dezbătut și incriminarea posesiei de imagini sexuale „virtuale” – în manga (benzi desenate), anime-uri (animaţie) sau jocuri – cu personaje care par să aibă sub 18 ani. Parlamentul a decis însă să nu aprobe incriminarea.

Prea mulţi fani

Fletcher notează că legiuitorii niponi s-au lăsat influenţaţi de faptul că genul are, cel mai probabil, milioane de fani în Japonia, ceea ce ar fi pus automat în afara legii un număr impresionant de oameni.

Fanii pornografiei infantile în desene animate au propriile argumente în favoarea „hobby”-ului lor, așa cum se exprima un japonez intervievat de Fletcher.

Mulţi consideră aceste desene un fel de fantezie inofensivă. Până la urmă, spun ei, nu este implicat niciun actor real, nu are loc niciun abuz asupra unui copil pentru crearea desenelor animate care pun preadolescenţi în ipostaze sexuale explicite.

Pentru fanii genului, nu e nimic greșit în faptul că publicul, alcătuit majoritar din adulţi bărbaţi, privește imagini în care personaje-copii sunt sexualizate pentru a satisface imaginaţia spectatorilor. „Toată lumea știe că abuzarea unui copil nu e un lucru bun”, declara japonezul intervievat de Fletcher. „Însă (…) a savura fantazia unei situaţii sexuale cu un copil nu e ceva interzis.”

Criticii nu sunt însă de acord, reproșând că, deși benzile desenate cu un conţinut sexual explicit nu rănesc pe nimeni, ele pot duce treptat la normalizarea, facilitarea sau chiar creșterea riscului de abuz sexual. Deocamdată aceasta este o ipoteză asupra căreia știinţa nu a emis concluzii definitive.

Are pornografia și efecte pozitive?

Unii cercetători au observat că, în timp ce popularitatea desenelor cu un conţinut pornografic violent crește în Japonia, numărul infracţiunilor sexuale în același areal scade. Totuși, așa cum recunoșteau și alţi oameni de știinţă, acest trend nu sugerează că un consum sporit de conţinut vizual sexual violent compensează sau ușurează dorinţele din viaţa reală. Este în schimb o tendinţă care merită avută în vedere, spun cercetătorii, pentru că ea ar putea fi interpretată ca o dovadă a faptului că popularitatea pornografiei violente nu reflectă obligatoriu dorinţele reale ale privitorilor.

De altfel, sociologii au remarcat că libidoul real al japonezilor, mai ales la băieţi, este în scădere. O treime dintre tinerii (băieţi) japonezi și mult mai multe tinere spun că nu sunt deloc interesaţi de sex. Numărul lor s-a dublat în ultimii doi ani. Specialiștii în fertilitate sunt îngrijoraţi de această tendinţă, iar autorităţile au încercat să vină cu subvenţii care să încurajeze natalitatea. Statul plătește serviciile medicale și suportă costurile nașterilor. Dar oamenii încă sunt reţinuţi.

Poliţia gândurilor

Dezbaterile pe această temă pot fi extrem de aprinse tocmai pentru că interacţiunea dintre virtual și real implică o problematică greu de raportat la repere universale. De pildă, unii dintre cei care s-au opus legii care ar fi interzis producţiile lolicon, precum Mark McLelland, spun că incriminarea acestui tip de material reprezintă o formă de „cenzură a gândului” și că ar determina un soi de „juridificare a imaginaţiei”.

Militantul pentru dreptul la exprimare liberă Dan Kenemitsu spunea, pentru BBC, că „a le oferi oamenilor autoritatea de a-i ancheta pe alţi pentru ceea ce ar putea face sau ar putea gândi este o formă de poliţie a gândurilor”.

Indicii în dilemă

Pentru un creștin, problema este mai simplu de clasat, pentru că Biblia oferă principii care pot constitui repere în managementul imaginaţiei. Igiena minţii din raţiuni spirituale este un punct focal al discursului prin care Iisus Christos Şi-a șocat audienţa spunând că, „dacă ochiul tău cel drept te face să păcătuiești, scoate-l”. În același pasaj, Iisus Se exprimă neechivoc: „Vă spun că oricine se uită la o femeie ca s-o poftească a și comis adulter cu ea în inima lui” (vezi Matei 5:28).

Cei pentru care Biblia nu reprezintă o autoritate morală, inclusiv legiuitorii unui stat separat de biserică, nu se vor putea raporta la principii biblice pentru a formula concluzii cu privire la potenţialul efect al vizionării materialelor pornografice infantile. Însă câteva indicii există și în lumea știinţifică.

Neurologia a fost fascinată în ultimii ani de descoperirea așa-numiţilor „neuroni-oglindă”, care activează zone ale creierului specifice unei acţiuni pe care o întreprindem, chiar dacă nu noi suntem cei care acţionăm, ci altă persoană, pe care noi doar o privim. Neuronii „oglindesc” comportamentul celuilalt, ca și cum observatorul ar acţiona el însuşi.

Funcţia acestor neuroni constituie încă subiectul speculaţiilor, însă cei mai mulţi cercetători consideră că mecanismul oglindirii ne ajută să înţelegem acţiunile celorlalţi și să deprindem noi abilităţi, prin imitare. Mai exact, privind la ce fac alţii, imităm, la nivelul creierului, acţiunile lor și, implicit, învăţăm să le facem și noi. Procesul nu este complet confirmat, însă ipoteza este suficient de puternică pentru a ne da de gândit.

Consecinţele sunt greu de anticipat

Nu se cunosc în totalitate consecinţele acestei deschideri faţă de cultura Lolicon, însă nu ar fi posibil ca riscurile să fie totuși prea mari pentru a fi asumate? Dacă libertatea promovată în numele toleranţei, care nu dorește să încalce dreptul la exprimare, riscă să ameninţe siguranţa altor membri ai societăţii, de ce și-ar asuma societatea acel risc? Marketerii sunt gata să invoce motive financiare pentru transformarea sexualităţii fetelor tinere într-un spectacol, însă poate la fel de bine am putea vorbi și despre un atipism cultural nipon.

Japonia este cunoscută istoric pentru asumarea unor standarde societale contraculturale din perspectivă occidentală. De pildă, seppuku – suicidul ritual – a fost integrat cultural ca un comportament pozitiv, care promovează o anume estetică a morţii. Astăzi, Japonia este, alături de Ungaria și Lituania, una dintre ţările cu cea mai mare rată a sinuciderilor. Șomajul, depresia și presiunea socială sunt primii factori care îi conduc în zilele noastre pe niponi să își încheie viaţa.