În adolescenţa lui Gabe Deem, pornografia era la fel de prezentă precum temele de la școală sau acneea. Cincisprezece ani mai târziu, dintr-un devorator de filme pentru adulţi, Deem a ajuns unul dintre tinerii care militează împotriva consumului de pornografie dintr-un motiv pe care mulţi îl trec cu vederea.

Emancipare. Eliberare de prejudecăţi și de legalism religios. Creativitate, explorare, libertate, aventură. Fără regrete, fără teamă, fără vinovăţie, fără priviri înapoi, fără obligaţii. Doar plăcere. De ce nu? Cam acestea sunt, în mare, promisiunile și/sau argumentele-cheie din spatele invitaţiei la consumul pornografiei. Iar industria pornografică se laudă că a convins astfel un număr imens de oameni. Și nu doar din ce în ce mai mulţi, ci și din ce în ce mai tineri. Un studiu Bitdefender a șocat acum doi ani când a făcut public faptul că 22% din consumatorii de pornografie sub 18 ani sunt copii de 10 ani (în total, 10% dintre utilizatorii site-urilor pornografice sunt copii de 10 ani).

Mai avem însă un grup în creștere. Belinda Luscombe scria în 2016 că „un număr tot mai mare de tineri sunt convinși că reacţiile sexuale le-au fost sabotate după ce creierele lor au fost efectiv marinate în pornografie la vârsta adolescenţei”. Între ei, Luscombe îl menţionează pe Gabe Deem, care a devenit militant anti-pornografie fiindcă a fost uimit să constate că, după ani buni de urmărit filme pentru adulţi din ce în ce mai perverse, devenise incapabil să funcţioneze sexual cu partenera lui reală, deși era foarte atras de ea. Dintr-un motiv pe care Deem îl descrie acum ca pe o desensibilizare la stimulii reali ca urmare a expunerii la hiperstimularea furnizată de pornografie, tânărul, de altfel sănătos fizic, nu putea performa sexual decât în solitudine, în faţa unui ecran. La vârsta la care își începea viaţa sexuală, Deem se confrunta cu o problemă de care se lovesc mai degrabă cei care o încheie: impotenţa.

Analiza lui Luscombe, publicată de Time, argumentează că pornografia are un efect direct și negativ asupra virilităţii.

„Generaţia lor a consumat conţinut explicit în cantităţi și varietăţi care nu mai fuseseră posibile niciodată până atunci (…) la o vârstă la care creierele lor erau mai plastice – mai predispuse la schimbare permanentă – decât mai târziu în viaţă”, scria Luscombe.

Jurnalista crede că, dacă i se va acorda timp, îmbuibarea cu conţinut pornografic din ce în ce mai violent, depersonalizant și hiperstimulant ar putea genera disfuncţii sexuale de proporţiile unei crize de sănătate publică.

Comentând pe marginea acestei previziuni, Denny Burk, profesor de studii biblice la Boyce College, spunea că ceea ce Time identifică drept o potenţială criză de sănătate publică este mai mult decât atât. Este o criză generaţională, crede profesorul, ale cărei premise morale nu pot fi ignorate. „Acest articol este cea mai recentă dovadă dintr-o serie care arată cum se diminuează capacitatea noastră de a vorbi despre sex în termeni morali”, spunea profesorul.

„Ne aflăm într-un punct al culturii în care moralitatea sexuală a fost redusă la consimţământ (dorinţa ambilor parteneri de a da curs actului sexual). Societatea noastră și-a acordat permisiuni sexuale complete. Dacă cineva sugerează orice altă normă morală în afară de consimţământ, acea persoană este respinsă ca puritană sau reclamată ca represivă și retrogradă.” – Denny Burk

Și, atunci, în lipsa acceptării criteriilor morale ca repere pentru evaluare, ce alte criterii ne rămân pentru a evalua dacă există sau nu ceva nociv în pornografie? Ne întoarcem faţa către istorie și știinţă.

Cine a apăsat primul pe „REC”?

Nimeni nu știe cu exactitate când a apărut pornografia, deși istoricii au identificat obiecte erotice chiar din perioada preistorică. Însă a concluziona facil că pornografia trebuie să fie inofensivă, din moment ce a însoţit generaţii și civilizaţii întregi de-a lungul istoriei, ar fi cel puţin o imprudenţă. În primul rând, pentru că răspândirea și conţinutul pornografiei de astăzi nu au termen de comparaţie în istorie. Internetul a dezinhibat și a potenţat agresivitatea celor două, în moduri care erau de neimaginat, chiar și recent (în timpul Revoluţiei Sexuale, de pildă).

Primul film explicit pentru adulţi, Blue Movie, a apărut în 1969, sub regia lui Andy Warhol, iniţiatorul curentului pop-art. În același an, Danemarca a devenit prima ţară din lume care a abolit cenzura aplicată producţiilor pornografice, la 102 ani după ce Marea Britanie devenea prima ţară care incrimina pornografia între alte obiceiuri promotoare ale viciului, cum ar fi „profanarea Zilei Domnului.

Producţia lui Warhol a marcat începutul „Erei de Aur a Pornografiei”, o perioadă prolifică pentru filmele pentru adulţi, care s-a întins între 1969 și 1984, dar care pare acum o glumă pe lângă industrializarea masivă a pornografiei care a avut loc după inventarea aparatelor video pentru uz casnic. Video-playerul a permis vizionarea în casă, la un preţ mult mai mic, a filmelor care, până atunci, puteau fi văzute doar la cinema. Odată cu generalizarea accesului la internet însă, consumatorii au început să devoreze pornografie gratuită.

Valoarea netă a industriei pornografiei globale este estimată astăzi la 97 de miliarde de dolari, suficient cât să hrănească cel puţin 4,8 miliarde de oameni pe zi.

Astăzi, profitul se face pe modelul care a făcut viabile economic reţelele sociale online. Aceasta înseamnă că utilizatorii accesează gratis filme fără număr, iar platformele care le găzduiesc vând acest trafic celor interesaţi să cumpere publicitate. Ca să ne imaginăm cam despre ce trafic e vorba, unul dintre cele mai populare site-uri de pornografie anunţa cu mândrie că utilizatorii săi au petrecut 4,5 miliarde de ore navigându-i paginile. În același timp, platformele vând și conţinut „premium”, accesibil doar utilizatorilor dispuși să plătească.

Internetul știe ce dorești

O consecinţă insuficient discutată a faptului că principala sursă de consum o constituie astăzi reţelele online este aceea că platformele cu conţinut pornografic au început să își cunoască utilizatorii la fel cum și-i cunoaște și Facebookul. Reţelele pornografice adună și ele date despre utilizatorii lor, mai ales în termenii preferinţelor lor sexuale. E simplu de înţeles de ce: cu cât își cunosc publicul mai bine, cu atât îi pot livra conţinut mai adaptat și îl pot convinge să revină pe site și să le îngroașe astfel profiturile. Însă aici intră în scenă vechiul cerc vicios media: o creștere a cererii pe un anumit segment duce la o creștere a producţiei pe segmentul respectiv, care, la rândul său, întărește cererea.

Fetișuri cândva marginale au ajuns să circule într-un ritm fără precedent, iar acest lucru să devină în sine o premisă pentru alte curente.

Trendul acesta s-a consolidat mai ales în ultimii 10 ani, spunea Paul Mason, reporterul emisiunii Newsnight de la BBC. Mason spunea, încă de acum cinci ani, că asistăm la o schimbare accelerată a conţinutului pornografiei. Iar afirmaţia lui nu era o noutate pentru observatorii industriei. De fapt, unii au cartat foarte precis aceste schimbări.

Un studiu din anul 2005 asupra celor mai bine vândute 60 de DVD-uri pentru adulţi, care a analizat 304 scene, a constatat că 88% dintre acestea conţineau agresiune fizică, în principal asupra femeii, iar 49% dintre scene conţineau agresiune verbală, în timp ce ţinta ambelor forme de violenţă era portretizată fie ca plăcându-i, fie ca ignorând agresiunea.

„Este foarte comun în pornografia de astăzi ca femeile să fie lovite, scuipate sau tratate la limita capacităţii lor fizice, ca pure obiecte. Este un laitmotiv al pornografiei obișnuite, adică nu mă refer aici la cea încadrată la sado-masochism”, spunea Peter Johnson, reprezentantul autorităţii de reglementare a conţinutului filmelor la cerere (ATVOD) din Marea Britanie.

Hormonii și neuronii

Psihologii avertizează, fără să fie contraziși, că impactul acestei portretizări denaturate a sexualităţii este dramatic pentru consumatorii adolescenţi. Expunerea la producţiile pentru adulţi îi hiperstimulează sexual, iar creierul lor încă în formare învaţă să reacţioneze mai degrabă la stimuli sexuali solitari, din afara unui parteneriat, inhibând instinctul sexualităţii sănătoase, care presupune o relaţie.

Cercetătorii acestui fenomen au constatat și că adolescenţii care urmăresc filme pentru adulţi au concepţii mai puţin progresiste despre diferenţele dintre sexe.

Pe lângă faptul că cei mici ajung să ia o caricatură sexuală drept normă de conduită, prin normalizarea agresivităţii sexuale, pornografia deschide ușa pentru abuzul asupra acelui copil care va considera că nu este nimic neobișnuit să fie tratat violent de o altă persoană. Moda sextingului face lucrul acesta să pară cu atât mai inofensiv cu cât practica este răspândită printre copii chiar de către alţi copii. Prin urmare cei mici „se desensibilizează tocmai faţă de activităţile care îi fac vulnerabili în faţa abuzului”, așa cum rezuma James Schlackman, învăţător din Marea Britanie.

Ce spune știinţa despre pornografie

În privinţa impactului asupra adulţilor, lucrurile sunt și mai complicate. Foarte puţine cercetări în domeniu trec testul rigurozităţii știinţifice. Multe dintre ele, spun autorii unei metaanalize uriașe a peste 40.000 de studii, sunt de fapt doar opinii articulate agresiv. Din zecile de mii de cercetări, doar 267 au întrunit criteriile de rigurozitate fixate de autorii acestei metaanalize. Penuria se reflectă chiar și în faptul că primul studiu știinţific care să analizeze impactul pornografiei asupra stabilităţii maritale a văzut lumina tiparului abia acum doi ani.

Rezultatele acestei cercetări sunt o dovadă că, deși vorbim mai deschis decât altădată despre acest subiect, ceea ce știm cu adevărat despre pornografie s-ar putea să fie mult mai imprecis decât credem.

Cele mai multe studii despre pornografie și bunăstarea relaţiilor romantice indică fără îndoială spre o corelaţie negativă între cele două. Cu alte cuvinte, consumul de pornografie se asociază, în cele mai multe cazuri, cu o deteriorare a relaţiilor romantice. Însă, deși aceste cercetări au adus nuanţe foarte importante pentru studiul impactului pe care pornografia îl are asupra relaţiilor, ele și-au recunoscut limitarea de a nu putea distinge totuși direcţia cauzală. Să fie pornografia cea care duce la deteriorarea relaţiilor? Sau deteriorarea relaţiilor îi împinge pe partenerii nefericiţi se evadeze în filme?

Sociologul Samuel Perry recunoaște că aceasta este marea provocare a studiilor care doresc să vină cu ceva nou în acest domeniu și susţine că cercetarea lui și a colegului său, Cyrus Schleifer, oferă un răspuns la această problemă. Perry și Schleifer au analizat evoluţia, pe termen lung, a relaţiilor în 2.000 de cupluri americane pe care le-au întrebat despre satisfacţia în relaţie și despre consumul de media explicite.

Persoanele căsătorite care încep să urmărească filme pentru adulţi sunt de două ori mai predispuse să divorţeze decât cele care nu se uită la astfel de filme. Contraintuitiv, impactul este mai mare asupra femeilor. Când acestea încep să se uite la filme pentru adulţi, riscul ca mariajul să se destrame este de trei ori mai mare. Pornografia pare să aibă un impact negativ redus dacă cei doi urmăresc împreună filmele. În cadrul aceleiași cercetări, sociologii au descoperit că renunţarea la obiceiul de a urmări filme porno reduce riscul de divorţ în cazul femeilor, însă nu are acest efect și în cazul bărbaţilor.

Studiul acesta este primul studiu longitudinal care a urmărit efectele pornografiei nu asupra relaţiei în sine, ci direct asupra stabilităţii maritale. Sociologii și-au bazat cercetarea pe date colectate de la adulţi care nu urmăreau filme porno la primul interviu, dar începuseră deja să urmărească înainte de al doilea interviu, respectiv adulţi care urmăreau filme pentru adulţi de dinainte de primul interviu, dar au renunţat să se mai uite la ele până la al doilea.

Analizarea datelor a dezvăluit că 11% dintre persoanele care s-au apucat să se uite la filme pentru adulţi între cele două interviuri erau deja divorţate atunci când al doilea interviu a avut loc. Doar 6% dintre cuplurile al căror comportament de consum a rămas neschimbat pe perioada cercetării au sfârșit în divorţ. Între femeile care au început să se uite singure la filme porno, 16% erau deja divorţate la al doilea interviu. În schimb, femeile care au renunţat la acest gen de filme erau de aproape trei ori mai puţin predispuse la divorţ. Cercetătorii spun că, în privinţa bărbaţilor, nu au putut constata aceleași diferenţe, dar asta, presupun ei, ar putea fi o consecinţă a faptului că foarte puţini bărbaţi consumatori de pornografie au renunţat la consum pe parcursul studiului. Prin urmare segmentul studiat era prea mic pentru a fi semnificativ statistic.

Studiul lui Perry și al lui Schleifer are avantajul de a fi fost efectuat pe o perioadă lungă de timp. În felul acesta, au crescut șansele ca participanţi care nu urmăreau producţii pornografice să înceapă să se uite la filme pentru adulţi, din proprie iniţiativă, iar cercetătorii au putut să compare subiecţii în cele două stadii. Dacă participanţii ar fi fost puși chiar de cercetători să se uite la filme pornografice, iar cercetarea ar fi constatat efecte negative, vina pentru aceste consecinţe nedorite ar fi aparţinut practic oamenilor de știinţă. Prin urmare, o astfel de cercetare ar fi fost neetică. În trecut însă, oamenii de știinţă au efectuat și astfel de experimente. Unul dintre cele mai cunoscute este cel realizat de Neil Malamuth, pe atunci student la psihologie în cadrul UCLA.

Malamuth a recrutat 42 de bărbaţi cărora le-a măsurat „predispoziţia spre viol”. I-a împărţit apoi în trei grupe și pe cei din prima grupă i-a expus la pornografie agresivă cu scene de viol și sadomasochism, pe cei din a doua grupă i-a expus la pornografie nonviolentă, iar celor din grupa a treia nu le-a arătat nimic. Săptămâna următoare i-a invitat pe aceiași bărbaţi la un nou test, fără să le spună că ar avea vreo legătură cu primul experiment. În cadrul testului, fiecare bărbat a fost pus în situaţia de a juca un joc bazat pe ghicit, cu o femeie care le-a transmis înainte că nu este deloc atrasă de ei. Bărbaţii aveau opţiunea de a o pedepsi pe femeie de fiecare dată când greșea răspunsul.

După acest experiment și altele cu același subiect (căruia cercetătorul i-a dedicat întreaga lui carieră), Malamuth a concluzionat că bărbaţii înclinaţi spre agresivitate sexuală sunt mai predispuși să comită un act sexual agresiv după ce consumă o cantitate consistentă de pornografie agresivă. Astăzi însă nu mai este la fel de ușor să efectuezi astfel de experimente, iar Malamuth spune că nu crede că acestea sunt benefice. „Împreună cu alţi cercetători am ajuns la o dilemă etică, dilemă care în comitetele de specialitate de obicei primește următorul răspuns: «Da, credem că efectele pe care doriţi să le testaţi sunt valide, prin urmare ne este teamă că la un moment dat am putea fi daţi în judecată dacă fie și o singură persoană pretinde că a comis un act de viol după ce a fost expus la anumite materiale din cercetarea dumneavoastră.»”

Pe de altă parte, există și studii știinţifice care evidenţiază că normalizarea pornografiei se asociază uneori cu o scădere a incidenţei violurilor sau a altor acte de violenţă sexuală. Însă faptul că sunt asociative, nu cauzale, face ca aceste studii să fie considerate deseori neconcludente.

Fără repere, regresăm la primitiv

Paradoxul pe care îl trăiește generaţia noastră este acela că, în timp ce știinţa nu a reușit să dea un verdict fără echivoc cu privire la toxicitatea pornografiei pentru indivizi și pentru societate, bunul-simţ ne dictează totuși că ceva este putred într-o societate în care preţul „liberalizării” sexului îl plătesc copiii de 10 ani. Soluţia s-ar putea să vină însă chiar din miezul problemei.

Dacă s-ar raporta strict la descoperirile știinţifice pe acest subiect, societatea nu ar putea să construiască de la zero principiile după care să se ghideze în privinţa pornografiei, pentru că nu are suficiente informaţii. Iar să aștepte noi descoperiri este, în cel mai bun caz, costisitor, în cel mai rău caz, nerezonabil.

Însă, știinţa nu este singurul reper real după care se modelează opinia publică. Pe lângă știinţă, există valori comun împărtășite, care au trecut testul timpului și care și-au dovedit viabilitatea. Nu mă refer aici la conceptul superficial de „valori tradiţionale”, din care fiecare înţelege cam ce dorește și care au fost blamate la pachet cu extremismul, pe modelul aruncării copilului odată cu apa din copaie. Ci la acele principii de viaţă care au mai fost puse sub semnul întrebării și altă dată în istorie, iar rezultatul a sugerat că progresul împotriva lor a fost de fapt un regres.

Spre un orizont al normalităţii

Pentru a reîncepe să funcţioneze la parametrii optimi și pentru a putea evolua cu adevărat, societatea are nevoie de o contranaraţiune la brandul pornografiei văzute ca un catalizator al emancipării sexuale. O astfel de contranaraţiune nu poate porni decât cu ajutorul educaţiei implementate proactiv, adică acea educaţie gândită cu intenţia de a preveni și de a fixa în mentalul colectiv principii sănătoase despre relaţii și sexualitate, înainte ca industria pornografică să își implanteze propria viziune, dirijată economic. Să includă aceste principii și unele idei religioase? Categoric, da, fiindcă de calitatea educaţiei depinde și calitatea argumentului religios.

Apoi, societatea se poate proteja și prin căutarea permanentă a unui echilibru între stimularea minţii și exerciţiul fizic, fiindcă ambele elimină lâncezeala în extremele care văduvesc omul de un trai complet și sănătos. O cultură care preţuiește femeia pentru simpla ei existenţă și care apreciază bărbatul și pentru altceva decât forţă va reacţiona cu repulsie la portretele aberante și diforme pe care în general pornografia le construiește pentru cei doi. Iar o societate în care fidelitatea este garantată de responsabilitatea faţă de propriile alegeri și în care compasiunea și empatia nu sunt doar concepte-curcubeu de afișat la parade, aceea este o societate care nu va tolera transformarea relaţiilor în trocuri de carne vie și nu va acorda prostituţiei video rangul de artă. E simplu de înţeles de ce.

Nu putem pretinde că ne-am emancipat, în timp ce facem aceleași lucruri pe care le făceau strămoșii noștri preistorici în templele păgâne, în care sclavii erau abuzaţi, iar bogaţii se lăfăiau în plăcere, în numele unei himere.