Robert Godwin era un bunic bogat. Nu pentru că ar fi întors banii cu lopata, ci fiindcă avea 10 copii, 14 nepoţi și tocmai petrecuse Paștele cu o parte dintre ei. Mergea spre casa lui din Cleveland cu sufletul plin, după ce își îmbrăţișase fiul cel mare și pe soţia acestuia și le spusese „ne vedem data viitoare”. Data viitoare însă nu avea să mai vină, fiindcă un bărbat cu mintea deraiată l-a împușcat, fără niciun motiv, în plină stradă.

Steve „Stevie Steve” Stephens, bărbatul de 38 de ani care a ţintit și a tras, s-a filmat înainte și după crima pe care a comis-o. Iar motivul pentru care presa quality a raportat despre crimă în sincron cu presa tabloidă a fost acela că bărbatul a avut iniţiativa de a posta public filmarea acesteia, pe Facebook, lansând o amplă discuţie publică despre modul în care reţeaua socială cultivă comportamentele deviante.

În video, Steve Stephens ţine un discurs halucinant despre o decepţie amoroasă care îl împinge să ucidă fără discernământ.

„Am omorât 15 până acum”, se laudă, în timp ce spune că o anume „Joy Lane” este de vină pentru „ravagiile” pe care le face. Apoi coboară din mașină și se oprește în dreptul lui Robert Godwin. Într-o mână ţine telefonul cu care filmează și în alta, pistolul. Îl roagă să spună „Joy Lane”, iar bătrânul repetă interogativ: „Joy Lane?”. „Da, ea e motivul pentru care ţi se va întâmpla tot ce urmează”, vine răspunsul, iar bărbatul îndreaptă arma spre bătrân.

Cu un gest care avea să îi marcheze pe cei apropiaţi și pe străinii care au văzut clipul, bătrânul ridică sacoșa de plastic pe care o ţinea în mână și își acoperă faţa cu ea, ca un copil care se ferește prea puţin de o ameninţare iminentă. (Fiul lui avea să povestească că Robert Godwin recicla pet-uri și purta mereu cu el o șacoșă în care să mai adune câte un recipient pe drum.) Orbit de propriile intenţii, Steve Stephens trage, iar bătrânul cade secerat la pământ. Clipul se întrerupe.

Făptașul prins

Trei zile mai târziu, după o căutare în cinci state, poliţia l-a prins pe Steve Stephens cu ajutorul unui angajat McDonald’s care, recunoscându-l, l-a rugat să aștepte până ar fi fost gata cartofii prăjiţi. În acest timp însă, angajatul a anunţat de fapt autorităţile. O urmărire ca în filme s-a sfârșit cu Steve Stephens înconjurat de poliţie, luându-și singur viaţa.

În Statele Unite, atunci când o persoană urmărită de poliţie nu răspunde apelurilor sau este violentă, autorităţile au dreptul să folosească arme letale împotriva ei, iar expresia folosită pentru un astfel de deces este „suicide by cop” („sinucidere cu arma poliţiei”). Nu a fost cazul lui Stephens. Acesta s-a împușcat singur în cap, aducând asupră-și aceeași moarte pe care o abătuse asupra bunicului nevinovat.

Ecourile unei tragedii

Încă de dinainte ca poliţia să îl prindă, familia lui Robert Godwin i-a transmis lui Steve Stephens, prin intermediul presei, că îl iartă pentru tot ce a făcut și că îi poartă milă, pentru că este un om care are nevoie de ajutor. „Lucrul cel mai important pe care l-am moștenit de la tatăl nostru”, spunea Tonya Godwin-Baines, una dintre fiicele lui Robert Godwin, „este ce ne-a învăţat el despre Dumnezeu: cum să ne temem de Dumnezeu, cum să Îl iubim pe Dumnezeu și cum să iertăm”. Fiul lui Godwin spunea și el că îl iartă pe făptaș, fără să facă niciun efort de a-și masca furia: „Bărbatul care l-a filmat în timp ce l-a împușcat, l-a dezbrăcat de demnitate. L-a dezbrăcat de demnitate”, a repetat el, „și să postezi așa, să îl vadă o lume întreagă… sunt furios.” Însă tot el spunea că îl iartă pe criminal pentru că „toţi suntem păcătoși”. Apoi, adresându-se camerelor de filmat ca și cum ar vorbi direct cu Stephens, a spus: „Dacă ești pe acolo, predă-te! Ai făcut suficient rău. Predă-te numai.”

Aparţinătorii au mulţumit apoi pentru toată dragostea cu care au fost înconjuraţi de comunitatea din care fac parte și le-au cerut oamenilor să nu creadă zvonurile potrivit cărora ar solicita fonduri de ajutor. Cu toate acestea, o campanie GoFundMe a strâns aproape 100.000 de dolari (de 5 ori mai mult decât ţinta propusă), pe care a anunţat că ar urma să îi transfere direct familiei.

Joy Lane, femeia al cărui nume a fost menţionat în repetate rânduri de Steve Stephens, s-a întâlnit cu rudele celui ucis, pentru a-și prezenta condoleanţele. A fost primită cu braţele deschise de familia Godwin și, într-un clip emoţionant, una dintre fetele bătrânului i-a spus: „Nu ești tu de vină”, în timp ce o îmbrăţișa. Reportajul le arată pe femei rugându-se și mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru bunătatea de care a dat dovadă Robert Godwin în timpul vieţii și pentru influenţa pe care a avut-o în vieţile celor dragi lui.

Violenţa care atrage

Acest clip a fost însă mult mai puţin menţionat în presă decât filmarea cu care Steve Stephens s-a lăudat pe Facebook. Timp de două ore, clipul înfiorător a fost accesibil publicului larg, fără nicio restricţie. Lucrul acesta i-a înfuriat pe mulţi, care au acuzat lipsa controlului din partea reţelei, pe care oricum circulă o avalanșă de informaţie falsă, pornografică și/sau violentă.

Cazul bunicului ucis în Cleveland a venit la scurt timp după ce un bărbat din Thailanda și-a spânzurat copilul de 11 luni și apoi s-a sinucis, totul într-un video live pe cea mai accesată reţea socială online din lume.

Cu o lună în urmă, nu mai puţin de 40 de oameni au privit fără să anunţe poliţia cum o adolescentă de 15 ani este violată de un grup de adolescenţi din Chicago. Alţii s-au uitat fără nicio reacţie la un clip live de 30 de minute în care un adolescent cu handicap era torturat de un grup de tineri.

Potrivit unui bilanţ publicat de Wall Street Journal, peste 50 de acte de violenţă (crime, suiciduri, violuri) au fost transmise live pe Facebook în cele 13 luni care s-au scurs de la lansarea opţiunii. De fiecare dată Facebook retrage clipurile atunci când scandalul ia proporţii, însă de cele mai multe ori copii ale clipurilor respective continuă să circule online pe site-uri îndoielnice.

Dileme în jurul măsurilor

La scurt timp după incidentul tragic din Cleveland, CEO-ul Facebook, Mark Zuckerberg, declara public că va angaja 3.000 de persoane care să monitorizeze reţeaua cu atenţie predilectă pentru postările violente. Aceste 3.000 de persoane se vor alătura celorlalţi 4.500 de angajaţi pe care Facebook îi plătește ca să verifice postările raportate de utilizatori ca fiind inadecvate.

Însă analiștii spun că, dacă rămâne unica, această măsură, deși spectaculoasă, nu va fi suficientă pentru a combate tendinţele de publicitare a violenţei pe reţeaua de socializare. Ba încă unii spun chiar că simpla opţiune, faptul că există la dispoziţia utilizatorilor posibilitatea de a transmite live pe Facebook, nu este doar o parte neglijabilă din „infrastructura socială” neutră, cum își descria Zuckerberg reţeaua, ci un factor motivator pentru cei care sunt incitaţi de „infamie”.

Soluţiile sugerate pendulează între opţiuni tehnice, precum adaptarea algoritmilor Facebook pentru recunoașterea și respingerea conţinutului violent, și opţiuni umane, precum aplicarea unei „cenzuri” umane mai riguroase decât orice filtru algoritmic. Totuși astfel de soluţii sunt mai degrabă reactive. Ele răspund la o tendinţă vizibilă în mediul online, însă nu lovesc la rădăcina ei, ci doar îi taie crengile. O luptă eficientă împotriva violenţei online ar trebui să cuprindă mai ales acţiuni preventive, nu doar măsuri de cenzură. Aceasta cu atât mai mult cu cât Facebookul este doar una dintre cele mai vizibile gazde ale conţinutului violent, nicidecum singura.

Un abuz monetizat

Tot recent și tot din cauza violenţei necontrolate a fost luată în vizor și reţeaua video YouTube. Un cuplu tânăr, cu trei copii proveniţi din prima căsătorie a bărbatului, făcea zeci de mii de vizualizări, monetizate prin sistemul de plată al reţelei, publicând cu regularitate clipuri video în care își abuzau psihic, dar și fizic copiii. Sub titlul de „farse”, părinţii își îngrozeau copiii înscenându-le diverse drame, urlând acuzator la ei și uneori chiar lovindu-i, pentru ca mai apoi să râdă și să le spună că totul a fost o glumă pentru canalul lor de YouTube.

Cea mai frecventă victimă era Cody, băieţelul cel mic al familiei, care, într-unul dintre clipuri este îmbrâncit de tatăl lui cu faţa direct în rafturile unei biblioteci. În altul, murdar la nas de ceva ce pare a fi sânge, plânge înfundându-și faţa în pernă și spune că nu mai vrea să fie filmat. La cererile lui, tatăl răspunde: „Dar Cody, doar ști că e musai să îmi filmez viaţa pe YouTube.” În alt clip, micuţul spune printre lacrimi că „își urăște viaţa”.

Autorităţile au luat poziţie faţă de acest caz abia după ce Philip DeFranco, un youtuber urmărit de peste 5 milioane de oameni, a făcut un clip în care condamnă apucăturile celor doi părinţi. Între timp, părinţii au fost decăzuţi din drepturi, iar cei mici au fost transferaţi în custodia mamei lor biologice, care se despărţise de tatăl lor.

Vinovaţii de ambele părţi ale ecranului

Fie că vorbim de Facebook, fie că vorbim de YouTube, reţelele de socializare care angrenează milioane de utilizatori continuă să fie pepiniere ale violenţei și ale abuzului de toate felurile. Faptul că o minoritate infimă a luat atitudine împotriva acestui tip de acţiuni nu face decât să sublinieze turpitudinea faptului că sute de mii de abonaţi sau simpli utilizatori nu au luat atitudine, ci au continuat să privească acel clip odios în care un bunic inocent și inofensiv este ucis cu sânge rece sau acele zeci de clipuri în care un părinte denaturat și o mamă vitregă își torturau emoţional copiii, pentru bani.

Întrebarea care se naște firesc după o asemenea constatare este de ce se uită oamenii la așa ceva, oferindu-le abuzatorilor nu doar satisfacţia importanţei, ci audienţa pe care să o poată monetiza. Lumea academică este foarte zgârcită cu răspunsurile, fiind preocupată mai mult să studieze efectele expunerii utilizatorilor la conţinutul violent.

În privinţa motivaţiei pentru consum însă, studiile sunt puţine și nu vizează direct subiectul care ne interesează. Mark A. Wood, de pildă, un cercetător de la Universitatea din Melbourne, Australia, a investigat motivele unor utilizatori Facebook de a urmări pagini dedicate luptelor de stradă și a ajuns la nu mai puţin de 11 piste.

Prima este și cel mai ușor de intuit: oamenii care privesc aceste manifestări violente, declarate ilegale în cele mai multe state, fac lucrul acesta pentru că „este distractiv”. Această motivaţie se înrudește cu acelea de „a se amuza” și de „a înlătura plictiseala”.

Apoi, spectatorii unor astfel de lupte manifestă ceea ce specialiștii numesc „devianţă consumptivă”. În cuvinte mai simple, ei trăiesc (consumă) acel act de violenţă, substituindu-se personajelor (deviază subiectul). Se uită și își imaginează că ei sunt cei care luptă.

Publicul acestui tip de violenţă ar putea de asemenea să fie stimulat de sentimentul că lupta se finalizează cu un act de „dreptate” (cel mai bun câștig) sau de satisfacerea curiozităţii de a vedea cum se va încheia „intriga” luptei.

O categorie aparte sunt cei care privesc fie din „nostalgia” puterii, fie pentru a se compara cu luptătorii și a-și întări convingerea cu privire la „propria superioritate”. Alţii au spus că privesc pentru a se instrui, pentru „a fi la curent cu riscurile unei bătăi în stradă” și a vedea care sunt cele mai eficiente metode de răspuns.

Într-o oarecare măsură, fiecare dintre aceste motivaţii ar putea fi reformulată pentru a reflecta și motivaţia din spatele consumului clipurilor video în care nu vedem doi sau mai mulţi adulţi luptându-se pentru că așa au ales, ci vedem o crimă filmată sau o pereche de părinţi care își abuzează copiii nevinovaţi.

Însă pentru a face saltul de la violenţa consimţită (chiar și în afara legii) la crimă, e nevoie de explicaţii mai nuanţate și mult mai complexe. E nevoie poate de o explicaţie precum cea oferită de Jeff Lewis în cartea Media Culture and Human Violence, pentru că aceasta emite judecăţi cu privire la întreaga construcţie a societăţii și susţine că infrastructura acesteia favorizează apetitul pentru violenţă. Apetenţa pentru asemenea manifestări ar putea fi nu o înclinaţie naturală și nici un efect al instrumentelor media, ci ceva mai mult: ar putea fi un proces și un mod de gândire care se permanentizează cu ajutorul structurilor culturale care ne reîmprospătează constant foamea de violenţă. Mass-media, politica și discursurile culturale care domină societăţile noastre sunt, ele însele, dominate de violenţă și de nedreptate. Iar lucrul acesta normalizează și, într-un fel, legitimează agresivitatea dintre oameni.

Violenţa devine o monedă de schimb, cu ajutorul căreia ne atingem obiectivele. Și, dacă e să ne luăm după ce spunea autorul american John Gray, omenirea nu a fost niciodată la fel de violentă precum sunt locuitorii lumii avansate de azi.

Poate că Gray nu are dreptate cu afirmaţia sa, pe care o detalia în Straw Dogs: Thoughts on Humans and Other Animals. Dar chiar dacă nu ar avea, observăm și noi cu ochiul liber că, odată cu mesajele comerciale care ne urmăresc pe orice platformă – de la cele stradale până la intimitatea propriului telefon mobil –, ajung la noi tot atâtea mesaje violente. Despre primele ne place să spunem că nu ne influenţează, iar despre ultimele – că nu ne caracterizează. Însă adevărul este că ele constituie un gunoi cotidian care ne pătrunde în minte pe căi pe care le validăm singuri, dintr-un motiv sau altul.

Bani din gunoi

E interesant de urmărit, de exemplu, modul în care Facebookul și-a lăsat politicile să fluctueze atunci când a fost vorba de a cenzura conţinutul violent. Când s-a plâns o masă critică, a înăsprit regulile. Ulterior, pe tăcute, a revenit la vechea permisivitate. În octombrie 2013, reţeaua a fost aspru criticată de presă și organizaţii neguvernamentale, care au reproșat permisivitatea acesteia cu privire la publicarea filmuleţelor cu atrocităţi.

În vizor atunci a fost un filmuleţ cu o femeie decapitată de un bărbat mascat. O filmare pentru care nu există epitete adecvate și care, bineînţeles, nu este unică pe internet. Însă modul în care este structurată reţeaua Facebook, cu newsfeed-ul și cu funcţia de share, predispune la răspândirea mult mai rapidă și mai amplă a conţinutului.

În acest sens, Facebook a devenit noul televizor: o platformă pe care, în ciuda aparenţelor, nu utilizatorii o controlează. Sigur, ei au telecomanda – au voinţa, cu care decid când și cât să frecventeze reţeaua –, însă, în realitate, utilizatorii au doar prea puţină putere de a controla ceea ce văd. Într-o schemă mult simplificată a relaţiei de consum, ei se expun la un conţinut care le creează dependenţă prin faptul că se înnoiește constant și care, în același timp, le impune asimilarea unui volum necontrolat de imagini și de informaţii cu efect distructiv, pe o scară a negativităţii care variază de la inutilitate la violenţă extremă și atrocitate.

La fel ca în cazul mass-mediei, consumul solicitat sau nesolicitat de violenţă prin intermediul reţelelor de socializare ne schimbă modul de a ne raporta la viaţă, pentru că, vrem-nu vrem, transmite o naraţiune despre societatea în care trăim. Desigur, informaţiile pe care le obţinem din social media nu sunt echilibrate. Ele nu sunt o reflectare proporţională, la scară, a coordonatelor societăţii în care trăim. Însă acest lucru este cu atât mai distructiv cu cât, în funcţie de „bula” în care activăm pe Facebook, ajungem să credem că lumea este mai bună sau (deseori) mai rea decât este în realitate, iar lucrul acesta ne afectează comportamentul.

Când încercăm să privim lucrurile de la un nivel macro, să analizăm impactul reţelei în mai multe ţări și asupra unor categorii sociale care cuprind și alte segmente de populaţie decât cele care ne sunt proxime geografic sau cultural, realizăm că nu putem ocoli pericolul de a ne contura o imagine deformată despre viaţă și despre lume. Analizele de presă sau cele de specialitate se construiesc, de cele mai multe ori, tot din aspectele negative care ţin de reţea și de interacţiunea utilizatorilor cu ea. În această notă, întreg materialul pe care îl citiţi pare să fie o veste proastă: Facebookul ne mutilează societatea și nu putem face nimic. Și, într-un fel, așa este. Suntem o specie violentă și creativă în a ne purta violenţa pe toate platformele pe care activăm. De ce ne-am aștepta ca pe Facebook lucrurile să stea altfel? Pe de altă parte însă, există și motive să sperăm că lucrurile nu vor merge din rău în mai rău, că nu se vor deteriora iremediabil.

Lumina în întuneric

Expresia „mi-am pierdut credinţa în omenire” este una care se repetă ca un refren de fiecare dată când iese la iveală răutatea umană. E chiar documentat știinţific faptul că frecvenţa expunerii noastre la imagini violente ne traumatizează sufletele. Se vorbește uneori despre un impact comparabil cu cel al stresului posttraumatic.

Însă faptul că o majoritate încă mai condamnă aceste clipuri este un motiv solid pentru a nu dispera. Manifestările violente încă sunt o excepţie. Una care variază în dimensiuni și în instrumente de la o epocă la alta, dar care continuă să reprezinte o minoritate. Și e fascinant că evangheliile Bibliei (superlativul literar al speranţei creștine, „vestea bună”) păstrează aceste motiv chiar și în contextul în care binele ar deveni o minoritate.

„Lumina luminează în întuneric și întunericul nu a biruit-o”, scria apostolul (Ioan 1:5). Binele a strălucit în adversitate pe parcursul întregii istorii, în ciuda culturilor care au perpetuat fără rezerve contrariul lui. Iar faptul că lumina încă luminează, deși ar fi avut toate circumstanţele să se stingă demult, este un motiv ca încă să mai sperăm că omenirea poate și altfel.

DISTRIBUIE:
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 8 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.