În România, puţini o cunosc pe Gwyneth Paltrow ca altceva decât ca o actriţă. În Statele Unite însă, fosta soţie a vocalistului de la Coldplay își construiește cu GOOP, brandul său de „stil de viaţă modern”, o notorietate cel puţin pe măsura celei din actorie. Doar că negativă.

Promovat drept un hub pentru „sfaturi avangardiste de sănătate de la medici, recomandări de călătorii verificate și un magazin select de produse curate de frumuseţe, fashion și pentru casă”, GOOP a devenit sinonimul prosperităţii în afaceri pe seama credulităţii publicului dispus să învestească cu autoritate orice sursă de pseudoștiinţă cu o grafică drăguţă. Știaţi că „piatra de jad ţinută între coapse cultivă fertilitatea?” sau că, pentru echilibrarea nivelului de hormoni feminini, puteţi efectua spălături vaginale cu abur care „curăţă uterul”? Dacă nu știaţi, este foarte bine, ambele sunt niște invenţii – prima, o simplă superstiţie, a doua, un pericol pentru sănătate – dar ele sunt printre pseudoinformaţiile care au făcut site-ul lui Gwyneth destinaţia favorită a celor suficient de critici faţă de știinţele medicale cât să creadă cu toată deschiderea sfaturile medicale ale unei actriţe.

Pentru a cuprinde dimensiunile afacerii GOOP și ale fenomenului wellness din care aceasta face parte, jurnalista Amy Larocca a realizat o sinteză revelatoare, publicată în 2017 și încă extrem de actuală, la fel ca și titlul ei: „Epidemia wellnes”. Se pare însă că nu doar domeniul sănătăţii atrage ca un magnet publicul în jurul unor lideri de opinie care nu au nicio calificare în domeniul în care se erijează ca experţi. Internetul de nouă generaţie, angrenat de rotiţele reţelelor sociale online, este mecanismul propice propulsării amatorilor la rang de guru, iar analiștii au avertizat încă de la răsăritul Webului 2.0 că așa va fi. Interesant însă, ei nu au dat vina pe personalităţile tip guru, care nu au lipsit din nicio epocă, ci pe infrastructura care le-a amplificat vocea și a făcut-o simultan mai profitabilă și mai dăunătoare ca nicicând în istorie.

Internetul ne modifică gândirea

„Avem nevoie de o nouă formă de alfabetizare, adecvată epocii digitale”, avertiza una dintre cele mai citite analize publicate anul trecut de ziarul The Guardian. Apelul venea ca o concluzie în urma unei demonstraţii care argumenta că noile medii de comunicare, prin maniera lor aparte de a transmite textul scris, proferează un stil de citire superficial.

„Spicuirea”, atât de tipică pentru comunicarea online, ar produce modificări biologice, la nivelul creierului, manifestate printr-o dispoziţie și o capacitate tot mai reduse de a cuprinde fenomene complexe, de a înţelege sentimentele altora sau chiar de a percepe frumuseţea.

Atunci când nu suntem dispuși să investim atenţie (și, implicit, timp) într-o activitate, capacitatea noastră de a o realiza se reduce din ce în ce mai mult. Maryanne Wolf, directoarea Centrului pentru Dislexie, Învăţare Diversă și Dreptate Socială din cadrul UCLA, a scris un volum întreg pe acest subiect: Reader, Come Home: The Reading Brain in a Digital World. În cartea sa, Wolf deplânge faptul că generaţiile noi își pierd interesul de a petrece timp îndelungat în lecturarea unei cărţi, preferând în schimb cititul rezumativ, care spicuiește informaţia esenţială foarte rapid, fără timp de reflecţie. Cercetătoarea e de părere că, în felul acesta, creierul uman dezvoltă un nou circuit de infrastructură, adaptat lecturii ultrarapide, dar incompatibil cu lectura lentă și analitică. Lucrul acesta ar fi o consecinţă a proferării mediilor de comunicare bazate pe instantaneitate: reţelele sociale, mediile de informare online.

În analiza pe care o semnează în The Guardian, Wolf reia practic aceeași linie argumentativă dintr-un editorial scris în 2011 și cu care continuă să fie de acord: nu va dura mult și procesele cerebrale care ţin de citirea profundă se vor pierde, pentru că ele presupun un consum de timp pe care cultura care preţuiește viteza, multitaskingul și îmbuibarea informaţională nu va fi dispusă/capabilă să îl mai aloce.

Wolf pornește de la observaţiile unui clasic al comunicării, Marshal McLuhan, cunoscut pentru insight-ul „mediul este mesajul”, și afirmă, odată cu acesta, că modul în care sunt alcătuite canalele de comunicare pe care le folosim cel mai des ne influenţează, chiar fără să ne dăm seama, pe lângă conţinutul de informaţie pe care îl transportă. Oamenii, spunea McLuhan, au tendinţa de a se concentra mai degrabă pe ceea ce este evident, de aceea ignoră cel mai adesea efectele mediului de comunicare în sine.

Marginalizarea informaţiei solide

Aproape jumătate de secol după McLuhan, antreprenorul digital media Andrew Keen, un cunoscut critic al internetului 2.0, anticipa că orientarea pe utilizator – care este o caracteristică de bază pentru Web 2.0 – va contribui la marginalizarea informaţiei verificate și factuale, cultivând în schimb opinia amatoricească. Într-un editorial pe care l-a publicat în The Weekly Standard, Keen scria că internetul de a doua generaţie este „o mișcare utopică extravagantă” care „proslăvește amatorul creativ: videograful autodidact, muzicianul de cămin, scriitorul nepublicat” și „sugerează că oricine – chiar și cel mai puţin educat și nearticulat dintre noi – poate și chiar ar trebui să folosească mijloacele digitale pentru a se exprima și a se realiza ca persoană”. În consecinţă, nota Keen, „dușmanul Web 2.0 sunt mijloacele de comunicare tradiţionale «elitiste»”.

Pe aceeași lungime de undă cu Keen sunt doi lideri de opinie a căror critică privind cultura degradantă pentru om pe care o creează utilizarea internetului este susţinută de cunoștinţele consistente pe care amândoi le au în domeniu.

Primul dintre ei este Jaron Lanier, un IT-ist cu valenţe de „filosof al știinţei infomaţiei”, considerat părintele fondator al domeniului realităţii virtuale.

Lanier, care se poate lăuda cu o carieră invidiabilă în Silicon Valley, scria în cartea sa din 2010, You Are Not a Gadget, că dezvoltarea Web 2.0 devalorizează progresul și inovaţia și glorifică în schimb colectivitatea, pe cheltuiala individului. Aceasta era înainte ca Facebookul să arate ce preţ pune pe utilizatorul individual, când a fost implicat în scandalul Cambridge Analytica, și înainte ca FBI-ul să dovedească implicarea rușilor în alegerile americane. Lanier critica de fapt unul dintre site-urile mai puţin înconjurate de faimă negativă: Wikipedia, despre care spunea că șubrezește reputaţia experţilor prin promovarea unei hegemonii a editorilor amatori care pot foarte bine promova conţinut neștiinţific.

Al doilea este Nicholas Carr, scriitor distins cu Premiul Pulitzer pentru nonficţiune în 2011, autorul mai multor cărţi reputate pe tema influenţei neglijate a tehnologiei informaţiei asupra indivizilor. „Ne face Google mai proști?” este titlul unuia dintre cele mai cunoscute texte ale sale, care a fost chiar cover story în ediţia specială anuală, dedicată ideilor, publicată de The Atlantic. Acesta este textul, devenit între timp un referenţial pe acest subiect, în care Carr argumentează vehement că internetul poate avea efecte dăunătoare asupra capacităţii noastre cognitive, fiindcă ne diminuează capacitatea de a ne concentra și de a contempla. Însă, în același text, scriitorul face referire la cercetările Maryannei Wolf, pe atunci psiholog axat pe cercetarea dezvoltării, la Universitatea Tufts.

„Datorită răspândirii internetului și a popularităţii comunicării prin mesaje-text, este foarte posibil ca astăzi să citim mai mult decât între anii 1970-1980, când televiziunea era primul nostru mediu de informare”, scria Carr. Însă ajunge să o citeze pe Wolf și să spună și el că, totuși, nu contează doar „ce citim”, ci și „cum” citim. Carr deplânge la unison cu Wolf faptul că abilităţile noastre de a interpreta un text, de a face conexiuni mintale bogate rămân nestimulate, fiindcă nu mai citim profund și fără elemente care să ne distragă atenţia. (Se pare că, dacă timpul pe care îl alocăm frecventării reţelelor sociale online favorite l-am rezerva lecturii profunde, am avea timp cât pentru a citi 200 de cărţi într-un an.)

Câmpuri întregi de dovezi se deschid atunci când ne uităm doar în domeniul știrilor false și al influenţei deseori tragice pe care o exercită în medii nepregătite digital. Zeci de crime petrecute recent în India arată cât de vulnerabili sunt oamenii din societăţile care, deși sunt lipsite de fundamentele educaţiei, intră în contact cu cele mai avansate mijloace de comunicare și nu le pot face faţă. Victimele acestor tragedii au fost oameni nevinovaţi care, în ochii mulţimilor înfuriate de zvonuri alarmiste care circulau pe WhatsApp, păreau că ar fi implicaţi în vreo faptă mârșavă. Zvonurile false despre găști de răpitori de copii au fost cele care au făcut cele mai mari ravagii, însă dimensiunea epurării etnicilor rohyngia arată că efectele incapacităţii de a metaboliza informaţia transmisă prin noile căi de comunicare pot căpăta dimensiuni incontrolabil de extinse.

Internetul este prietenul informaţiei, dar este inamicul gândirii, așa cum sintetiza și scriitorul american Alan Jacobs. Cel mai probabil, internetul 2.0 încă nu și-a arătat pe deplin capacitatea de a ne modela societatea, chiar prin fibra din care este alcătuit. Privind din perspectiva aceasta, este ușor să ne imaginăm devenind victime. Însă aceeași infrastructură care perpetuează răul (cu toată încărcătura emoţională a acestui cuvânt) poate fi un vehicul și pentru bine. Tot ce este nevoie este ca aceia care îl doresc și îl caută să fie dispuși să facă efortul de a-l împărţi, măcar cu lista lor de prieteni.