Pentru cei care au văzut intersecţia din districtul Shibuya din Tokio, spectacolul furnicarului uman este unul greu de uitat. La fiecare schimbare a semaforului, peste 2.500 de persoane traversează simultan cele 5 mari treceri pietonale, iar impresia unui observator de la înălţime este că vede oștiri pe punctul de a începe o luptă, doar pentru ca, în punctul de întâlnire, să devină „o masă fluidă, alunecând perfect una pe lângă cealaltă”.

Niciun alt oraș al lumii nu e la fel de populat ca Tokio și nu există o intersecţie mai aglomerată ca aceea din districtul Shibuya, dar aceste imagini ar putea fi oglinda în care zărim frânturi din chipul planetei de mâine.

Urbanizarea rapidă a lumii reprezintă o caracteristică definitorie a secolului nostru, dar și o provocare majoră de a găsi soluţii la o gamă largă de probleme, de la cele economice la cele ecologice, care rezultă în urma concentrării unui număr tot mai mare de persoane într-un areal restrâns.

Un raport al uneia dintre cele mai mari companii de consultanţă financiară și audit din lume, Ernst & Young, a identificat urbanizarea accelerată drept una dintre cele 6 mega-tendinţe care redefinesc lumea în care trăim, alături de convergenţa digitală, creșterea spiritului antreprenorial, crearea pieţei globale, creșterea cererii de resurse globale și redefinirea domeniului sănătăţii. Urbanizarea, împreună cu celelalte tendinţe majore, „definește viitorul prin impactul profund asupra economiilor, sectoarelor de activitate, societăţilor şi indivizilor”, într-o lume în care „accelerarea tot mai intensă a schimbării reprezintă una dintre puţinele constante”, după cum declara Bogdan Ion, partener coordonator EY România şi Moldova, autorul raportului.

Având în vedere ritmul cu care are loc urbanizarea, procesul reclamă investiţii de aproximativ 70 de trilioane de dolari, până în 2030, dar nu există posibilităţi de finanţare decât pentru aproximativ 60% din această sumă, indică raportul. Investiţiile necesare sunt, de altfel, pe măsura anvergurii urbanizării: populaţia urbană a lumii a crescut de la 751 de milioane, în 1950, la 4,2 miliarde, în 2018.

Secolul în care migraţia a schimbat brusc viteza

Populaţia urbană a cunoscut o creștere spectaculoasă în nici trei sferturi de secol: de la 746 de milioane, în 1950, la 3,9 miliarde, în 2014. Deja 54% dintre locuitorii planetei trăiesc în orașe, iar până în 2050, zonele urbane ar putea găzdui 68% din populaţia lumii, potrivit unui raport al Departamentului pentru Afaceri Economice și Sociale al Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Concentrarea populaţiei în orașe reprezintă un fenomen recent – înainte de 1600, se estimează că ponderea orășenilor era sub 5%, iar numărul lor a crescut destul de lent în următoarele secole: 7% până în 1800 și 16% până în anul 1900. În 1960, mediul rural adăpostea de două ori mai multe persoane decât cel urban (2 miliarde versus 1 miliard), pentru ca jumătate de secol mai târziu, în 2008, populaţia urbană de la nivel global să o egaleze pe cea rurală, ambele medii găzduind câte 3,33 miliarde de persoane. Semnul de inegalitate a revenit însă curând în relaţia sat-oraș, de această dată inversându-i polii: în 2018, 4,2 miliarde de persoane locuiau în mediul urban și 3,4 miliarde în mediul rural. Potrivit estimărilor ONU, populaţia urbană va depăși 6 miliarde, până în 2045.

Rata de creștere a populaţiei urbane din ultimul secol a variat semnificativ, în funcţie de dezvoltarea economică a regiunii. Ţările cu venituri mari, în special din Europa, America de Nord și Australasia, aveau la jumătatea secolului trecut o populaţie urbană numeroasă, unele dintre ele găzduind în orașe peste 80% dintre locuitorii lor. Rata de creștere a populaţiei urbane din aceste zone a crescut destul de lent în a doua jumătate a secolului trecut.

Ultimele 5 decenii au fost martore la urbanizarea accelerată a statelor cu venituri mici și medii, în unele dintre acestea populaţia orașelor dublându-se. Astfel, în Nigeria și în Kenya, numărul persoanelor din mediul urban a crescut de peste 3 ori, iar în Nepal și în Mali, de peste 4 ori.

În prezent, cele mai urbanizate regiuni includ America de Nord (cu 82% din populaţie trăind în zonele urbane în 2018), America Latină și Caraibe (81%), Europa (74%) și Oceania (68%). Gradul de urbanizare din Asia se apropie de 50%. În schimb, Africa rămâne în mare parte rurală, 43% din populaţia sa alegând zonele urbane.

Pe măsură ce migraţia spre orașe a luat amploare, acestea au început să-și modifice substanţial dimensiunile. În 1990, nu existau decât 10 orașe cu 10 milioane de locuitori sau mai mult, iar acestea adăposteau 153 de milioane de locuitori, adică mai puţin de 7% din populaţia globului. În 2014, cele 24 de megaorașe înglobau deja 12% din populaţia lumii, unele dintre ele cumulând mai mulţi locuitori decât au unele state de mărimi medii. Astfel, New Delhi, capitala Indiei, are 29 de milioane de locuitori, Shangaiul, cel mai mare oraș al Chinei, numără 26 de milioane de locuitori, Mexico City și São Paulo au câte 22 de milioane de locuitori, iar Cairo, Mumbai, Beijing și Dhaka au ajuns la aproape 20 de milioane de locuitori.

Cel mai aglomerat oraș al lumii rămâne Tokio, cu 37.843.000 de locuitori, care devansează Canada, a doua ţară ca mărime din lume, care are aproximativ 35.700.000 de locuitori.

Creșterea explozivă a populaţiei urbane constituie o adevărată provocare pentru guverne și factorii de decizie, forţate să gestioneze acest proces accelerat și ireversibil.

„Urbanizarea care a avut loc după revoluţia industrială s-a produs gradual. Totuși, a declanșat mult haos, dificultăţi și probleme de mediu”, declară Janice Perlman, fondatorul Mega-Cities Project, subliniind că, în prezent, diferenţa constă în accelerarea exponenţială a acestor probleme.

Deseori, chiar cele mai simple resurse, precum apa, pot deveni dificil de asigurat – pe măsură ce tot mai mulţi oameni se mută în zonele urbane. Orașele lumii se confruntă cu cereri tot mai mari de apă, fiind obligate să caute resurse suplimentare pentru a putea susţine o populaţie superioară numeric.

Devoratorii de apă ai secolului nostru

În 2018, Cape Town, o destinaţie turistică de top a Africii de Sud, a trecut milimetric pe lângă Ziua Zero, în care, după restricţionarea fără precedent a consumului de apă, ar fi urmat sistarea alimentării cu apă a orașului pentru o perioadă nedeterminată. Criza apei în Cape Town s-a profilat pe fondul schimbărilor climatice și al creșterii populaţiei, deși orașul are un sistem de apă sofisticat și este cunoscut pentru eficienţa gestionării apei. Creșterea explozivă a populaţiei orașului (cu 79% în ultimii 24 de ani) și o secetă care a durat 3 ani au precipitat problemele de aprovizonare cu apă, detaliile crizei fiind analizate în articolul „Setea planetei albastre”.

Apa este una dintre resursele consumate în exces de orașele mari, cu peste 750.000 de locuitori. Deși acestea ocupă sub 1% din suprafaţa planetei, bazinele lor hidrografice colectează apa de pe 41% din suprafaţa globului. Un studiu care a analizat 500 de orașe mari ale lumii a descoperit că 1 oraș din 4 suferă de stres hidric (cererea de apă depășește cantitatea disponibilă într-o anumită perioadă sau calitatea apei este proastă, limitând utilizarea ei), în această situaţie aflându-se orașe precum Tokyo, Delhi, Mexico City, Shanghai, Beijing, Kolkata, Karachi, Los Angeles, Rio de Janeiro și Moscova.

„Orașele, la fel ca plantele cu rădăcini adânci, pot ajunge la o distanţă destul de lungă pentru a obţine apa de care au nevoie. Cu toate acestea, orașele cele mai sărace sunt într-o cursă reală pentru a construi infrastructura de apă așa încât să ţină pasul cu cerinţele cetăţenilor lor în creștere rapidă”, a afirmat Rob McDonald, cercetător știinţific la Conservarea Naturii, din Arlington, coordonatorul cercetării.

De altfel, un studiu din 2016 estima că între 10% și 40% din aprovizionarea cu apă a orașelor se pierde la nivel global din cauza infrastructurii, ceea ce determină populaţia să utilizeze apă din surse improprii.

După cartografierea surselor de apă ale celor 500 de orașe incluse în studiu, echipa de cercetători condusă de McDonald a constatat că 22% din activitatea economică globală se desfășoară în orașe aflate sub stres hidric și au avertizat că sursele de apă trebuie gestionate într-o manieră sustenabilă.

Strategiile actuale de gestionare a apei par să fie depășite, mai ales în zonele urbane cu creștere rapidă din Asia și din Africa, fiind necesare eforturi transdisciplinare în domeniul cercetării, al politicii și al infrastructurii pentru conceperea unor alternative viabile, conchide un studiu din 2016.

O serie de studii spun că urbanizarea accelerată și-a pus amprenta și asupra agriculturii și a alimentelor produse, modificând atât tiparele alimentare obișnuite, cât și amprenta ecologică a hranei.

Urbanizarea și noile șabloane alimentare

Deși anul 2008 a fost amintit de nenumărate ori ca fiind pragul decisiv în care populaţia urbană a lumii a depășit pentru prima dată populaţia rurală, există tranziţii care au trecut aproape neobservate, atrage atenţia un studiu britanic. Este vorba de anul 1980, în care populaţia activă în industrie și servicii a depășit-o pentru prima dată pe cea activă în sectorul primar (agricultură, silvicultură, pescuit și exploatare minieră). Apoi vin anii ‘40, când valoarea economică produsă de servicii și industrie a devansat-o pe cea generată de sectorul primar. Studiul arată că, în prezent, o treime din forţa de muncă de la nivel global lucrează în agricultură, generând 2-3% din valoarea economică globală – procentul este însă destul de înșelător, întrucât o mare parte din industrie și servicii se intersectează cu producţia, prelucrarea și distribuţia produselor alimentare, iar, pe de altă parte, o parte din populaţie produce alimente pentru consum propriu.

În condiţiile creșterii populaţiei lumii și ale urbanizării accelerate, există probabilitatea ca proporţia populaţiei care produce alimente să se diminueze progresiv, pe măsură ce va crește cererea de alimente, dar și numărul consumatorilor cu venituri mari și medii care vor adopta tipare alimentare ce presupun o amprentă superioară de carbon (și nu mai), arată studiul.

Un exemplu este cel al Chinei, în care, pe măsură ce clasa mijlocie crește, se amplifică și consumul de carne, cu 15% în fiecare an. Consumul de carne din mediul rural chinez este în urmă cu 30 de ani faţă de cel din orașe, dar discrepanţa se va diminua pe măsură ce prosperitatea și, posibil, migraţia spre oraș vor modifica obiceiurile culinare ale chinezilor. În ultimele trei decenii și jumătate, populaţia Chinei a crescut de la mai puţin de 1 miliard la 1,4 miliarde, dar consumul de carne a crescut de 7 ori (mai multe detalii despre amprenta ecologică a dietei chineze, dar și a celei globale, se găsesc în articolul „Acum știm cât este nota de plată a apetitului nostru pentru carne”).

La nivel global, regiunile urbanizate își modelează diferit tiparele alimentare, atât datorită programului lung de lucru, cât și datorită veniturilor economice superioare, alimentele gătite acasă fiind înlocuite în preferinţe de cele din rafturile magazinelor, de obicei mai bogate în sare, zahăr și grăsimi, ceea ce contribuie la creșterea riscului de deces cauzat de boli cronice.

Chiar dacă agricultura modernă reușește să satisfacă cerinţele alimentare ale unei populaţii majoritar urbane și care nu este implicată în producerea alimentelor, există încă la nivel global un procent semnificativ de locuitori ai orașelor care au venituri prea mici pentru a-și cumpăra alimentele nutritive de care au nevoie și al căror statut este fragilizat de orice creștere majoră a preţului la alimente. Ridicarea preţului alimentelor în timpul crizei economice din 2007 și 2008 a sporit insecuritatea alimentară a persoanelor sărace din mediul urban, care își cheltuie cea mai mare parte a venitului lunar pe produse alimentare.

Mai multe studii arată că urbanizarea lasă orașele mai vulnerabile la dezastrele naturale și la cele rezultate din activităţile umane (inundaţii, secetă, poluare), amplificând riscurile de insecuritate alimentară și de acces restricţionat la apă în zonele care au deja vulnerabilităţi.

Inventariind o paletă mai largă de riscuri

Potrivit datelor livrate de Organizaţia Naţiunilor Unite, în 2018, 59% dintre cele 1.146 de orașe cu cel puţin 500.000 de locuitori prezentau un risc ridicat de expunere la cel puţin un dezastru natural dintr-un șir de 6 – cicloane, inundaţii, secete, cutremure, alunecări de teren și erupţii vulcanice. Acest lucru înseamnă că mai mult de 1,4 miliarde de locuitori ai orașelor au fost expuși la cel puţin un dezastru natural anul trecut. Raportul a mai arătat că 189 de orașe, cele mai multe dintre ele situate de-a lungul coastelor, erau expuse la două sau mai multe dezastre naturale, iar megaorașe precum Manila, Osaka și Tokyo se confruntau cu un risc înalt de expunere la cel puţin 3 tipuri de dezastre.

„Zonele urbane sunt responsabile de 70-80% din producţia economică mondială și găzduiesc 55% din populaţie. O astfel de concentrare a oamenilor și a activităţilor economice înseamnă că dezastrele naturale pot fi mai costisitoare și mai letale dacă lovesc orașele”, a declarat Danan Gu, coordonatorul studiului. Gu a menţionat că se cunosc încă destul de puţine despre gradul de expunere al populaţiei urbane la dezastre naturale, degradarea mediului și schimbările climatice, motiv pentru care studiul acesta a căutat să identifice mai exact vulnerabilitatea orașelor.

Crizele umanitare din zonele urbane au o complexitate diferită de cea din regiunile rurale, punctează și Alan Brouder, de la organizaţia Oxfam, subliniind că „dezastrele naturale și cele provocate de om, inclusiv epidemiile, cum ar fi cea de Ebola, necesită o înţelegere fundamentală a dinamicii urbane, cu care nu cred că ONG-urile s-au întâlnit încă”.

Deși cauzele migraţiei de la sat la oraș sunt aproape aceleași peste tot în lume, rezultatul nu este la fel de satisfăcător pentru toţi cei care se stabilesc în zone urbane. „Oamenii vin [în oraș] pentru a găsi oportunităţi economice, facilităţi moderne, acces la educaţie și pentru a face o trecere de la munca în agricultură la cea în industria serviciilor”, spune Shirish Sing, liderul filialei din Asia de Sud a organizaţiei Practic Action, dar se confruntă cu „trafic și poluare a apei, salubritate nesatisfăcătoare și clădiri proiectate ineficient (…), plus gestionarea ineficientă a deșeurilor”.

Pentru o parte dintre orășeni, toate aceste probleme nici măcar nu-și merită preţul, pentru că standardul de trai este unul coborât, lipsit de condiţii, precum accesul la o sursă de apă sigură, la servicii de canalizare, servicii medicale sau locuinţe decente.

Modul în care gestionăm zonele urbane reprezintă cele mai importante provocări ale secolului nostru, susţine John Wilmoth, directorul Diviziei Populaţie a Departamentului pentru Afaceri Economice și Sociale (DESA) al ONU.

Procesul de urbanizare rapidă ar putea contribui la bunăstarea comunităţilor, afirmă Thangavel Palanivel, director al Human Development Report Office, amintind că orașele generează 80% din PIB, deși găzduiesc jumătate din populaţia lumii, și sunt mai tinere din punct de vedere demografic, pentru că atrag preponderent persoane tinere.

Pe de altă parte, deși inventariază o serie de dezavantaje ale urbanizării, Shirish Sing consideră că soluţia nu este descurajarea acestui proces, ci promovarea oportunităţilor economice și a facilităţilor moderne în mediul rural, ceea ce va reduce de la sine migrarea spre oraș. Economistul Graeme Harrison este de aceeași părere: urbanizarea are de-a face cu lipsa de oportunităţi din mediul rural, pentru că „orice alt factor – cum ar fi șomajul și costul ridicat al vieţii – ar acţiona, în mod normal, ca un element de respingere pentru persoanele care migrează spre oraș”.

În cele din urmă, ar trebui „să depășim dihotomia dintre mediul urban și cel rural. A trăi în unul dintre ele nu este mai bine decât a-l alege pe celălalt. Accentul ar trebui să cadă pe coeziunea celor care trăiesc într-un teritoriu, pe baza respectului și a valorilor comune”, crede Juan Pablo Duhalde, directorul Centrului de Investigaţii Sociale al Techo.

Mergând un pas mai departe, Alan Brouder susţine că nu există consecinţe inevitabile ale urbanizării, fie din registrul pozitiv, fie din cel negativ, și că, deși întreg procesul este traversat de provocări pentru care nu există reţete magice, în final, „totul depinde de instituţii, guvernare, planificare și coordonare – totul ţine de politică”.