Ce aţi spune dacă aţi citi un articol care vă anunţă că abilitatea specifică omului de a face alegeri în mod liber și conștient – adică liberul- arbitru – ar putea fi doar o iluzie? Dar dacă aţi constata că articolul face apel la anumite cercetări știinţifice? O asemenea curiozitate este stârnită de un articol recent al site-ului livescience.com.

Autoarea acestui articol, intitulat Liberul arbitru ar putea fi simplul „zgomot de fond“ al creierului – spun oamenii de știinţă, abordează direct un vechi concept teologic și filosofic abstract – al liberului-arbitru, al voinţei libere a omului –, dar îl tratează strict din perspectiva unui experiment de neuroștiinţă – măsurătorile electroencefalografice (EEG).

Un grup de specialiști de la Universitatea California, conduși de Jesse Bengson, a analizat activitatea cerebrală a 19 subiecţi în timp ce aceștia alegeau spontan și conștient să privească la dreapta sau la stânga, pe un ecran. S-a constatat că, înaintea fiecărei decizii de a privi într-una din direcţii, o zonă din creierul lor emitea un semnal electric cu aproximativ o secundă mai devreme; ceea ce a fost interpretat ca fiind o predicţie pe baze fiziologice a ceea ce avea doar să apară ca fiind o alegere liberă: „activitatea electrică emanând din spatele capului a prezis decizia oamenilor cu până la 800 de milisecunde înainte să fie lansată semnătura deciziei conștiente“.

„Intenţiile, dorinţele și scopurile ne conduc deciziile într-un mod linear de tipul cauză-efect. Descoperirile făcute de noi arată că deciziile noastre sunt influenţate, de asemenea,  de zgomotul neuronal din fiecare moment“, a afirmat Bengson.

Tia Ghose, autoarea articolului, citează și alţi specialiști. Rick Addante, de la Universitatea din Texas, este de părere că așa-numitul „zgomot de fond“ este lipsit de relevanţă, fiind un simplu fundal al activităţii electrice a neuronilor, pe care specialiștii obișnuiesc să-l ignore când studiază reacţiile de răspuns ale creierului uman la anumiţi stimuli. Deși afirmă că noul studiu menţionat „nici nu dovedește, nici nu infirmă existenţa voinţei libere“, Addante problematizează astfel: „Dacă se întâmplă și altceva înainte ca noi să devenim conștienţi și care contribuie la decizia noastră, asta ridică problema până unde se întinde voinţa noastră liberă.“ În schimb, Ali Mazaheri, de la Universitatea din Amsterdam, susţine că rezultatele studiului sunt ca o „spulberare a ideii de voinţă liberă autentică“.

În ciuda opiniilor contrare sau ezitante, autoarea sintetizează: „E o întrebare care i-a bântuit pe filosofi și pe oamenii de știinţă de milenii: este voinţa liberă o iluzie? Acum, un nou studiu sugerează că voinţa liberă s-ar putea ivi dintr-un semnal ascuns, îngropat în «zgomotul de fond» al activităţii electrice haotice a creierului, și că această activitate apare cu aproape o secundă înainte ca oamenii să se decidă conștient să facă ceva anume.“ În final, articolul nu poate să ignore nevoia de a formula o întrebare tulburătoare: „Dar dacă voinţa liberă e o iluzie, de ce ea pare atât de reală?“.

Cum citim un articol pe teme de știinţă?

Un om de știinţă declară că experimentul nu e concludent în legătură cu voinţa liberă a omului; un altul consideră neargumentată opinia că experimentul o spulberă; un altul vorbește despre o influenţă a acestui „zgomot de fond“ asupra voinţei; autoarea vorbește despre determinarea voinţei, ceea ce o face să fie neliberă. Ultima impresie a articolului: voinţa liberă e o iluzie.

Impasul cititorului în faţa unui astfel de articol vine mai întâi din faptul că se abordează un subiect filosofic ca și cum acesta ar fi cel mai accesibil obiect de studiu al neuroștiinţei. Nu se discută deloc vechimea sau profunzimea unei probleme precum cea a liberului-arbitru („ceea ce oamenii acceptă sau resping“ se află în puterea fiecăruia), care îi preocupa pe gânditori precum Sfântul Augustin, în secolul al IV-lea după Christos[1]. Nu este pomenită nici problema teologică a lui Ioan Damaschin, care afirma că „Dumnezeu, creându-ne, ne-a făcut liberi“. Nici nu se pomenește despre felurile atât de diverse în care a fost abordată de-a lungul secolelor posibilitatea omului de a face alegeri și de a lua decizii în mod conștient, neconstrâns fiind de anumiţi factori exteriori conștiinţei lui. Nici măcar nu se fac referiri sumare, care să arate un amplu context cultural, la variatele tipuri ori grade de determinism/indeterminism în care se pot clasifica răspunsurile date de gânditori precum Thomas Hobbes, George Berkeley, Martin Luther, Niels Bohr, Daniel Dennett, Abraham Maslow etc.

O altă sursă pentru dezamăgirea cititorului este că simplificarea merge până la a eluda orice implicaţii morale, sociale, juridice ale abilităţii sau inabilităţii omului de a-și exercita liber voinţa în acţiunile lui. Asta pentru că se pune semnul egal între decizii simple precum a privi la stânga sau la dreapta – așa cum a urmărit experimentul – și alte decizii ce angrenează deliberări morale, frământări psihologice, dezbateri filosofice, monologuri interioare etc.

Așadar, ce ni se propune este să credem că a alege să privim la dreapta e la fel de simplu și durează la fel de puţin (aproape o secundă) ca a alege dacă să studiem medicina ori dreptul, dacă să ne căsătorim, dacă să adoptăm un copil, dacă să refuzăm ori nu un compromis, o crimă, dacă să părăsim ţara etc. Încercaţi să vi-l imaginaţi pe Hamlet, cu celebrul său monolog dubitativ despre a fi și a nu fi, redus la haoticul zgomot de fond al creierului său și veţi observa nota de superficialitate a unei asemenea concluzii.

În fapt, ceea ce specialiștii au sesizat în experiment și numesc „zgomot de fond“ al creierului este activitatea electrică produsă cu o secundă înainte ca subiectul să aleagă să privească la dreapta sau la stânga. Ei au dedus că acel zgomot de fond „pare să determine“ decizia de a privi la dreapta sau la stânga. Pentru cei familiarizaţi cu gândirea logică e ușor de observat că raţionamentul este greșit; formula latinească post hoc, ergo propter hoc[2] surprinde greșeala de a deduce că un fenomen a fost declanșat de un altul numai pentru că acel altul s-a produs înaintea lui. O explicaţie de dicţionar mai extinsă precizează că eroarea constă în „a lua o coincidenţă drept o consecinţă și a socoti drept cauză ceea ce nu a fost decât o întâmplare“[3].

În plus, Bengson se lansează riscant în speculaţii și în interpretarea faptelor constatate folosind expresii metaforice, nu dovezi indubitabile: „Acest zgomot de fond le-ar putea permite oamenilor să răspundă în mod creativ la situaţii noi și ar putea chiar să dea comportamentului uman «aroma de liber-arbitru».“ Ce anume este această «aromă» și de ce nu este vorba chiar de liberul-arbitru, de exercitarea voinţei omului în a alege deliberat, potrivit cu capacitatea sa de a raţiona – nu ni se spune.

Popularizarea știinţei și năucirea cititorului

Spre deosebire de alte forme de jurnalism, cel axat pe teme de știinţă are unele particularităţi care-l fac, parcă, să capete mai mult credit din partea cititorilor; este practicat adesea de persoane cu studii în diverse știinţe, pe lângă cele de comunicare și jurnalism; promite o abordare detașată, orientată asupra faptelor, cu cât mai puţine interpretări sau speculaţii; este interesat de argumente și dovezi preluate din activitatea oamenilor de știinţă, cu ipoteze și concluzii echilibrate, precaute, cu conștiinţa failibilităţii datelor obţinute, cu modestia performanţelor provizorii etc. Cel puţin așa ar trebui să fie mediatizarea cercetărilor știinţifice.

Și totuși, ea ajunge uneori să vădească aceleași defecte întâlnite frecvent în mass-media, de la tabloide la articolele de știinţă de pe net. Sub titluri promiţătoare, unele articole se dovedesc fie lipsite de substanţă, fie ilogice, fie eliptice în informaţii etc. Articolul menţionat îi produce cititorului o dezamăgire ce nu poate fi trecută ușor cu vederea din pricina mizei subiectului.

Concluzia articolului aduce un plus de nonsens, sărind de la rezultatele cercetării obiective la o explicaţie absolut subiectivă și ignorantă în privinţa complexităţii filosofice a problemei liberului-arbitru: „Cum de avem, totuși, iluzia că alegem liber, deși nu este așa?“ se întreabă autoarea, cu toate că nu se știe când decisese să-i dea dreptate lui Mazaheri. Și tot în acest articol se dă un răspuns care concediază secole de reflecţii teologice și filosofice; păi, altminteri, „viaţa ar fi prea deprimantă fără iluzia că alegem, făcându-i pe oameni să le fie greu să supravieţuiască și să se reproducă“.

Iată cum se poate scrie un articol năucitor, din care cei cu logica la ei nu reţin nimic clar, cei informaţi rămân dezamăgiţi, iar cei dezinformaţi ori neatenţi pot resimţi o „pană de curent“ în abordarea deciziilor ce le stau în faţă.

Și totul din pricina năstrușnicei popularizări a neuroștiinţei, o cercetare relativ recentă a reţelelor neuronale, o abordare cibernetică a proceselor cerebrale, după analogia creier – computer. Numai că, încă de acum câteva decenii, lucrările de popularizare a știinţei neuronale conţineau lămuriri precum aceasta, a cercetătorului Mariana Beliș: „Matematicianul austriac Gödel a demonstrat că un sistem nu se poate autodescrie, în mod complet, numai prin propriile-i mijloace. Este necesar un metalimbaj cu un ordin de mărime mai complex decât cel utilizat de sistemul însuși. Cu alte cuvinte, creierul însuși nu-și poate descrie propria sa activitate, în mod exhaustiv.“[4]

Uneori se cere să dovedim ceea ce este evident, opinii de bun-simţ, care par să se prezinte atenţiei și conștiinţei în mod vădit, neproblematic. În cazul de faţă, poate că Gödel ne va reda liniștea de a crede că, totuși, există și activităţi complexe ale minţii ce vor scăpa totdeauna vânătorii rudimentare prin aparate și instrumente, că voinţa de a alege liber a omului nu va putea fi ţintuită într-un „insectar“ al vreunui laborator. Altfel, secolul nostru avansat se va asemăna cu vremurile medievale în care se căuta scoaterea cu cleștele a nebuniei din capul bieţilor pacienţi.