„Facebookul nu e lumea reală”, îmi spunea o bună prietenă, oarecum amuzată de pasiunea inutilă și fudulă cu care niște internauţi oarecare se înveninau reciproc prin comentariile la o postare cu subiect politic. Am fost tentată să mă mulţumesc cu afirmaţia ei liniștitoare atunci când am citit reacţiile vitriolice ale câtorva zeci de români care au comentat clipul umanitar ADRA, pe care îl postase pe pagina ei solista Paula Seling. Însă o afirmaţie a Hannei Arendt m-a făcut să mă răzgândesc și să iau totuși în serios acele comentarii.

Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor (ADRA) are o istorie lungă și apreciată de acţiune în favoarea refugiaţilor. Și, chiar dacă melodia interpretată de Luiza Spiridon, Paula Seling și Gabriel Cotabiţă a fost un proiect diferit, menit să ajute indirect, prin creșterea notorietăţii cauzei refugiaţilor, mesajul ei era același care a fost fundamental pentru toate campaniile ADRA de până acum: „Iubirea este calea” – dacă ne iubim aproapele, vom fi cu adevărat motivaţi să găsim soluţii reale pentru semenii noștri aflaţi în suferinţă. Însă la apariţia clipului în social media am văzut cum, în loc de empatie și compasiune, în comentarii s-a dezlănţuit furia de neoprit care a acompaniat miturile legate de refugiaţi încă din anul 2015 și pe care o credeam domolită. Nimic mai greșit.

Și astăzi există români care se tem cu toată sinceritatea că protejarea refugiaţilor este în detrimentul intereselor naţionale și că cei care luptă pentru drepturile refugiaţilor sunt „trădători de neam”. De ce? Pentru că „printre refugiaţi nu zărești nicio femeie sau vreun copil, ci numai bărbaţi în forţă”, semn că Europei i se pune la cale o cotropire perfidă. Oamenii se tem că ajutoarele sociale de care beneficiază refugiaţii ajung să fie, în realitatea pe care o prefigurează ei, subvenţii pentru islamizarea Europei și că ONG-uri puternice și/sau secrete se asigură că masele sunt ţinute în ignoranţă totală faţă de acest scop. Frica lor pare imposibil de înlăturat, pentru că, odată pătrunsă în măruntaiele internautului care manifestă suspiciune ca pe un derivat al responsabilităţii civice, ea nu mai poate fi atenuată de nimic. Nici măcar de cifrele concrete ale statisticilor din diverse rapoarte, fiindcă pe acestea le consideră invariabil „false”, iar pe cei care le cred nicicum altfel decât „naivi”. E greu de spus, prin urmare, de unde își iau acești comentatori informaţiile „ne-naive”, însă, în realitatea alternativă pe care o zugrăvesc, în Orientul Mijlociu „nu mai e război, nu vrea nimeni să meargă la ei să îi măcelărească”. În strânsă legătură, oamenii spun că nu înţeleg de ce refugiaţii vin în Europa și nu se refugiază în ţările vecine statelor din care provin ei. În comentarii, culmea neputinţei – verbalizarea lipsei de control și a vulnerabilităţii pe care o resimt unii români în faţa necunoscutului, pe care și-l alimentează constant bazându-se pe „faptele alternative” – este una care ajunge în opoziţie nu doar cu creștinismul tradiţional românesc, ci chiar și cu bunul-simţ: „musulmanii nu sunt semenii mei”.

Fiecare dintre aceste afirmaţii poate fi combătută fie cu argumente logice, fie cu date statistice și, în rândurile care urmează, vom vedea care sunt principalele răspunsuri factuale care demitologizează criza refugiaţilor din Europa. Însă, pentru ca argumentele și datele să fie tratate ca instrumente în dezbatere, ele au mai întâi nevoie să fie demne de a fi crezute. Atât cei care militează pentru ospitalitatea faţă de refugiaţi, cât și cei care i se opun cu vehemenţă consideră că își bazează poziţia pe fapte și pe date reale. Datele unei tabere intră în contradicţie cu datele celeilalte, semn că verificarea ar trebui să meargă mai profund, până la sursa informaţiei și la mecanismul care credibilizează această sursă și nu alta.

Pe ce (să nu) ne bazăm

Climatul media din România este primul care faultează acest demers. Nu trebuie să ai studii de specialitate ca să știi că agendele editoriale ale televiziunilor sunt scrise de patronii lor cu tentacule politice. Simpla consecvenţă și răbdarea de a compara mesajele transmise pe o perioadă mai lungă de timp te ajută să constaţi apartenenţa partinică a fiecărei televiziuni și astfel să pui sub semnul întrebării acurateţea și veridicitatea informaţiei care îţi este prezentată.

Dominaţia mogulilor este mai greu de depistat pe internet, fiindcă și numărul site-urilor de „știri alternative”, care pretind că oferă informaţii exclusive ori dezvăluiri de impact, este într-o continuă creștere și nu toate aparţin unor trusturi mari. Cu ceva timp în urmă în social media a început să circule un tabel care arăta că numeroase site-uri cu pretenţie de „agenţie de știri” erau de fapt firme de apartament, iar „reporterii” care contribuiau erau de fapt alias-uri ale unei singure persoane, care, cel mai probabil, nici nu părăsea scaunul de birou înainte să consemneze vreo veste din ţară.

Faptul că știrile de pe aceste site-uri încă mai sunt distribuite pe reţelele sociale arată că tabelul acela educativ a avut un impact prea mic. Sau poate că ne-a salvat de un impact inimaginabil al știrilor false, iar ceea ce vedem acum este doar o rămășiţă a ceea ce ar fi putut înghiţi Facebookul românesc. Oricum ar fi, este limpede că, în mijlocului bombardamentului cu informaţie contradictorie, oamenii consideră că este mai sigur să creadă informaţia pe care le-o confirmă intuiţia. Mai ales când nu au alt reper exterior pe care să se bazeze. Bizuirea pe emoţii este unul dintre pilonii de bază ai post-adevărului[1].

Revenind însă la români, ca urmare a mesajelor media cu care au fost hrăniţi de-a lungul deceniilor (sau poate și în paralel cu ele), unii români au internalizat un populism autoritar, care desconsideră drepturile omului și ia drept civilitate adoptarea unei poziţii contra imigraţiei. (Aceasta, culmea, în timp ce România este ţara cu cea mai mare creștere procentuală a numărului de emigranţi, imediat după Siria.) Un studiu YouGov nota că 82% dintre români au o viziune populistă, la nivel european ţara noastră fiind prima într-un top al populismului, preluat de Jurnalul. Procentul românilor care rezonează cu discursul populist-autoritar surclasează net procentul din ţările în care formaţiunile ultranaţionaliste se află în plină ascensiune (Franţa, Germania, Olanda, Marea Britanie). Altfel spus, românii au astăzi o înclinaţie, emoţiile lor tind natural spre o curbare în interior, asupra propriilor interese, în schema cărora nu pare să intre de nicio culoare ajutorarea altor naţiuni. Aceasta poate și fiindcă românii se percep ca fiind oricum extraordinar de năpăstuiţi. De altfel, unele comentarii la piesa muzicală pentru refugiaţi repetau variaţii pe această temă: dar pentru bătrânii români/dar pentru copii/dar pentru orfani/dar pentru români de ce nu cânţi?”

Un alt factor care modelează atitudinea oamenilor obișnuiţi cu privire la refugiaţi este construcţia lor psihologică. Potrivit unor studii citate de European Social Survey, persoanele deschise (ca trăsătură de personalitate), persoanele entuziaste sunt mai atrase de politici pro-imigraţie decât persoanele conștiincioase (ca trăsătură de personalitate) și care manifestă mai multă preocupare faţă de problema siguranţei. Apoi, persoanele care trăiesc în regiuni cu mai multă diversitate sau care au prieteni din etnii diverse sunt mai pro-imigraţie decât cele care trăiesc într-un mediu mai omogen din punct de vedere etnic. Ce este și mai interesant e că aceste diferenţe pot ajunge, potrivit cercetătorilor, să determine circa 40% din variaţia atitudinilor pe tema imigraţiei. În plus, aceste diferenţe psihologice par să fie mai puternice chiar decât nivelul de educaţie, nivelul de naţionalism sau chiar de experienţa pe care o oferă traiul în afara ţării de origine.

În punctul acesta, începem deja să ne gândim că, dacă personalitatea poate să ne condiţioneze atât de mult atitudinea, nu mai are poate rost să mai apelăm la argumentele raţionale. Pe de altă parte, 40% înseamnă mai puţin de jumătate din ceea ce ne ajută să ne hotărâm, ceea ce lasă disponibil un teren de 60% în care putem vorbi cât mai pragmatic, logic și bazat pe cifre despre ceea ce știm cu adevărat despre refugiaţi. E loc suficient deci pentru a lua în discuţie miturile despre criza refugiaţilor și a le demonta rând pe rând.

Principalele mituri despre refugiaţi, demontate

Unul dintre cele mai repetate comentarii anti-refugiaţi este acela că ospitalitatea faţă de ei ar fi în detrimentul intereselor naţionale și că cei care luptă pentru drepturile refugiaţilor ar fi „trădători de neam”. De multe ori, cei care fac astfel de comentarii nu merg mai departe de afirmarea axiomatică a acestor opinii, pentru a oferi și argumente. Faptul că patriotismul lor strălucește prin contrast cu presupusa lipsă de patriotism a celor deschiși faţă de refugiaţi pare de multe ori să fie o motivaţie mai puternică decât dezbaterea raţională a declaraţiei. Însă sub umbrela „trădării neamului” intră totuși câteva acuzaţii care merită analizate.

1) Refugiaţii ar fi, în principal, bărbaţi care și-au lăsat acasă soţiile și copiii și au venit în Europa pentru a se stabili într-o ţară (mai) dezvoltată (decât ţara lor de origine). Odată ajunși în Europa, ei ar constitui pericole, fiindcă (a) vor să primească ajutoare, nu vor să muncească; (b) nu vor să se integreze/devin teroriști; (c) religia lor îi predispune la violenţă faţă de gazdele de altă religie.

Consultarea statisticilor este prima oprire în gestionarea acestei acuzaţii. Potrivit celor mai recente date ONU, în 2017 au ajuns în Europa, pe mare, peste 171.000 de refugiaţi. Într-adevăr, majoritatea (69%) bărbaţi. Cei mai mulţi după bărbaţi sunt copiii (18,4%) și abia apoi femeile (12,6%). Însă este important să știm că, între acești refugiaţi, procentul celor proveniţi din Siria a fost de doar 10,7%. Cei mai mulţi solicitanţi de azil, în 2017, au provenit din Nigeria (11,1%), apoi din ţări precum Coasta de Fildeș, Guineea, Maroc, Bangladesh, Gambia, Irak (4,6%), Mali și Eritreea.

Chiar dacă nu am avea aceste date și am crede, greșit, că cei mai mulţi refugiaţi vin din Siria și că nu este normal ca aceștia să fie predominant bărbaţi în plină putere, am putea totuși să luăm în considerare câteva motive plauzibile pentru care balanţa demografică e înclinată de bărbaţi.

Mai întâi, mulţi dintre refugiaţii sirieni au fugit din Siria nu doar ca să se adăpostească din calea războiului, ci pentru a evita să fie parte din el. E vorba despre bărbaţii tineri sau aflaţi la o vârstă la care sunt apţi de luptă, care ar fi fost în mod cert recrutaţi în armată și folosiţi drept muniţie în războiul civil. De altfel, președintele Bashar al Assad făcea, în 2015, gestul uimitor de a recunoaște public faptul că armata siriană se confruntă cu un deficit de forţă de luptă.

Apoi este faptul că refugiaţii au venit pe mare, în condiţii de nesiguranţă maximă (numai în 2017 au murit/dispărut pe mare 3.018 persoane). Pentru o astfel de călătorie cu risc mortal, refugiaţii plătesc mii de euro, o investiţie pe care o familie e nevoită să o facă cu gândul la maximizarea șanselor. Mulţi bărbaţi se rup de familiile lor cu gândul ca, după ce ajung așa cum pot în Europa, să se pună pe picioare și să-i aducă în alte condiţii, de siguranţă, și pe cei dragi. Însă sunt și familii disperate care își trimit copiii, de unii singuri, pe mare, pentru că nu și-ar permite o călătorie și pentru un însoţitor.

În privinţa poverii pe care o pun refugiaţii pe sistemul de protecţie socială, avem multiple motive să nu ne îngrijorăm. În primul rând, de la începutul crizei și până în august 2017, România a primit, prin mecanisme de relocare, doar 710 refugiaţi. Numărul celor care au solicitat direct azil ţării noastre se oprește la 3.000. Cei care au fost acceptaţi, au primit de la stat un ajutor de 15 lei pe zi. În paranteză fie spus, la scară globală, refugiaţii nu sunt decât un segment foarte redus al migranţilor, de doar 7-8% din total.

(a) Și sociologul Hein de Haas, profesor la Universitatea din Amsterdam, argumentează, într-o analiză Der Spiegel, că europenii nu ar trebui să se teamă că străinii „vin să ne ia joburile, vin atrași de beneficiile din sistemul de protecţie socială”, pentru că, „potrivit cercetărilor existente, migranţii ocupă locuri de muncă pe care populaţia locală le respinge sau pentru care aceasta nu are calificarea necesară”. De asemenea, susţine profesorul, „speculaţiile potrivit cărora ţările cu sisteme sociale foarte dezvoltate, precum Germania sau Olanda, atrag mai mulţi migranţi decât ţările cu sisteme mai puţin dezvoltate, precum Marea Britanie sau SUA, nu au fost niciodată dovedite”.

(b) Ca urmare a faptului că mulţi refugiaţi sosesc din Siria și din Irak, ţări în care gruparea extremistă Stat Islamic a făcut ravagii, mulţi se tem că aceasta ar fi infiltrat oameni de-ai săi printre refugiaţi pentru a acţiona local asupra Occidentului inamic. Profesorul Daniel Byman, cercetător la Centrul pentru Politica Orientului Mijlociu (Center for Middle East Policy) din cadrul Brookings Institution, este însă de părere că o astfel de strategie nu este congruentă cu retorica grupării. În publicaţiile sale de propagandă, Stat Islamic îi sfătuiește pe „bunii musulmani” să vină în Siria și în Irak, la luptă, nu să emigreze, spune Byman.

Europa are probleme serioase în ceea ce privește siguranţa în faţa atacurilor teroriste, însă aceasta vine în special dinspre propriii cetăţeni radicalizaţi, nu în primul rând dinspre refugiaţi. Dificultăţile de integrare sunt reale pentru toţi migranţii, nu doar pentru refugiaţi. Însă ele nu ar trebui să fie un impediment umanitar, ci o provocare pe care statele o gestionează în regim de urgenţă, în paralel cu găzduirea celor care fug de război.

(c) Despre religia refugiaţilor și impactul acesteia asupra societăţii gazdă se vorbește deseori în termeni catastrofici, ca și cum islamul ar fi o religie intrinsec violentă. Această ipoteză polariza discuţia chiar dinainte de criza refugiaţilor, iar materialul de faţă nu ar putea trata altfel decât insuficient subiectul. (Wikipedia oferă o sinteză bogată a conflictului.) Mai puţin cunoscut este însă valul de convertiri la creștinism care s-a propagat printre refugiaţi, mulţi dintre ei făcând acest gest din dorinţa de integrare sau chiar ca recunoștinţă faţă de gazdele lor.

2) Dar n-ar fi mai simplu pentru ei să se refugieze în ţările vecine? Această întrebare este transformată deseori în argument contra primirii refugiaţilor, fiindcă retorica ei sugerează că refugiaţii ar ţinti strategic spre ţările europene pentru că acolo s-ar putea îmbogăţi. Discuţia însă nu mai ajunge la descrierea situaţiei economice reale a refugiaţilor în ţările care îi primesc, pentru că ea se dizolvă odată cu răspunsul la presupoziţia de bază, aceea că ţările vecine statelor aflate în conflict au rămas pasive în faţa nevoii de ajutor. Lucrul acesta este fals. În Turcia, Pakistan, Liban, Iran, Etiopia și Iordania este adăpostită astăzi cea mai mare parte a populaţiei refugiate, iar lucrul acesta este doar o continuare a politicilor de decenii ale acestor state. Peste 80% din cei 59 de milioane de refugiaţi la nivelul întregii lumi rămân în regiunile lor de origine. La nivel european, doar 0,4% din totalul populaţiei este alcătuit din refugiaţi, adică puţin peste 2 milioane de persoane. Un număr chiar mai mic comparativ cu cele 0,5 procente pe care le găzduia Europa între 1992 și 1995.

3) O acuzaţie frecvent folosită de cei care se pronunţă împotriva acceptării persoanelor refugiate este aceea că refugiaţii ar fi provocat o epidemie a cazurilor de viol și că fluxul de străini, care continuă, nu face altceva decât să pună în pericol cetăţenii, dar mai ales femeile. Fiindcă atunci când este argumentată, acuzaţia aceasta face referire de obicei la cazurile de viol amplu mediatizate în Germania, vom face apel la statistici care vizează direct această ţară. Ei bine, potrivit datelor obţinute de o echipă de jurnaliști de investigaţie de la Der Spiegel, numărul cazurilor de „infracţiuni comise împotriva autodeterminării sexuale a unei persoane” de către cel puţin o persoană imigrantă a crescut constant din anul 2013 până în 2016, ajungând, de la o proporţie de 1,6% din cazuri la 9,1%. Totuși este important de precizat că sub umbrela termenului „imigrant” statistica nu a inclus doar refugiaţi, ci și solicitanţi de azil, deţinători ai permisului de azil și imigranţi ilegali. Cele 9,1% din 2016 sunt echivalentul a 3.404 cazuri.

Statisticile nu reușesc însă să spună toată povestea, e de părere Martin Rettenberger, director al Centrului Federal de Criminologie. Acesta declara pentru Der Spiegel că „arabii și africanii nu sunt intrinsec mai predispuși decât europenii să comită violuri”. În Statele Unite, de exemplu, numărul celor care comit crime premeditate este de cinci ori mai mare decât în Germania și, cu toate acestea, „nimeni nu ar spune că americanii sunt mai violenţi decât germanii”. Criminalistul susţine, în schimb, că spectrul cultural personal este mult mai relevant, fiindcă s-a constatat că mulţi violatori au un nivel redus al capacităţii de a-și controla impulsurile și o stimă de sine scăzută. Într-un număr semnificativ de cazuri, atacatorii au personalităţi instabile sau au suferit ei înșiși traume. Apoi, mulţi sunt singuri, nefiind astfel expuși controlului social pe care îl exercită în mod normal un cerc de apropiaţi. Astfel de factori, spunea criminalistul, se regăsesc în mod deosebit printre refugiaţi, mai mult decât în rândul altor segmente de populaţie.

Rettenberger insistă însă că soluţia pe termen lung nu ar fi respingerea refugiaţilor, ci eficientizarea integrării prin educaţie, locuri de muncă și asistenţa socială care ar face ca efortul să fie sustenabil. „Pot să înţeleg cetăţenii cărora nu prea le vine să investească bani în plus pentru niște oameni care s-ar putea dovedi a fi violatori. Dar mă aștept la mai multe de la politicieni”, a spus Rettenberger, respingând astfel retorica îmbrăţișată de aripa dreaptă a politicii germane. Factorii de decizie, responsabili de politicile publice trebuie să aibă o perspectivă de ansamblu și gândită pe termen lung.

4) Oamenii de rând nu au însă informaţii pe toate palierele, care ar trebui completate înainte de a se lansa în concluzii autoritare. Unii nu au nici măcar exerciţiul minimei informări. Cum altfel s-ar putea explica faptul că unii comentatori consideră conflictul sirian încheiat („nu mai e război, nu vrea nimeni să meargă la ei să îi măcelărească”). Alţii sunt aparent mai dispuși să creadă în existenţa unei conspiraţii mondiale a ONG-urilor care falsifică informaţii, deși ei înșiși nu pot verifica nici existenţa acesteia, nici veridicitatea altor statistici care se presupune că ar fi cele reale. Poate că este mai simplu să îţi imaginezi o alianţă diabolică, fie ea și internaţională, decât să încerci să deconstruiești un complex uriaș de factori interdependenţi care guvernează relaţia dintre europeni și refugiaţi și apoi să îi restructurezi sub forma unor răspunsuri la provocările existente, care chiar să fie aplicabile.

Refugiaţii au devenit, cel puţin verbal, „ţapul ispășitor” pentru aproape orice deficienţă socială care ne vine la îndemână. Discursul împotriva lor, mai ales a refugiaţilor de religie islamică, a devenit pe alocuri atât de asemănător cu propaganda antisemită care a precedat Holocaustul, încât te face să te întrebi dacă oamenii care îl rostesc au fost, măcar în treacăt, pe la vreun curs de istorie. Unora, probabil, li se va părea exagerată comparaţia. Dar uitaţi ce spune Hannah Arendt (cândva refugiată în SUA, la fel ca și Albert Einstein sau Henry Kissinger) în Originile totalitarismului:

„Faptul că ceea ce proclamau naziștii înșiși nu a fost luat în serios este cât se poate de semnificativ. Aproape că nu există aspect al istoriei contemporane mai iritant și mai mistificator decât faptul că, dintre toate marile chestiuni politice nerezolvate ale secolului nostru, tocmai această problemă evreiască, în aparenţă măruntă și neimportantă, a trebuit să fie cea căreia i-a revenit cinstea dubioasă de a pune în mișcare întreaga mașină infernală. Asemenea discrepanţe între cauză și efect sunt un ultragiu la adresa bunul nostru simţ (…).”

Retorica islamofobă a ajuns deja ideologie politică în câteva dintre ţările europene (inclusiv în Germania). Iar faptul că partidele care o susţin sunt încă minoritare nu reprezintă nicio garanţie că lucrurile nu ar putea escalada în moduri neașteptate. Istoria comunismului din România este cel mai accesibil argument: un partid cu 1.000 de membri la nivel naţional a ajuns să ofere ţării cea mai autofagă dictatură. Greșim dacă trăim cu impresia că, înainte ca un eveniment de proporţii uriașe să aibă loc, e nevoie de un complex de cauze pe măsura evenimentului. Să ne gândim la Gavrilo Princip și, când cineva își permite să spună public că „musulmanii nu sunt semenii mei”, să ne simţim îndreptăţită alerta. Mai ales dacă suntem creștini.

Footnotes
[1]„Mecanismele sale hilare sau distructive sunt deja vizibile în scena politică americană, unde campania electorală prezidenţială a reușit în mod incredibil să legitimeze expresia «fapte alternative», altfel spus… minciuna.”

„Mecanismele sale hilare sau distructive sunt deja vizibile în scena politică americană, unde campania electorală prezidenţială a reușit în mod incredibil să legitimeze expresia «fapte alternative», altfel spus… minciuna.”
Alina Kartman
Alina Kartman face parte din echipa permanentă de redactori ST. Are peste 9 ani de experiență în presa online din România și, atunci când nu scrie pentru ST, îmbină jurnalismul cu videografia și copywriting-ul la studioul KiteMedia.