Utøya: Lecţii de viaţă de la supravieţuitorii masacrului

161

În timp ce părţi din procesul lui Anders Breivik sunt difuzate de televiziunea naţională din Norvegia, supravieţuitorii masacrului de la Utøya încă se luptă pentru viaţa lor. Bântuiţi de imaginile traumatizante din timpul atacului, mulţi dintre ei abia fac faţă vinovăţiei actualizate constant de întrebarea „de ce am scăpat EU?”.

Printre cei care au nevoie să înveţe să facă faţă traumei se numără cei 700 de membri ai familiilor celor decedaţi, 650 de supravieţuitori (dintre care 66 răniţi) și cele 4.500 de rude ale acestora. Lor li se adaugă medici, asistente, ofiţeri de poliţie și numeroșii voluntari care au participat la operaţiunile de salvare. În total, apreciază Der Spiegel, nu mai puţin de 165 de comunităţi, răspândite în întreaga Norvegie, trebuie să aibă grijă de supravieţuitorii marcaţi de ceea ce au văzut.

Dincolo de faptul că evenimentul a afectat un număr foarte mare de oameni – fiind, de fapt, atentatul cu cel mai mare bilanţ de morţi din istoria atentatelor solitare -, masacrul de la Utøya are particularitatea că cele mai multe victime erau adolescenţi. Nu mai puţin de 56 dintre ei erau tineri de până în 20 de ani, iar cea mai tânără victimă abia împlinise 14 ani.

La iniţiativa psihologului de origine germană Renate Grønvold Bugge, supravieţuitorii participă la o formă unică de terapie: întoarcerea la locul tragediei. Guvernul norvegian finanţează programul demarat de psihologul în vârstă de 71 de ani, care susţine că aceste excursii dureroase îi pot ajuta pe tineri să împace evenimentele bulversante din iulie 2011 cu mai largul context al vieţii lor. Pe lângă aceste călătorii pe insula Utøya, programul cuprinde și întâlniri regionale și naţionale care să îi ajute pe supravieţuitori să facă faţă durerii lor. Iar atunci când lucrurile se înrăutăţesc, fiecare dintre ei poate contacta o persoană desemnată din comunitatea în care trăiește, pentru a-i cere ajutorul.

Întoarcerea în Iad

Unul dintre supravieţuitori, Adrian Pracon (22 de ani), se afla deja la a treia călătorie către Utøya, atunci când a fost intervievat de Der Spiegel. De data aceasta, a vrut să îi arate surorii lui, Katharina (28 de ani), locul în care a fost la un pas de moarte. Cu lux de amănunte, tânărul povestește cum l-a implorat pe atacator să nu îl împuște și, prima dată, a scăpat. Cum, apoi, a zăcut pe un bolovan, prefăcându-se mort, după ce atacatorul a tras în el, nimerindu-l în umăr. „Nu simţeam nicio durere”, își amintește Adrian. În timp ce se îmbarcau către insulă, tânărul a avut detașarea să zâmbească ironic atunci când echipajul i-a oferit o vestă de salvare, amintindu-și cum, în ziua atacului, a înotat prin apele îngheţate fără nicio vestă, și era în pericol să se înece.

Medicamente pentru uitare

Dacă Adrian mai găsește puterea să fie ironic, Khalid Taleb Ahmed (32 de ani) e nevoit să ia medicamente ca să șteargă din minte imaginea fratelui său mort, Ismail, zăcând la poalele unei stânci, într-o baltă de sânge. Psihologul l-a învăţat pe Khalil să își vadă trauma ca pe o poartă prin care poate trece, notează Der Spiegel. L-a învăţat că în capul lui rulează un film și că el este cel care are telecomanda care poate opri acel film.

În siguranţă doar acasă

Și Marte Fevang Smith continuă să se zbată pentru viaţa ei. Tânăra de 18 ani a supravieţuit după ce a fost împușcată, doar pentru că glonţul i-a ratat creierul cu doi milimetri. Excursia către Utøya este foarte grea pentru Marte. De la momentul tragediei nu se mai simte bine decât acasă, înconjurată de hainele, dvd-urile și cosmeticele care îi aparţin și îi dau un sentiment de siguranţă.

Nu mai merge cu autobuzul, pentru că simte că aglomeraţia este o situaţie pe care nu o poate controla. Nu s-a mai dus să danseze, fiindcă exact asta a făcut în seara de dinaintea masacrului când, tabăra tineretului laburist, la care participa, organizase un concert al formaţiei norvegiene Datarock. De fiecare dată când aude această formaţie la radio, Marte închide aparatul. Când a auzit formaţia ultima dată, era cu prietena ei Maria, și ea împușcată de Breivik. Maria însă nu a supravieţuit.

Viaţa Martei a fost în așa măsură zguduită de ce s-a întâmplat pe mica insulă în formă de inimă, încât mersul la școală, care, potrivit psihologilor, i-ar fi structurat timpul și ar fi ajutat-o să facă faţă mai bine situaţiei, a devenit imposibil. Nu mai putea să se concentreze la ore, începea să tremure și să plângă când auzea zgomote puternice și imagini violente îi apăreau necontrolat în minte.

După o traumă, emoţiile cotropesc logica

Psihologii explică acest fenomen prin prisma simptomelor clasice ale tulburării de stres post-traumatic. Zgomotele zilnice, care pe cei mai mulţi nu îi deranjează (o ușă care se trântește), poate declanșa o cascadă de emoţii legate de evenimentul traumatic. Mintea sare peste logică în acele momente, altfel ar recunoaște că zgomotul respectiv nu semnalează un pericol. Emoţiile iau, în schimb, locul raţiunii, tensiunea crește, inima începe să palpite, iar persoana începe să transpire. În faza acută a stresului post-traumatic, explică Bugge, „creierul nu a apucat încă să așeze lucrurile în ordine cronologică și să distanţeze evenimentele șocante de ceea ce se întâmplă acum”.

Potrivit estimărilor făcute de Centrul pentru Psihologie de Criză de la Universitatea Bergen, jumătate dintre supravieţuitorii masacrului de la Utøya beneficiază de o formă de tratament psihologic. Cel puţin 30% dintre ei vor rămâne probabil sub tratament, pentru o perioadă îndelungată, e de părere Atle Dyrgrov, directorul institutului, care a precizat și că durata tratamentului ar putea fi determinată de „cât de bine ne facem treaba în săptămânile care urmează”.

Singurul care nu are remușcări

Televiziunea naţională din Norvegia difuzează procesul lui Anders Breivik, aflat în desfășurare. Cinci judecători vor trebui să decidă între două evaluări contradictorii privind sănătatea psihică a atacatorului. Aceasta va determina dacă el va fi condamnat la o pedeapsă de 21 de ani de închisoare cu posibilitatea de prelungire, în cazul în care se onstată că, la finalul executării sentinţei, bărbatul încă mai constituie un pericol pentru societate. Dacă va fi declarat instabil psihic, bărbatul ar putea fi internat pe viaţă într-o clinică de psihiatrie.

Confruntat cu aceste două opţiuni, Breivik a declarat că ar preferă moartea în locul sentinţei la închisoare. Mai mult, el a insistat că internarea într-o clinică psihiatrică îi ridiculiează ideologia anti-multiculturalism, pe care susţine că a adoptat-o în deplinătatea facultăţilor mintale, relatează BBC.

Atacul orechestrat de Breivik a avut loc pe 22 iulie 2011 și a avut o ţintă dublă. El a pornit cu detonarea unei bombe în cartierul guvernamental din Oslo. Breivik spera să spulbere cu această acţiune un număr însemnat al membrilor clasei politice din Norvegia. Au murit opt oameni. Câteva ore mai târziu, Breivik se deplasează către insula Utøya și, deghizat în poliţist, reușește să pătrundă într-o tabără de tineret organizată de Partidul Laburist. Acolo împușcă 69 de persoane.

Breivik (33 de ani) a susţinut în timpul procesului că ţintele atacului său au fost cei vinovaţi de „multiculturalism” și că, dacă ar mai avea ocazia, ar proceda la fel.