Testarea genetică este o nouă frontieră în medicina preventivă. Dincolo de această frontieră însă, este momentan un câmp minat cu încercări și greșeli.

ADN-ul este manualul de instrucţiuni pentru construirea și conducerea corpului nostru. Este în aproape fiecare dintre celulele noastre. Primul care i-a intuit existenţa a fost un călugăr augustinian pe nume Gregor Mendel. În anul 1866, Mendel a publicat un articol în care, bazându-se pe o cercetare pe care a întreprins-o asupra a circa 30.000 de plante, a argumentat că transmiterea trăsăturilor de la o generaţie la alta urmează niște legi care guvernează această ereditate. Demonstraţia lui nu a reușit să convingă și a rămas într-un con de umbră câteva decenii până când un biolog american, Thomas Hunt Morgan, decis să demonstreze eroarea concluziilor lui Mendel, a ajuns să îi dea dreptate. Ba chiar, în 1933, a primit și un premiu Nobel pentru „descoperirile sale” cu privire la rolul cromozomilor în ereditate.

Morgan a dat doar conturul studiului în domeniu, dar după el, cercetători precum James Watson şi Francis Crick, care au descifrat structura ADN în 1953, și Marshall Nierenberg, care în 1961 a descifrat codul genetic, au depășit fără rezerve barierele cunoașterii de până atunci. Bulgărele a avansat într-un ritm care a depășit așteptările atunci când, în 2003, Proiectul Genomul Uman a reușit să cartografieze în proporţie de 99% ADN-ul, chiar înainte de termenul pe care și-l asumase consorţiul internaţional care a lucrat în acest scop.

În zilele noastre, Proiectul Genomul Uman a fost reiterat, ca volum de muncă, în ramuri foarte specifice ale geneticii. (Profesorul Robert Ancuceanu afirma în „Mugurii genomicii” că, potrivit unor estimări, Atlasul Genomului Cancerului ar fi echivalentul a 20 de Proiecte Genomul Uman.) Însă descoperirile ulterioare au reușit doar să lărgească orizontul din interiorul acestei paradigme, fără să mai treacă dincolo de membranele ei.

„Cei care oarecum s-au așteptat la rezultate dramatice peste noapte ar putea să fie dezamăgiţi, dar ar trebui să ne amintim că genomica se supune Primei Legi a Tehnologiei: în mod invariabil, supraestimăm impactul pe termen scurt al noilor tehnologii și subestimăm efectele lor pe termen lung”, spunea Francis Collins, care între anii 1993-2008 a condus Institutul Naţional de Cercetare a Genomului Uman (SUA).

Între impactul pe termen scurt și efectele pe termen lung ale testării genetice sunt numeroase provocări și dileme care îi antrenează în dansul lor spiralat nu doar pe cercetători, ci chiar și pe oamenii obișnuiţi. Câteva cazuri reale, foarte diferite, ne arată de ce.

ADN nevinovat

Când avea 16 ani, Josiah Sutton a fost închis pe nedrept pentru violarea unei femei de 41 de ani din Houston. Femeia fusese răpită cu propria mașină, din parcarea aflată în faţa casei ei, și violată, în mers, de doi indivizi care conduceau mașina cu rândul. La câteva zile de la atac, femeia l-a văzut pe Josiah în timp ce acesta mergea pe stradă alături de un vecin în vârstă de 19 ani. A alertat o patrulă de poliţie care trecea prin zonă, iar ofiţerii i-au arestat pe băieţi. Încă de la început, cei doi au negat acuzaţiile, ba chiar amândoi aveau alibiuri pentru noaptea atacului. Mai mult, niciunul dintre ei nu se potrivea cu descrierea atacatorilor pe care femeia o făcuse în prima sa declaraţie la poliţie. Josiah și prietenul lui erau mult mai înalţi și solizi decât atacatorii.

Speriaţi că sunt acuzaţi pe nedrept, dar și încrezători că știinţa va fi de partea adevărului, cei doi tineri au acceptat să le fie prelevat sânge pentru a fi testaţi genetic și a le fi stabilită nevinovăţia. Cât încă erau arestaţi, mostre de sânge au fost analizate de laboratorul criminalistic din Houston care avea de extras și amplificat fragmente din ADN-ul celor doi până ce markerii genetici distincţi deveneau vizibili. Laboranta trebuia apoi să compare rezultatele obţinute cu ADN-ul obţinut de pe hainele victimei, dintr-o pată de spermă de pe bancheta mașinii în care avusese loc atacul și din secreţia vaginală a femeii abuzate (care prezenta probe triple: ADN-ul victimei și ADN de la cei doi atacatori). În urma testelor, laboratorul nu l-a incriminat direct pe Josiah, însă a raportat că una dintre probe a dat rezultat pozitiv: mostra lui Josiah era congruentă cu mixtura din secreţia vaginală. Un juriu l-a condamnat pe adolescent la 25 de ani de închisoare.

Patru ani mai târziu, o investigaţie jurnalistică, pornită după ce mama lui Josiah a contactat o televiziune care realiza anchete pe teme criminalistice, a dovedit fără echivoc faptul că laboratorul din Houston comisese erori grave și că omisese să raporteze către juriu incongruenţe semnificative din rezultatul analizelor. În consecinţă, Sutton a fost eliberat. După alţi doi ani, un recidivist a recunoscut că este vinovat de acel viol.

Posibilitatea de a comite erori în analizarea ADN-ului a crescut, din nefericire, în paralel cu rafinarea tehnicilor de testare și în paralel cu creșterea încrederii publice în această formă de „amprentare”.

Până în anul 2014, când A. Kloosterman și colegii săi publicau o cercetare de ansamblu asupra ratelor de eroare în analiza ADN cu scop criminalistic, în literatura medicală existau puţine studii care făceau publice aceste erori, deși în alte domenii știinţifice ţine de buna practică să definești și să faci publică rata de eroare. Potrivit lui Kloosterman, între anii 1997 și 2007, rata de eroare a patru laboratoare investigate, din diferite ţări, varia între 0,31% și 0,61%. Însă lucrul acesta se traducea în câteva zeci spre câteva sute de erori pe trimestru.

În 2018, cel mai amplu studiu privind eficacitatea testării ADN în scop criminalistic a descoperit că 74 din cele 108 de laboratoare criminalistice din SUA și Canada evaluate comparativ, pe baza analizării aceluiași set de date ar fi condamnat pe nedrept un suspect ipotetic.

Popularizarea în filme a amprentării ADN a cultivat într-un mod riscant încrederea oamenilor în profilarea ADN, iar aceasta este o problemă fiindcă, așa cum spunea Erin Murphy, profesor de drept la New York University, „doar pentru că știinţa avansează, nu înseamnă că nu mai există greșeli pe parcurs”.

Un destin mutilat

O greșeală teribilă a schimbat dramatic traiectoria familială a unei tinere învăţătoare. Katy Mathes împlinise recent 30 de ani, era căsătorită și avea un fiu atunci când s-a hotărât să își evalueze riscul de cancer printr-un test genetic. Rezultatele i-au adus vestea că are o mutaţie a genei BRCA, care îi crește semnificativ riscul de a dezvolta cancer ovarian sau de sân. „Alarmată”, cum spunea chiar ea, s-a decis să se opereze preventiv. Medicii i-au înlăturat ovarele, trompele uterine și ţesutul mamar la ambii sâni. A urmat o perioadă lungă și grea de recuperare. Pe parcursul a nouă luni, Katy nu și-a putut ridica în braţe copilul, nu i-a putut face baie, nici măcar nu l-a putut îmbrăţișa.

Mama, sora, verișoarele și mătușile ei și-au făcut și ele testul, din care a reieșit că unsprezece dintre ele au mutaţia cu risc. Șapte au hotărât, ca și Katy, să se opereze preventiv.

Însă patru ani mai târziu, laboratorul care a efectuat analizele a revenit asupra rezultatelor, comunicându-le că a survenit o schimbare în evaluarea lor privind riscul de cancer. „De la «un risc foarte crescut», de 84%, scăzusem la zero”, spunea Katy într-un interviu. „Eu simţisem că făcusem ceva pentru familia mea. Că aveam nevoie de acele operaţii pentru a-i salva pe ei. Și apoi, realizarea că de fapt nu era nevoie să fac nimic din toate acestea m-a lovit foarte tare.”

Myriad Genetics, compania care le-a testat pe femei a declarat ulterior că reclasificarea riscului apare „extrem de rar” și că „pe măsură ce știinţa evoluează, analizăm orice informaţii noi și reclasificăm doar după verificări foarte atente”.

Din nefericire pentru Katy, verificarea „atentă” de la momentul efectuării primului test a însemnat o presiune complet inutilă pe sănătatea căsniciei ei. Înlăturarea ovarelor și a trompelor uterine, și deci a hormonilor reproducători, i-a declanșat prematur menopauza. Însă lipsa hormonilor reproducători i-a diminuat și libidoul, și sănătatea pielii și, cel puţin teoretic, a avut un efect și asupra cogniţiei și memoriei ei.

Pentru aceeași experienţă se pregătise și Maureen Boesen, al cărui istoric familial de purtători de BRCA1 cuprindea deja nenumărate generaţii. De fapt, familia lui Maureen chiar a făcut parte dintr-un studiu american unic, care a ajutat la depistarea mutaţiei genei BRCA1. La fel ca în cazul lui Katy, Maureen a primit un prim test pozitiv pentru gena cu pricina. După o dublă mastectomie a refăcut, sceptică, testul, înainte de operaţia asupra sistemului reproducător. Iar rezultatul a aruncat-o într-un tumult emoţional cu privire la ce pierduse din experienţa ei de mamă din cauza unei operaţii făcute degeaba. Nu avea mutaţia genetică ameninţătoare.

Un rezultat negativ a primit și oncologul american Pamela Munster, care în anul 2010 a efectuat un test prin poștă, prin compania 23andMe. Pe atunci, 23andMe era o companie nouă. Între timp, mulţi au aflat cât de simplu este să faci un test genetic prin această companie: comanzi un kit, care sosește acasă prin poștă. Colectezi salivă în recipientul trimis de ei și primești apoi rezultatele. Așa a făcut și Pamela. Doi ani mai târziu, a fost diagnosticată cu cancer de sân și și-a refăcut testul, într-o formă mai elaborată, la o altă companie. Rezultatul a fost, de data aceasta pozitiv.

Presiune pe psihic

Anul trecut, un studiu pe 100.000 de persoane a arătat că experienţa Pamelei nu era nici pe departe unică. Circa 90% dintre participanţii la testările 23andMe primeau rezultate fals negative pentru gena BRCA fiindcă formula de testare a riscului prin laboratorul celor de la 23andMe era construit pe baza a doar trei variante genetice, care erau cel mai des prevalente în rândul evreilor ashkenazi. Însă studiul demonstra că majoritatea persoanelor care au această genă sunt purtătoare ale altei variante decât cele trei.

Un alt studiu, care a analizat acurateţea unui test ADN comercial, a descoperit că acesta avea o acurateţe de doar 17% atunci când identifica o mutaţie a genei BRCA. În schimb eșua să depisteze mai mult de jumătate dintre persoanele testate care chiar prezentau această mutaţie. Eșantionul pe care fusese obţinut acest rezultat era de 50.000 de persoane. Într-un interviu pentru The Guardian, cercetătorul genetician Caroline Wright califica rezultatele drept „șocant de proaste. Până acolo încât te fac să te gândești dacă nu cumva e mai bine ca aceste date să nu mai fie transmise. Pentru o persoană poate fi teribil de dăunător să afle astfel de informaţii complet eronate.”

Un studiu publicat de Market Research Future evalua, bazându-se pe vânzările actuale ale testelor genetice în Europa, dar și în mai multe ţări din afara continentului, că piaţa globală a testării genetice va crește cu 12,94% până în 2023. Însă nivelul de consiliere psihologică asociată acestei testări nu ţine pasul cu vânzările. (În Italia, doar 12% dintre cei care solicită analize genetice primesc și consiliere psihologică pre-/posttestare.)

Cum se recapătă controlul

O cercetare publicată de Nature arăta că nu mai puţin de 40% dintre testele comandate online și expediate prin poștă produc rezultate false.

Testarea genetică medicală efectuată în instituţii medicale este mai detaliată și mai costisitoare, dar teoretic și mai viabilă, fiindcă aceste instituţii trec prin diferite controale externe pentru evaluarea calităţii serviciilor pe care le oferă.

În cazul testării genetice în scop medical, erorile care apar sunt de natură sistemică, ele putând afecta diferite etape ale analizării: medicii sunt insuficient instruiţi în școală privind utilizarea testării genetice în tratament, uneori mostrele prelevate nu sunt adecvate sau sunt contaminate, alteori interpretarea rezultatelor este eronată. Însă niciunul dintre cazurile de mai sus nu poate fi folosit drept o pledoarie împotriva testării genetice fără a ignora faptul că, în fiecare dintre situaţiile descrise, ceea ce a produs clarificare a fost tot o analiză genetică.

Totuși, o concluzie extrem de practică se desprinde din toate aceste istorii de viaţă: este de așteptat ca, într-un domeniu atât de tânăr cum este testarea genetică, greșelile să abunde. Și, fiindcă implicaţiile acestor greșeli pot fi uneori tragice, este vitală o cercetare foarte amănunţită înainte de a alege un furnizor de analize genetice.

Internetul încă mai este o sursă de încredere, dacă îl folosim judicios: căutăm locurile în care apare numele companiei la care dorim să ne testăm, verificăm ca acea companie să fi fost auditată de reţele autorizate de evaluare a calităţii, căutăm experienţe ale unor clienţi/pacienţi ai acelei companii (suntem atenţi ca acestea să fie publicate nu ca reclamă pe site-ul companiei, ci ideal în presa de calitate), căutăm compania în cercetări în limba engleză, pe site-uri consacrate pentru publicarea de studii medicale (ex.: PubMed), pentru că uneori putem avea surprize.

Fiindcă, așa cum am arătat deja, comunicarea existenţei unui risc genetic poate afecta profund viaţa unei persoane, este de dorit ca înainte și/după testarea genetică persoana analizată să beneficieze de consiliere. Aflarea veștii unui risc crescut de diagnostic oncologic, de pildă, nu produce în mod automat anxietate sau depresie.

În general, psihologii spun că factorii subiectivi care influenţează percepţia privind riscul de boală sunt cei care predispun sau nu la dezvoltarea unor tulburări psihice. Pe de o parte, dacă persoana percepe boala ca fiind gravă, incontrolabilă și lipsită de tratamente, lucrul acesta poate genera un răspuns psihologic negativ. Pe de altă parte, informaţia privind profilul genetic se poate traduce în beneficii medicale pentru persoana care se testează. Un test genetic pozitiv poate elimina dubiile unei persoane care deja se suspectează. Lucrul acesta poate determina persoana testată să adopte comportamente de sănătate care pot întârzia sau chiar preveni manifestarea genei ameninţătoare. Emoţiile pot fi un factor motivator foarte puternic în procesul de decizie privind schimbarea comportamentului privind sănătatea.

Decizia de a fi sau nu testat genetic pentru boli ereditare are, așadar, implicaţii foarte complexe. Însă simplul fapt că în mediul știinţific se vorbește astăzi despre „medicină preventivă” și despre „epigenetică” – acel proces prin care diferite mutaţii genetice pot fi reduse la tăcere prin adoptarea unui stil de viaţă care să favorizeze sănătatea – este în sine o veste bună. Și dacă vrem, și dacă nu vrem să ne aflăm potenţialul de risc genetic, cea mai bună decizie pe care o putem lua acum pentru sănătatea noastră este să ne cultivăm obiceiuri sănătoase. O astfel de decizie e greu de regretat.