Anul trecut, cunoscuta bloggeriţă și autoare de cărţi pentru copii Ioana Chicet Macoveiciuc publica pe blogul său de parenting un articol intitulat Un lucru pe care să nu-l faci când vezi un copil care are o criză de furie. În funcţie de experienţa (sau lipsa ei) în creșterea copiilor, cititorii și-ar fi putut imagina multe reacţii nepotrivite ale adulţilor în faţa dezlănţuirii mânioase a unui copil, dar ar fi fost dificil să ghicească la ce se referea autoarea.

Spre finalul unei zile încărcate, la propriu și la figurat, mezinul bloggeriţei a avut o criză de furie în mijlocul parcului. Motivul era acela că soneria bicicletei nu mai avea sunetul obișnuit, iar eforturile mamei de a o repara nu fuseseră dintre cele mai fructuoase. În criza care a urmat eșecului, în mijlocul urletelor copilului și după ce încercările de a-l împăca dăduseră greș, mama a observat că, la o distanţă destul de mică de ei, o doamnă filma cu telefonul întreaga scenă. De fapt, femeia nu s-a oprit din activitatea ei bizară nici atunci când mama și fiul s-au îndepărtat, continuând să-i filmeze cu meticulozitatea unui regizor care nu vrea să rateze niciun detaliu.

Indignării firești a bloggeriţei, unii dintre cititorii blogului său i-au contrapus un adevăr neplăcut: atunci când ai statutul de persoană publică în România (și nu numai), te poţi trezi filmat de un trecător curios sau care are intenţia de a folosi materialele video pentru a obţine un anumit câștig. Așa cum observa o cititoare, doamna ar fi putut intenţiona să posteze imaginile pe blogul propriu sau pe un grup scontând pe o creștere a traficului. Sau ar fi putut folosi materialul pentru a sugera că nici autorii blogurilor de parenting nu gestionează prea bine crizele copiilor, în aceleași scopuri de creștere a traficului ori pur și simplu pentru a pune la punct un om pe care nu-l simpatizează.

Dezvoltarea tehnologiei tinde să estompeze limitele dintre viaţa publică și cea privată și nici măcar nu trebuie să fii persoană publică pentru ca anumite imagini sau informaţii cu caracter personal să facă înconjurul lumii, chiar și al celei înguste în care te miști.

O dovedesc sutele de materiale video care au făcut cunoscute chipuri, gesturi și reacţii ale unor persoane absolut obișnuite. Iar informaţiile și imaginile publicate fără consimţământul persoanei au reușit adesea să curme vieţi sau să le schimbe traiectoria într-un mod pe care protagoniștii n-ar fi putut să-l anticipeze vreodată.

„Umblă niște poze cu tine goală prin liceu”

Depresie, dorinţa de a muri, rușine și traumă sunt principalele coordonate pe care a glisat viaţa Alinei după ce trei colege au chemat-o în faţa blocului. Era bolnavă, se învoise de la școală, dar a coborât ca să afle ce aveau atât de urgent să-i comunice colegele ei. Fetele n-au ocolit prea mult până să ajungă la subiect: în liceu circulau poze nud ale Alinei. Era momentul în care viaţa fetei avea să vireze brusc înspre o zonă de coșmar imposibil de ţesut în cuvinte.

Alina era o elevă model a liceului, olimpică naţională, de două ori cetăţean de onoare al orășelului în care locuia. În numai câteva ore avea să devină rușinea școlii.

Nu avea calculator acolo unde se mutase, așa că a rugat o prietenă să intre în e-mailul său și să trimită un formular, pentru a putea fi admisă în echipa elevilor care aveau să beneficieze de un schimb de experienţă România-Belgia.

Prietena îi făcuse serviciul de care avea nevoie, dar i-a scotocit și prin e-mailuri, unde a găsit mai multe poze nud ale fetei. A doua zi, acele poze circulau în tot liceul.

Zilele, lunile și chiar anii care au urmat au purtat marca inconfundabilă a traumei. Începând cu refuzul profesoarei de franceză de a-i permite Alinei să plângă în timpul orei ei, pentru că „și-a făcut-o cu mâna ei”, și apoi cu ameninţarea directoarei că o exmatriculează, totul devenise dintr-odată îndreptat împotriva liceenei. Prietenele ei au abandonat-o, ca pe un paria. Băieţii veneau special în pauze la banca ei să o jignească, să arunce cu lucruri în ea sau să-i facă propuneri indecente.

La 6 ani de la incident, fata nu și-a revenit cu totul și e urmărită de teama că pozele ar putea deveni din nou publice. De altfel, o fostă prietenă a mărturisit, în cadrul investigaţiei făcute de Casa Jurnalistului, că mai are încă pozele respective în laptopul ei. Legal, acelea sunt imagini cu pornografie infantilă.

O hărţuire de tip nou

Povestea Marei dovedește că lucrurile nu se schimbă mult nici atunci când victima răzbunării pornografice caută ajutorul autorităţilor.

„Sunt o prietenă de-a Marei. În seara asta se sinucide și ultima ei dorinţă a fost să vezi pozele astea” – a fost mesajul pe care Vlad, fostul prieten al Marei, l-a trimis de pe conturi false tuturor prietenilor și membrilor familiei ei, pe care i-a găsit în lista de prieteni din contul de Facebook al fetei.

Vlad a postat pozele nud cu Mara pe chatul comun creat cu colegii de facultate și pe grupuri de vânzări de pe Facebook din toată ţara. A creat chiar și anunţuri pe site-uri de escorte din mai multe orașe, atașând numărul de telefon și adresa de acasă a fetei. Ameninţând-o constant că poate să crească „nivelul de răutate”, Vlad s-a dovedit foarte creativ în activitatea lui de hărţuire și chiar a îndemnat-o să se sinucidă.

Mara spune că a fost tratată ca o infractoare de unii dintre poliţiștii care au preluat cazul, că a fost ameninţată și presată să renunţe la plângere și să accepte oferta agresorului: 3.000 de euro și un loc de muncă, pentru ca toată povestea să fie uitată.

Acest gen de hărţuire, cunoscut și ca revenge porn, nu este nicidecum o raritate, deși nu există date statistice despre ce se întâmplă în România. În orice caz, din experienţele care au ajuns în presă, opinia publică și autorităţile tind să se concentreze pe greșeala victimei, bagatelizând vina agresorului. Iar legislaţia românească nu prevede nicio pedeapsă pentru revenge porn, cu excepţia cazului în care se asociază, de exemplu, cu șantajul.

De altfel, conceptul revenge porn este relativ recent – a apărut pentru prima dată în 2007, în contextul creșterii ușurinţei cu care se pot înregistra și distribui imagini private, inclusiv cu caracter sexual. Conform urbandictonary.com, termenul se referă la „pornografie încărcată de fosta prietenă sau (de obicei) de fostul iubit, în general după o despărţire urâtă, pentru a umili fostul partener”.

„Cel mai bun sfat este acela de a nu face niciodată filme sau poze nud, de a nu trimite e-mailuri sau mesaje cu tentă sexuală sau orice altceva care ar putea fi păstrat pentru o viitoare publicare”, afirmă Michael Fertik, fondator al companiei reputation.com, care ajută întreprinderile să își protejeze reputaţia și intimitatea online.

Din nefericire, mulţi adulţi și minori deopotrivă nu au respectat această regulă rezonabilă de protejare a intimităţii, având ulterior destule motive să-și regrete imprudenţa.

Cum să rezolvi o problemă creând alta

Un document de uz intern, care a ajuns în cele din urmă în presă (și pe care compania a refuzat să îl comenteze), a arătat că Facebook a evaluat peste 54.000 de cazuri potenţiale de revenge porn într-o singură lună și că au fost dezactivate din acest motiv 14.000 de conturi în ianuarie 2017.

The Guardian, care comentează politica Facebook referitoare la conţinuturile sexuale, scrie că acesta ar putea fi doar partea vizibilă a icebergului, pentru că Facebook se bazează pe raportările utilizatorilor cu privire la conţinutul nepotrivit al postărilor.

„Nu întregul conţinut neplăcut sau deranjant încalcă standardele noastre comunitare. Din acest motiv, le oferim oamenilor care folosesc Facebook capacitatea de a personaliza și controla ceea ce văd prin ignorarea, blocarea sau ascunderea postărilor (…) pe care nu doresc să le vadă”, a declarat Facebook pentru The Guardian. De asemenea, reprezentanţii companiei au precizat că lucrează la construirea unor instrumente mai bune de protejare a utilizatorilor, intenţionând să simplifice modul de raportare a problemelor și să ajute evaluatorii să identifice mai prompt postările inadecvate.

Pentru cei care cred că ar putea deveni ţinte iminente ale revenge porn, Facebook a propus în 2017 o soluţie inedită, lansându-le acestor utilizatori invitaţia de a-și trimite pozele nud angajaţilor companiei, care ar urma să le dea o amprentă unică, procedeu care ar trebui să blocheze publicarea lor pe viitor. Soluţia a fost etichetată drept „înfiorătoare” sau „lipsită de bun-simţ” de o seamă de critici, care au atras atenţia că aceasta nu înseamnă decât să te expui preventiv angajaţilor unei companii care nu le protejează prea bine datele utilizatorilor ei.

A trimite fotografii, pe care speri că nimeni nu le va vedea, unei companii, fie ea și Facebook, reprezintă o modalitate de a le oferi victimelor acestui abuz controlul asupra vieţii lor. Aparent doar, pentru că, în realitate, este vorba mai degrabă de a arunca cu benzină peste tot după ce ţi-a luat foc casa, comentează jurnalista Van Badham.

„Ei vor păstra imaginile «pentru o perioadă scurtă de timp», într-o bază de date comună cu Twitter și cu Google, astfel încât nimeni, cu excepţia celor mai mari corporaţii media din lume și guvernele ţărilor din lumea întreagă, să nu deţină o înregistrare a celei mai intime dintre trădări”, scrie ironic Badham.

Ideea a fost considerată „îngrozitoare” de unul dintre cercetătorii care studiază fenomenul revenge porn, dar care a dorit să-și menţină anonimatul, afirmă jurnalista, care crede că soluţiile la această problemă ar trebui căutate în altă parte: fie într-o legislaţie care să descurajeze acest abuz, fie în măsuri mai hotărâte ale companiei de a asigura intimitatea utilizatorilor, inclusiv angajarea a suficient de multe persoane care să colaboreze cu victimele și cu autorităţile pentru o soluţionare cât mai eficientă a acestor cazuri.

În absenţa acestor măsuri, a le cere pur și simplu utilizatorilor să-ţi livreze fotografii compromiţătoare nu înseamnă decât să faci dovada unui „sistem care încalcă intimitatea în încercarea de a o menţine”, conchide Badham.

Deși admite că ideea că o persoană ar trebui să trimită imagini intime unui angajat Facebook „sună contraintuitiv și chiar înfricoșător”, Kate Conge scrie pe weblogul gizmodo.com că soluţia companiei are sens, pentru că împiedică o alternativă și mai puţin de dorit.

Ceea ce mai trebuie spus însă este că soluţia Facebook nu este una absolut sigură în ce privește eficienţa ei, după cum recunoaște și Erica Olsen, directorul NNEDV’s Safety Net Project, care explică raţiunile care stau în spatele acestui proiect. „Nu este o soluţie eficientă 100%. Este important să ne dăm seama că, în ceea ce privește actorii răi, va exista întotdeauna un joc de pisică și șoarece în care oamenii vor încerca să treacă prin sistemele pe care le construiţi”, declară Olsen.

Poate că lecţia cea mai importantă pe care o avem de învăţat, chiar dacă nu am fost niciodată implicaţi în vreun schimb de poze compromiţătoare, este că mediul online nu este unul sigur și că, ori de câte ori plonjăm în acest mediu, ar trebui să știm că toate datele pe care le livrăm cu o inocenţă condamnabilă pot fi folosite în scopuri pe care nu ni le imaginăm. Dar partea și mai întunecată pe care o ascunde lumea virtuală este că suntem foarte transparenţi chiar și atunci când suntem foarte atenţi să ne protejăm intimitatea.

Confidenţialitatea, un mit al epocii digitale?

Odată cu apariţia reţelelor de socializare, unii par să-și fi redescoperit toate abilităţile de a se dezgoli informaţional (și nu numai), livrând fără discernământ un talmeș-balmeș de informaţii banale sau neînstrăinabile tuturor celor care ar avea curiozitatea să se uite pe ele.

Părinţii nu sunt mai puţin ocoliţi de tentaţia de a oferi necritic informaţii și imagini care expun propriii copii inclusiv riscului de a fi preluate de site-uri cu conţinut pornografic. Despre modul în care ne vindem pe nimic intimitatea noastră și a celor dragi, dar și despre riscurile de a distribui informaţii care ar trebui să rămână personale am scris pe larg în articolul Părinţi și copii, dulcea dezgolire online.

„În trecut, am avut intimitate și demnitate – dar le-am sărutat de rămas bun cu câteva apăsări de taste în social media”, notează Bruce Baer Arnold, profesor la facultatea de Drept a Universităţii din Canberra. Pentru toţi cei care au o viaţă online, linia dintre privat și public este într-o continuă mișcare, observă Arnold, trecând în revistă diferite reacţii la această invazie a intimităţii personale.

Sunt utilizatori care folosesc pseudonimele, așa încât să nu știi cine se ascunde dincolo de adresa de e-mail sau de contul dintr-o reţea de socializare. Un răspuns „de modă veche” este adoptat de cei care nu publică fotografii cu ei sau copiii lor, nu distribuie informaţii personale și în niciun caz ceva compromiţător, care ar putea fi folosit împotriva lor, de exemplu, de un potenţial angajator.

În final, sunt și cei care afirmă că intimitatea nu mai este posibilă în epoca digitală, așa că sunt dispuși să digere ușor această realitate, încredinţaţi fiind că „nu au nimic de ascuns”.

Convingerea ar putea fi taxată drept naivă, câtă vreme, așa cum subliniază profesorul de filosofie Damon Horowitz, tehnologia oferă posibilitatea de a cunoaște tot mai multe date despre ceilalţi, lucru care nu este întotdeauna în avantajul lor.

„Ce putem face cu datele unei persoane? Pot să vă cercetez trecutul financiar. Pot să vă spun dacă plătiţi facturile la timp. Știu dacă vă calificaţi pentru un împrumut financiar. Pot să vă analizez istoricul medical (…) pentru a decide dacă merită să vă ofer asigurare. Pot să analizez modelul click-urilor. Sunteţi ca un jucător de poker, transparent. Vă pot spune ce urmează să faceţi înainte să acţionaţi”, afirmă Horowitz.

Iar dacă credem că discreţia este răspunsul la această scurgere de informaţii pe care nu le-am dori dezvăluite unui terţ, realitatea este că discreţia este o condiţie necesară, dar nu și suficientă pentru a ne proteja intimitatea.

Companiile îţi utilizează datele atunci când spun că n-o fac

Mai multe servicii Google de pe dispozitive Android și iPhone stochează locaţia utilizatorilor, a arătat o anchetă publicată de Associated Press. Mai grav decât atât este faptul că Google nu-și declară politica de urmărire, dând impresia că dezactivarea funcţiei de localizare ar rezolva problema, deși acest lucru nu este adevărat, după cum indică ancheta, ale cărei concluzii au fost confirmate de cercetătorii IT de la Universitatea Princeton.

Practicile companiilor de tehnologie nu mai inspiră foarte multă încredere, după o serie de scandaluri legate de confidenţialitate. Unul dintre exemple vizează Facebookul, cu scandalul Cambridge Analytica – datele utilizatorilor au fost folosite abuziv pentru a crea 50 de milioane de profiluri psihologice care au fost vândute companiei americane de consultanţă (despre această afacere și implicaţiile ei au scris Eliza Vlădescu, în Caracatiţa care a furat democraţia și Alina Kartman, în De ce s-a mișcat Facebook atât de încet în rezolvarea breșei Cambridge Analytica).

În 2017, site-ul de știri de afaceri Quartz a dezvăluit faptul că Google urmărea utilizatorii de Android colectând adresele turnurilor mobile din preajma acestora, chiar dacă serviciile de localizare erau dezactivate – acuzaţie la care compania a reacţionat schimbând practica și insistând că datele utilizatorilor nu au fost niciodată stocate.

O investigaţie a ziarului The New York Times, confirmată de o anchetă a analistului de securitate Will Strafach, a indicat că și aplicaţiile meteo (precum Channel, AccuWeather și WeatherBug) vând datele de localizare ale utilizatorilor săi. Simplul fapt de a fi localizat oferă multe informaţii despre o persoană și nu toate pot fi confortabile.

„Este vorba despre faptul că sunt culese detalii intime, pe care nu vrei ca oamenii să le afle”, afirmă Lisa Magrin, o profesoară de 46 de ani, căreia o aplicaţie din smartphone i-a colectat datele despre locaţie (inclusiv naveta zilnică la școală, drumeţiile cu câinele, vizita la medic, precum și un popas în casa fostului ei iubit) și le-a vândut fără știrea sau acordul ei.

Adevărul neplăcut însă este că, indiferent de ce anume pretind că fac cu datele, marile companii de tehnologie deţin informaţii personale cu mult mai amănunţite decât locaţia unui utilizator, fiind capabile chiar să creeze modele de predicţie a unor comportamente.

Generaţia de sticlă

E puţin probabil să avem o imagine corectă a datelor pe care Facebook le deţine și pe care le credem private, scrie jurnalista Kashmir Hill. Atunci când intrăm în aplicaţia „Găsește-ţi prietenii”, Facebook ne recomandă să trimitem cereri de prietenie doar prietenilor și cunoscuţilor. Dacă am fost de acord să partajăm lista noastră de contacte cu reţeaua de socializare, în final ea va face contrariul a ceea ce ne sfătuiește – caută conexiuni între noi și cei pe care-i cunoaștem, oricât de vag, fără să ne arate explicit acest lucru. Un cunoscut poate însemna orice persoană care are un număr de telefon sau o adresă de e-mail în lista noastră de contacte, scrie Hill, iar acumularea de date de la sute de persoane „înseamnă că Facebook probabil cunoaște fiecare adresă la care aţi locuit vreodată, fiecare adresă de e-mail folosită, fiecare număr fix și de telefon mobil cu care aţi fost asociat, toate poreclele (…) și orice altceva ar fi adăugat cineva despre dumneavoastră în agenda telefonică”, notează Hill.

Potrivit unui studiu din 2015, realizat de cercetătorii de la Universitatea Cambridge și Standford, Facebook poate prezice personalitatea utilizatorilor săi mai bine decât prietenii și familia, cu o acurateţe egalată de partenerii de viaţă ai acestora.

De asemenea, un studiu din 2018 a arătat că, folosind datele utilizatorilor de Facebook, cercetătorii au reușit să prezică depresia, deși accesul lor la date a fost evident mai restrâns decât cel al companiei.

Reţeaua de socializare nu are nevoie de postări explicite sau de emoticoane ale utilizatorilor pentru a evalua cu mare acurateţe depresia, de exemplu, pentru că tehnologia a atins un grad foarte înalt de sofisticare, explică profesorul de informatică Zeynep Tufekci. Folosind datele și algoritmii disponibili, programele de calcul identifică persoanele cele mai susceptibile de a fi deprimate.

Folosită în scopuri de sănătate publică, identificarea persoanelor vulnerabile la depresie ar fi o veste minunată, dar lucrurile se schimbă atunci când aceste date sunt folosite și stocate de o companie și ar putea fi utilizate în viitor, în lipsa unei reglementări adecvate, pentru a decide angajarea sau concedierea, încheierea unei asigurări sau respingerea ei, obţinerea unui împrumut ori refuzul lui pe baza informaţiilor deţinute și deduse cu privire la noi, scrie Tufekci.

„Știm că intimitatea noastră este atacată. Problema este că nu știm cum să ne apărăm”, afirmă Simson Garfinkel, autorul cărţii Database Nation: The Death of Privacy in the 21st Century.

Lumea digitală în care trăim reclamă responsabilitate personală, alfabetizare digitală și reformă juridică, e de părere profesorul Arnold. În timp ce gestionăm cu chibzuinţă datele noastre personale, trebuie să pledăm pentru reforme legislative ample care să reglementeze mai strict dreptul nostru la intimitate, subliniază Arnold, insistând că trebuie să existe o linie între viaţa publică și cea privată, „una pe care o trasăm prin practică și prin lege, nu pe care o lăsăm în seama lui Mark Zuckerberg”.