O fotografie a unui tată care își ţine în braţe fiul bolnav reprezintă o mostră de tandreţe părintească. Sau poate declanșa reacţii virulente, dacă e postată pe Facebook, iar protagoniștii sunt goi, sub jetul de apă răcoritor al dușului.

Fotografa Heather Whitten l-a surprins în această ipostază pe fiul ei, Fox, în vârstă de un an, intoxicat cu Salmonella, în timp ce tatăl încerca să îi scadă febra și să gestioneze mai bine episoadele de vomă și de diaree, la duș. Realizată în noiembrie 2014, fotografia a fost postată pe site-ul de socializare în mai 2016, fiind eliminată de câteva ori din pricina multiplelor raportări ale încălcării dreptului copilului. Mai mult, familia s-a confruntat cu vizita lucrătorilor de la Serviciul de Protecţie a Copilului, care fusese notificat de persoane anonime asupra acestui incident. Heather Whitten s-a declarat nepregătită și chiar intimidată de reacţiile negative la ceea ce ea a considerat a fi o imagine „pozitivă”,  „normalizatoare” a nudităţii în familie. Articolul BBC care le comenta povestea surprindea încă din titlu polarizarea internauţilor faţă de fotografie, așezând interogativ postarea între acolada dezgustului și cea a frumuseţii.

Unul dintre comentariile negative – căruia autoarea fotografiei i-a răspuns invocând diferenţele dintre modelele și valorile fiecărei familii – se referea la transgresarea unei limite: exportarea unui moment intim într-un spaţiu public.

Prea mic pentru a poseda carte de identitate, îndeajuns de mare pentru a fi logat pe Facebook

Când postările și fotografiile afișate pe Facebook privesc un copil (chiar dacă nu este vorba de nuditate), discuţia capătă o notă mai delicată, deși părerile cu privire la consecinţele acestei expuneri sunt pe atât de împărţite pe cât sunt și conduitele părinţilor în această agoră virtuală.

Vârsta minimă pentru a crea un cont pe Facebook este de 13 ani, atât în Uniunea Europeană, cât și în SUA. Realitatea însă arată că nimeni nu verifică această condiţie, deschiderea unui cont uzând de date false fiind o nimica toată pentru un copil. În plus, nenumărate pericole îl pândesc pe micul utilizator de Facebook intrat pe acest teren minat, în care poate fi prins în explozia unor situaţii desprinse parcă din ficţiune. Una dintre ele e ilustrată de cazul unui profesor care și-a deschis un cont fals pe cunoscuta reţea de socializare pentru a intra în legătură cu eleva lui de 13 ani, de la care a obţinut fotografii compromiţătoare, mobil al unui șantaj ulterior.

O anchetă a reţelei EU Kids Online, realizată în 2009-2011 în 25 de ţări europene, așază în lumina reflectorului câteva probleme legate de siguranţa copiilor pe internet. Datele culese din România arată că procentul copiilor care utilizau excesiv internetul era, la acea dată, de 32%, ușor peste media europeană (30%). Circa 19% dintre copiii români chestionaţi au declarat că au fost expuși unui conţinut sexual pe internet, 32% au purtat conversaţii cu persoane pe care nu le cunoșteau în viaţa reală, iar în cazul a 13% dintre ei discuţiile purtate s-au concretizat în întâlnirea cu interlocutorii necunoscuţi. Faptul că 44% dintre copii aveau un profil public pe reţelele de socializare, în timp ce 22% includeau în profil date personale, cum ar fi adresa ori numărul de telefon, dezvăluie vulnerabilitatea unei categorii de internauţi ușor de minţit de o persoană răuvoitoare, camuflată în spatele unui ecran.

Atitudinea părinţilor poate fi parte din soluţia la aceste probleme, dacă monitorizează atent activitatea copilului pe internet și este deschis pentru discuţiile legate de neplăcerile sau de incidentele cu care se poate confrunta copilul în mediul online. Sau poate fi parte din problemă, atunci când părintele nu deţine competenţele digitale necesare ori, fiind un împătimit al reţelelor de socializare, unde expune necritic informaţii și imagini, inclusiv cele care îi vizează pe propriii copii, îi expune potenţialelor pericole, ca și riscului unui comportament mimetic.

Invadarea site-ului de socializare începe (cel târziu) la naștere

Nu este simplu pentru un părinte să explice nevoia de reticenţă și de selectivitate în expunerea vieţii private, atunci când copilul său este prezent pe Facebook din prima oră de la naștere sau, de ce nu, de la câteva săptămâni după momentul concepţiei.

Pentru orice părinte, copilul este centrul lumii sale, iar afecţiunea și mândria părintească se pot insinua ușor în deciziile de a posta imagini care surprind copilul în diferite etape ale dezvoltării sale: în ipostaze înduioșătoare, hazlii sau chiar stânjenitoare pentru el, ajuns la vârsta la care ar putea privi imaginile dintr-o perspectivă diferită de cea a părintelui.

Un studiu realizat în Marea Britanie de Nominet arăta că, în 2016, un părinte postează 1.498 de fotografii ale copilului său până la vârsta de 5 ani, deci o medie de 300 de fotografii pe an, primele trei destinaţii fiind Facebook (54%), Instagram (16%) și Twitter (12%). Trebuie adăugat, pentru întregirea tabloului, că 24% dintre părinţi nu știu prea multe despre setările de confidenţialitate, 20% permit prietenilor din lista prietenilor lor din lista lor să vadă conţinutul postat, iar 45% restricţionează accesul la fotografii doar prietenilor – în condiţiile în care numai 10% pot să afirme că prietenii de pe Facebook au același statut și în afara spaţiului virtual.

Mai grav încă poate fi considerat faptul că doar 16% au obiceiul de a cere permisiunea persoanei înainte de a-i livra imaginea în spaţiul online. Ceea ce ne duce la cireașa de pe tortul ignorării dreptului la confidenţialitate: părinţii au încărcat o fotografie a copilului altcuiva de aproape 30 de ori într-un singur an. Marina Fogle, expert prenatal (care, de altfel, obișnuiește să încarce fotografii ale copiilor ei pe conturile de Facebook, dar cu setările de confidenţialitate de rigoare), afirmă că obţinerea permisiunii persoanei a cărei fotografie dorim să o postăm face parte din codul bunelor maniere în social media secolului 21.

Cum e de așteptat, ori de câte ori tabăra părinţilor „vigilenţi” se întâlnește cu cea a părinţilor „laissez faire”, argumentele curg învolburate și chiar se intersectează contondent, după cum remarcă un articol publicat în New York Times.

Argumentele taberei pro-expunere online

Pentru Elizabeth Hunter, postarea pozelor fiicei ei de 2 ani pe site-ul ei e o experienţă de acomodare cu o realitate digitală căreia nu mai avem cum să ne sustragem.

„Sute de copii mor în piscine în fiecare an, dar nu închidem toate piscinele. Învăţăm copiii cum să înoate”, afirmă ea, menţionând că nu postează niciodată poze în care fiica ei este complet dezbrăcată, dar consideră acceptabile imaginile care o prezintă în cadă, în timpul băii. Hunter e conștientă că riscul ca un răufăcător să localizeze o persoană datorită informaţiilor publice nu poate fi înlăturat, însă argumentul ei este că răpirea unui copil de către un străin e mai degrabă o raritate decât un fapt obișnuit.

Postarea imaginilor și numelor copiilor pe site-ul propriu e o practică obișnuită pentru scriitoarea Rebeca Woolf, doar că absenţa nudităţii e o regulă de la care nu face rabat. Nu este însă pe deplin împăcată cu alegerea ei, dovadă fiind sentimentele contradictorii care o încearcă, atunci când vrea să stabilească graniţa dintre bine și rău într-un mediu atât de nou „încât niciunul dintre noi nu știe ce se va întâmpla”.

Profesorul David Finkelhor, directorul Centrului de Cercetare a Crimelor asupra Copiilor, de la Universitatea din New Hampshire, consideră că pericolul în care s-ar afla un copil din cauza prezenţei imaginilor sale în mediul online a fost distorsionat considerabil. Deși nu exclude posibilitatea ca pedofilii să racoleze poze ale minorilor de pe Facebook, Finkelhor  consideră că pornografia infantilă e de obicei căutată de aceștia pe site-urile unde le este mult mai ușor accesibilă, mai degrabă decât pe un site de socializare unde majoritatea pozelor sunt cât se poate de inocente.

Argumentele părinţilor vigilenţi

Argumentele pentru a proteja intimitatea copiilor nu lipsesc nici din tabăra părinţilor vigilenţi, a căror teamă de eventuale repercusiuni asupra bunăstării copilului nu reprezintă singurul agent dizolvant al tentaţiei de a-l arăta în mod constant lumii virtuale. Totuși, aceștia recunosc că argumentele lor pălesc uneori în faţa insistenţei familiei sau prietenilor, care le bagatelizează reţinerile, considerându-le exagerate, dacă nu paranoice.

Jurnalista britanică Lucy Mangan e una dintre mamele care refuză să posteze imagini ale copilului ei pe Facebook, explicând într-un articol scris pentru The Guardian de ce a ales reticenţa când trendul este mai degrabă unul de etalare. Articolul nu își propune să judece părinţii care au opţiuni diferite, încheindu-se chiar cu o serie de declaraţii ale unor persoane publice, unele pro, iar altele constra postării online a imaginilor propriilor copii.

Lucy recunoaște că decizia pe care a luat-o nu e deloc comodă, iar atitudinea ei, taxată ca una de superioritate, atrage reacţii de uimire cînd nu e de-a dreptul ţinta sarcasmului. Cu toate acestea, jurnalista își argumentează alegerea plasând-o în registrul pertinenţei și al precauţiei.

Mai întâi, orice părinte care are noutăţi de împărtășit despre copilul lui (și desigur că fiecare zi îi prilejuiește o avalanșă de subiecte de discuţie) ar trebui să discearnă cu înţelepciune care e destinatarul ideal al acestora. În timp ce bunica, o mătușă sau un alt membru apropiat al familiei poate fi realmente captivat de nesfârșitele detalii despre fiecare cuvânt, gest sau nouă abilitate a copilului, e nerealist – ne previne jurnalista – să ne imaginăm că interesul poate fi extrapolat la întreaga listă de prieteni, mai ales că unii sunt doar simple cunoștinţe, dacă nu chiar străini despre care nu știm nimic.

Iar dincolo de plictiseala pe care ar putea evita să o prilejuiască unui număr însemnat de prieteni virtuali, postarea frenetică a fotografiilor și informaţiilor despre copii ar trebui să fie scurtcircuitată de grija părintească pentru securitatea celui care este, până la urmă, „posesia cea mai preţioasă și cea mai vulnerabilă”. Dacă există riscuri pentru siguranţă, ele ar trebui să contrabalanseze cu succes orice impuls generator de plăcerea de a partaja bucuriile vieţii de părinte într-un mediu cu potenţiale capcane.

Un al treilea motiv pentru care părinţii ar trebui să își tempereze compulsivitatea postărilor este legat de preocuparea pentru imaginea și sentimentele propriilor copii, notează Lucy Mangan, ilustrându-și argumentul cu deja celebrul exemplu al tinerei ce și-a dat în judecată propriii părinţi pentru sutele de imagini cu ea publicate pe contul lor de Facebook.

În cele din urmă, jurnalista recunoaște că lupta cea mai grea este cu persoanele care simt că nu e nicio problemă în postarea imaginilor unui copil care nu le aparţine, doar pentru că „toată lumea o face” – de la profesori, la părinţi ai colegilor de clasă și până la prieteni. Un comportament care a devenit obișnuit este pus rareori sub semnul întrebării, însă respectul faţă de decizia celuilalt ar trebui să caracterizeze părinţii, indiferent de modul în care aleg să își crească și să își protejeze copiii.

Roma Kojima mărturisește într-un articol scris pentru Today’s Parents că, deși iubește social media, nu a postat nici măcar o fotografie din timpul sarcinii și nici nu și-ar expune copilul pe reţelele de socializare altfel decât printr-un scurt anunţ la nașterea lui. Ea optează pentru modalităţi mai private de a împărţi cu familia și prietenii frânturi din viaţa copilului, iar unul dintre argumentele ei ţintește dezvoltarea emoţională a acestuia. Cum va fi afectată imaginea de sine a copilului de avalanșa de like-uri (sau de lipsa lor) cu care este gratulată o expresie a feţei, un cuvânt sau o expresie nostimă? A depinde de un feedback permanent și de o valoare îndoielnică reprezintă pentru Kojima un stres la care refuză să își expună copilul.

Psihologul Yalda T. Uhls, expert în dezvoltarea copilului la Common Sense Media, avertizează asupra influenţei exemplului parental: copiii preiau de la părinţi ideea că selfie-urile și imaginile video le-ar putea ajusta satisfăcător statutul social. Cercetarea ei relevă modificări de comportament ale copiilor pe reţelele de socializare – deși unii nu aveau intenţia de a-și face publice fotografiile, au fost convinși de postările frecvente ale părinţilor sau profesorilor că aceasta e rampa de lansare către popularitate.

Iar, în final, regretele și excesele părinţilor laissez faire se convertesc în noi motive pentru ca tabăra reticenţilor să se așeze mai ferm pe poziţii. Aproape 80% dintre persoanele intervievate în cadrul studiului Society’s New Addiction: Getting a “Like” over Having a Life au afirmat că au văzut părinţi care diluau prospeţimea unei aniversări sau a altei experienţe memorabile a copilului prin încercarea lor de a capta mai întâi imaginea perfectă.

Faţă în faţă cu rarităţile statistice

Există și o categorie – minoritară – a celor afectaţi de preluarea și exploatarea informaţiilor pe care le-au făcut publice, iar experienţa trăită le modifică mai mult sau mai puţin percepţia asupra consecinţelor expunerii vieţii private.

Un astfel de caz a fost cel al lui Brittany Champagne, din Utah, care a descoperit că imaginile fiicelor ei, de 8 și de 9 ani, au ajuns de pe pagina ei de Facebook (unde se aștepta să fie protejate de setările de confidenţialitate, pe care se pare că nu le-a gestionat foarte bine) pe mai multe site-uri cu conţinut pornografic. Deși pozele preluate nu conţineau nuditate și absolut nimic îndoielnic, pe site-urile respective le erau atașate hashtaguri sexuale. Brittany a trăit sentimente acute de vinovăţie, pentru că nimic nu o pregătise pentru coșmarul în care o partajare inocentă a fotografiilor cu prietenii de pe pagina ei se putea solda cu furtul fotografiilor și cu exploatarea lor într-un decor sordid. Ea simte că a contaminat, fără să vrea, ingenuitatea copiilor ei și se teme că nu va găsi cuvintele potrivite să le explice incidentul atunci când vor trebui să discute despre acest episod.

De altfel, un părinte ar trebui să fie mereu conștient de faptul că traseul unei fotografii livrate în spaţiul public este destul de incert, după cum avertizează Robert Neivert, din cadrul companiei Private.me. Chiar dacă cel care publică imaginea a luat măsuri de confidenţialitate, și întotdeauna ar trebui să fie atent la acest aspect, totuși fotografia poate fi distribuită mai departe în cercul de prieteni, de către o persoană care tratează neglijent problema confidenţialităţii. Și nu ar trebui exclus nici riscul spargerii contului personal sau al unui prieten, metodă prin care un hacker poate intra în posesia materialului distribuit.

Date pe care un părinte cu cont de Facebook nu trebuie să le ignore

Dacă există o certitudine cu privire la siguranţa datelor personale dezvăluite de utilizatorii reţelelor de socializare, atunci aceasta are legătură cu incapacitatea de a putea controla posibilele destinaţii ale informaţiilor dezvăluite, ca și cu modul în care ar putea ele să fie folosite în cel mai rău caz. Costel Stanciu, președintele Asociaţiei pentru Protecţia Consumatorilor din România, punctează faptul că Facebookul „nu oferă suficiente garanţii privind prelucrarea datelor cu caracter personal ale minorilor” și, în plus, „nu definește clar perioada de păstrare a datelor; nu le furnizează utilizatorilor informaţii și avertismente adecvate cu privire la riscurile la care poate fi supusă viaţa privată în momentul încărcării datelor pe platformă”.

Expunerea constantă a copiilor în mediul online trebuie să ţină seama de un risc ce trebuie cunoscut și asumat, ne pune în gardă și Susan McLean, expert în securitate informatică – acela că informaţia, ca și imaginea, poate fi utilizată într-un mod care să ne displacă, dat fiind că pierdem controlul asupra a orice postăm online.

Până la 50% din fotografiile postate pe site-uri de pornografie infantilă provin din social media, unde au fost încărcate, în majoritatea lor de părinţi, afirmă Toby Dagg, cercetător principal la eSafety Commissioner. De fapt, vorbim despre milioane de fotografii nevinovate, care, prin atașarea unor mesaje sugestive, au devenit material pentru site-urile ce găzduiesc pornografie. Fie că au cunoștinţă de aceste date, fie că nu, părinţii au temeri legate de modul în care ar putea fi deturnat conţinutul postat de ei, așa cum dezvăluie un sondaj efectuat în martie 2015 de către Spitalul de Copii „C.S. Mott”, de la Universitatea din Michigan, asupra a 569 de părinţi cu copii de vârste de la 0 la 4 ani. În jur de 68% dintre părinţii investigaţi și-au declarat îngrijorările legate de intimitatea copilului lor, 67% au fost preocupaţi de soarta fotografiilor devenite publice, iar 52% s-au întrebat dacă nu există posibilitatea ca în viitor copiii să fie stânjeniţi de acestea.

Pe de altă parte, mai mult de jumătate dintre părinţi au apreciat utilitatea social media în discutarea temelor care îi preocupă, legate de alimentaţie, disciplină sau problemele comportamentale ale copiilor.

Așadar, e nevoie de a găsi o linie de demarcaţie între riscuri și beneficii, dar ea nu e ușor de trasat, mai ales că familiile sunt atât de diferite. Prudenţa pare să fie totuși o carte mai bună decât dezinvoltura, cel puţin în condiţiile în care știm atât de puţin despre acest mediu nou în care ne expunem vieţile noastre și ale celor dragi.

Stacey Steinberg, profesor de competenţe juridice la Colegiul de Drept al Universităţii din Florida, și Bahareth Keith, profesor asistent de pediatrie la Colegiul de Medicină din cadrul Universităţii din Florida, oferă sugestii pentru o cât mai bună gestionare a amprentei online a copilului. Astfel, unele informaţii ar trebui cenzurate cu grijă, precum locaţia actuală a copilului, în timp ce altele (de exemplu, problemele comportamentale) ar trebui împărtășite altor părinţi sub protecţia anonimatului, pentru a nu expune prea mult copilul. De asemenea, sfaturile includ și respectarea dreptului de veto al copilului privind divulgarea informaţiilor care îl vizează, dar și evaluarea modului în care acesta ar putea fi afectat ulterior de orice postare.

Nerespectarea voinţei copilului ar putea duce, în cazuri extreme, la litigii părinte-copil care să fie instrumentate în instanţă, așa cum este cazul tinerei din Austria, care și-a epuizat mijloacele de a-și convinge părinţii să-și șteargă sutele de poze de pe contul lor de Facebook, acţionându-i, în cele din urmă, în judecată. Invocând pozele care o imortalizează în cele mai jenante posturi, tânăra își acuza părinţii de lipsa „limitei” și a „rușinii” – o acuzaţie neplăcută pentru oricine, cu atât mai mult pentru un părinte.

Vând ieftin intimitate

Legal, limita poate fi trasată cu mai multă ușurinţă – iar decizia Înaltei Curţi de Casaţie și Justiţie delimitează clar profilul de Facebook ca spaţiu public, ceea ce le induce utilizatorilor responsabilitatea cu privire la informaţiile publicate și la maniera de prezentare a acestora.

Legislaţia franceză tratează cu severitate chestiunea confidenţialităţii. Postarea online a unei fotografii fără consimţămîntul persoanei (indiferent dacă este vorba de un străin, de un prieten sau chiar de propriul copil) este sancţionată în Franţa cu un an de închisoare și amendă de 45.000 de euro, în cazul în care există plângeri.

A defini cu acurateţe limita care desparte, dincolo de aspectul legal, ceea ce este moral de ceea ce e imoral și ceea ce rămâne în limitele decenţei și bunului-gust de ceea ce devine redundant și adictiv pare să fi devenit o sarcină la fel de grea ca și desfacerea nodului gordian fără sabie.

Iar una dintre pierderile dramatice (și în niciun caz reversibile) suferite în acest proces de conectare gratuită cu restul planetei care are acces în universul virtual este pierderea intimităţii. De fapt, nimic nu este gratuit, decât în aparenţă, tocmai pentru că plătim acest preţ cu datele pe care le oferim în mod conștient sau nu.

Pentru cei mai suspicioși, Big Brother s-a instalat din orwellianul 1984 în faldurile transparentului secol 21, degrevat de sarcina de a-i spiona în moduri cât mai inventive pe cetăţenii săi, oricum atât de entuziaști în a se dezbrăca în public de toate vestigiile intimităţii. Pentru alţii, ascensiunea virtualului oferă prilejul unei vivisecţii curajoase asupra modului în care ne percepem și ne gestionăm propria imagine. Unele persoane publice au declarat că, iniţial, Facebookul le-a activat o dependenţă absolut stânjenitoare de a posta și de a verifica reacţiile la propriile postări (aici sau aici, de exemplu), dependenţă frântă prin închiderea temporară sau definitivă a contului. În această activitate febrilă, cronofagă și energofagă, au recunoscut sâmburii unei vanităţi cu atât mai neavenite cu cât mai facil de depistat la restul locuitorilor urbei digitale. Și poate de aici, de la transparenţa motivelor pentru care ne dezvăluim lumii, ar trebui să înceapă și demersul de selectare a noutăţilor împărtășite.

Teodor Baconschi analizează stilul de viaţă modelat de tehnologia digitală în eseul Facebook. Fabrica de narcisism, punând în evidenţă mecanismele care ne fac să ignorăm orice capcană virtuală, absorbiţi de „mărunta noastră paradă de sine”.

Enunţând de la început principiul greu de contestat: „Facebook este despre mine”, autorul surprinde rădăcinile narcisiste ale acestei curse neobosite în care miza este aceea de a fi văzut, remarcat, și nu în ultimul rând recompensat cu like-uri. Utilizatorul pornește prea adesea de la premisa „că tot ce face, gândește, vede sau simte el prezintă un intrinsec interes general-uman”. În consecinţă, se ajunge la situaţia în care fiecare deţine despre fiecare informaţii banale sau neînstrăinabile, de la conţinutul caloric al cinei la derapajul de preţ al ultimului pantof achiziţionat și de la numărul de viorele primite într-o seară romantică la aforismul descătușat de ultima dispută cu un prieten nerecunoscător sau cu o neîmblânzită soacră.

Nu poate lipsi din peisaj nici selfie-ul, „ultima modă a glorificării sinelui”. Ar fi vorba de fapt, parafrazându-l pe Orwell, de un dublu-trăit: „Viaţa cotidiană e vampirizată de perpetua ei înscenare.” Desigur, din alt unghi de vedere, e vorba de un trăit pe jumătate, în care irosim timp și energie pentru a povesti și reconstitui experienţe (al căror numitor comun este „prezentarea sinelui ca produs publicitar”), timp pe care l-am putea investi mai profitabil în interacţiuni nemijlocite.

O privire critică aruncată pe pagina noastră de Facebook ne-ar putea arăta unde anume ne situăm în acest carusel al promovării propriei imagini. Cu siguranţă ne vom da seama că unele greșeli ar fi putut fi ușor evitate, cu tot cu notele lor pitorești, și că unor imagini și experienţe le-ar sta cu mult mai bine în tihna de chihlimbar a arhivei de familie.

Dacă istoria s-a accelerat în această contracţie a spaţiului și a timpului în menghina tehnologiei, nu vom putea rămâne refractari la prefacerile ei. Dar poate că vom medita de două ori înainte de a ne dezgoli vieţile pe o scenă la care asistă milioane de spectatori, mai ales atunci când pierderile eclipsează câștigul. Iar pentru un părinte câștigul nu e niciodată o noţiune abstractă – el se conjugă la toate timpurile unui zâmbet de copil.

DISTRIBUIE: