mantuire

Pe măsură ce crește numărul deceselor provocate de complicaţii ale infectării cu noul coronavirus, o faţetă latentă a panicii sociale devine tot mai greu de ignorat. Deși este singura certitudine pe care o avem cu toţii în comun, conștientizarea faptului că propriul sfârșit este o realitate care s-ar putea concretiza accelerat ne lasă pe mulţi în căutarea febrilă a unei consolări.

De Paște suntem încurajaţi să privim la Cruce, ca să găsim mântuire. Nefirescul poziţiei Fiului, pironit pentru o vină neexistentă, stârnește o furtună de întrebări în ceilalţi copii ai lui Dumnezeu. Cea mai tulburătoare dintre ele cred că ar fi: Ce fel de iubire este aceasta?

Imaginaţi-vă conversaţia dintre Dumnezeu și Adam, după ce acesta a păcătuit, s-a văzut gol (în mai mult de un sens) și s-a ascuns. La întrebarea sfredelitoare: „De ce te-ai ascuns?” Adam răspunde: „Pentru că sunt gol.” Și, printre rânduri, citiţi și: „M-am ascuns, pentru că nu poţi să vii înaintea lui Dumnezeu gol.”

Alex Tizon a murit. A scris eseul vieţii lui și apoi s-a stins, în somn, la 57 de ani, „din cauze naturale”. Soţia lui avea să spună că se luptase mult cu el însuși până să se apuce să scrie povestea pe care The Atlantic a decis să o pună pe copertă cu câteva ore înainte ca el să moară. Și, cu toate că nu pentru istoria aceasta a luat Premiul Pulizer, ea este o încununare plină de sens a unei cariere remarcabile în jurnalism.

Era o după-amiază albastră de august. Adâncit în lucrul meu, aud un zgomot pe holul închis, din faţa casei noastre din Malu cu Flori, și mă uit să văd ce este. Bunica era acolo, cu mersul ei ușor și sfios și cu privirea ei cercetătoare.

Conciliul din Trent[1] (1545-1563) a azvârlit cu anateme în doctrina protestantă a îndreptăţirii, iar protestanţii au ripostat pe măsură. Miza era adevărul. Situaţia însă s-a schimbat. Supravieţuirea creștinismului este oferită ca argument pentru minimalizarea diferenţelor și accentuarea similarităţilor cu scopul de a face faţă dușmanului comun: secularismul.

Experienţa omului pe pământ este una a durerii. Căderea în păcat a însemnat că Adam și Eva au atras asupra fiecărui om care se naște rușine și frică, trudă, suferinţă, dependenţă faţă de oameni, o luptă constantă cu puterea păcatului și promisiunea morţii, care poate veni în orice clipă. Creştini fiind, nu punem la îndoială intenţiile, bunătatea sau puterea lui Dumnezeu, dar realitatea este că El nu ne poate feri în totalitate de experienţa aceasta. Nu e ciudat?

„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Corinteni 1:21) În liniștea macabră care se lăsase printre condamnaţii pironiţi...

Privită în ansamblu, această întrebare sună ca un strigăt de durere, ieșit din străfundul fiinţei umane în mijlocul întunericului incertitudinilor și al îndoielilor. Însă în această întrebare stă concentrat de fapt un ciorchine de întrebări. Ne vom opri asupra celor esenţiale și de folos pentru a ne deschide mintea, în lumina învăţăturilor Celui ce deţine toată cunoștinţa și tot adevărul.

Socrate este înconjurat de discipoli în ziua morţii, dar discută senin cu ei despre nemurire. Iisus însă, cu doar câteva ore înainte de moarte, Își roagă discipolii să nu Îl lase singur. Socrate bea cupa cu otravă grabnic și bucuros, fără spaimă sau îndoieli, în timp ce Iisus, tulburat, Îi cere Tatălui să îndepărteze, dacă era cu putinţă, cupa de la El.

Maestrul Pleșu ne duce în ispita unei discuţii despre atractivitatea comparativă a două opţiuni morale. De ce răul este mai atractiv?

De-a lungul secolelor, sacrificiul lui Dumnezeu-Fiul și planul divin al salvării omului au creat mai multe dileme și crize și au ridicat mai multe întrebări decât ne-am putea imagina. Iar răspunsurile oferite au dezvăluit mai multe implicaţii ale crucii (și ale istoriei trăite înainte și după ea) decât ne-am obișnuit să credem că există, fie că suntem creștini sau necreștini, fie că suntem credincioși sau sceptici.

Moartea este probabil cel mai dificil subiect de abordat, iar despicarea firului în patru pe acest subiect nu se face niciodată cu prea mult entuziasm sau anticipare, deși roadele unei asemenea dezbateri sunt de cele mai multe ori bine-venite pentru înţelegerea celor mai mari drame umane. Dar moartea nu este doar o dramă umană, ci și una divină, iar când vine vorba despre moartea Fiului lui Dumnezeu și efectele pe care le-a avut și le are asupra destinului uman, lucrurile se pot complica la infinit. Cu toate acestea, pentru noi, creștinii, este vital să înţelegem această dramă divină, dacă vrem să avem o raportare corectă la drama umană. Pentru ediţia din aprilie 2016, pe lângă articolele cu care v-a obișnuit la secţiunea „Inspiraţional” și continuarea seriei despre antipapism, semnată de Florin Lăiu, revista Semnele timpului v-a pregătit nu mai puţin de șase articole și două traduceri la secţiunea „Religie”, care destructurează și reasamblează moartea și învierea lui Iisus Hristos.

Evanghelicii americani cu vârste între 18 şi 30 de ani sunt infleunţaţi de cultură mai mult decât de credinţă şi, prin urmare, se îndepărtează de perspectiva biblică asupra lumii. Numai unul din trei este de acord că este mântuit numai prin Iisus Christos.

Papa Francisc a ţinut ieri o cuvântare șocantă pentru catolici, protestanţi și atei deopotrivă. Cu ocazia unei liturghii oficiate la Vatican, Papa a declarat că toţi oamenii - nu doar catolicii, ci chiar și ateii - sunt răscumpăraţi prin Iisus Christos, dacă fac fapte bune. Cuvintele Papei au retrezit amintirile privind profunda schismă dintre catolici și protestanţi pe tema mântuirii prin credinţă vs. mântuirea prin fapte.