Infirmitatea, atunci când nu demobilizează complet, aduce nevoia de a compensa în alt domeniu. Pe Wilma Rudolph însă, paralizia de la piciorul stâng a determinat-o să devină cea mai rapidă femeie din lume.

Născută prematur în 1940, la scurt timp după izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial, fiind al douăzecilea copil al unei familii afro-americane, Wilma nu dădea semne că va rezista bolilor care îi atacaseră deja trupul firav: pneumonie și scarlatină. Și, cu toate că le-a învins, la vârsta de patru ani o altă boală gravă, poliomielita, avea să o lase cu piciorul stâng paralizat.

De atunci a început să poarte o proteză cu ajutorul căreia reușea să meargă șchiopătând. Fraţii ei îi masau piciorul și de patru ori pe zi, pentru a o ajuta să se refacă. Deși erau extrem de săraci, mama ei călătorea 80 de kilometri, în fiecare săptămână, pentru a o duce la singurul medic care binevoia să trateze pacienţi de culoare. Mai târziu, Wilma avea să povestească despre încrederea mamei în vindecarea ei: „Medicii mi-au spus că nu voi mai merge niciodată. Mama mi-a spus că voi merge. Eu am crezut-o pe mama.“

Cu această credinţă a început lungul drum de recuperare. Îngrijirile familiei au dat rezultate și, la doar 9 ani, Wilma a făcut primii pași fără proteză în faţa membrilor uimiţi ai bisericii la care mergea. La 11 ani piciorul Wilmei se refăcuse complet și deja juca baschet cu fraţii ei în curtea din spatele casei. În liceu, parcă nici nu avusese probleme cu piciorul. Cel puţin așa considerau colegele din echipa de baschet, unde devenise deja cea mai bună.

Drumul ei spre recunoașterea internaţională a fost deschis de un profesor care i-a observat talentul înnăscut de atletă. La 16 ani, Wilma participa la prima ei olimpiadă, în Australia, unde a câștigat o medalie de bronz. Anul 1960 avea să fie însă apogeul carierei sale. La Olimpiada de la Roma a câștigat trei medalii de aur și a stabilit un nou record mondial, motiv pentru care a fost numită „cea mai rapidă femeie din lume“.

La întoarcerea în SUA toţi au ţinut să o felicite, chiar și președintele John Kennedy. Wilma a refuzat însă participarea la evenimente la care negrii și albi nu aveau voie să stea împreună. Așa că guvernatorul statului Tennesse a organizat în cinstea ei prima paradă la care au putut participa locuitorii orașului natal, albi și negri deopotrivă.

După retragerea din sport Wilma și-a terminat studiile și a devenit profesoară, antrenoare de atletism și comentatoare sportivă. La scurt timp a înfiinţat o fundaţie pentru copii ca ea, care depășiseră dificultăţi fizice sau financiare și care aveau performanţe sportive deosebite. Fundaţia „Wilma Rudolph“ le oferea acestor copii șansa de a-și urmări visele. Wilma le dezvăluia copiilor din fundaţie, la care ţinea enorm, care este drumul spre succes: „Victoria nu poate fi atinsă fără efort. Și credeţi-mă, eu știu prea bine ce înseamnă efortul.“

Cine ar fi crezut, cu ani în urmă, privind la fetiţa care șchiopăta pe străzile micului oraș Saint Betleem, că ea va deveni cea mai rapidă femeie din timpul ei? Probabil că nimeni, nici măcar ea însăși. Dar credinţa, curajul și determinarea au transformat-o în ceva mai măreţ decât doar o recordmenă mondială: într-un model admirat și urmat de generaţii întregi.