În faţa celor mai dificile dintre condiţionările cu care ne întâmpină viaţa, atitudinea va face  întotdeauna diferenţa dintre o viaţă de resemnare și una împlinită. Iar în unele situaţii, va conduce la realizări aparent imposibile. Cum ar fi escaladarea Everestului de către un alpinist orb.

În cazul lui Erik Weihenmayer, atitudinea a contribuit la redefinirea a ce înseamnă să fii orb și a deschis noi perspective pentru milioane de oameni din întreaga lume. Erik și-a pierdut vederea la 13 ani, din cauza unei boli degenerative, și deși își trăise copilăria conștient că va orbi, mărturisește că i-a fost foarte greu să își accepte neputinţele și să îi lase pe cei din jurul lui să îl ajute.

I-a fost greu lui Erik să nu mai poată juca baseball și baschet, dar lipsa aceasta l-a făcut să citească (în Braille desigur) mai mult, și astfel a descoperit istoria vieţilor unor exploratori, precum Edmund Hillary, care i-au aprins imaginaţia și dorinţa de aventură.

La 16 ani, Erik a început să participe la cursuri de alpinism pentru nevăzători. Părea o nebunie la început, dar a descoperit cu surprindere că nu îi era imposibil. După ce, la scurt timp, mama lui Erik a încetat din viaţă, pentru a-i ajuta să treacă mai ușor peste moment, tatăl i-a scos pe cei trei fii ai săi tot mai des în expediţii montane. Erik își amintește cum privea fiecare reușită și obstacol depășit ca pe un semn de recunoștinţă faţă de ea, chiar dacă nu mai era lângă el să îl vadă.

Treptat, muntele a devenit o parte importantă din viaţa lui, deși nu îi era ușor să găsească oameni dispuși să-l accepte în expediţia lor. Cei cu care a urcat pe creste din Peru, Pakistan, Indonezia sau Tanzania au văzut însă forţa, abilităţile și determinarea lui. Unul dintre aceștia, Pasquale Scaturo, i-a propus lui Erik să încerce Everestul.

Deși era visul lui de pe vremea când citea despre Edmund Hillary, ascensiunea pe Everest părea sinucidere sigură. Sute de oameni muriseră deja  în avalanșe, prăbușiţi în crevașe sau sufocaţi de presiunea de pe creastă. Ce șanse avea el, un orb? A decis totuși să încerce, încurajat și de cei 50.000 de membri ai Federaţiei Naţionale pentru Nevăzători, care au organizat licitaţii și târguri pentru a finanţa expediţia lui.

Erik povestește în filmul realizat în timpul expediţiei lui, Farther than the eye can seecum se lovea foarte des de întrebarea: „Dacă oricum nu vezi muntele, atunci de ce vrei să urci?” Dar Erik înţelesese că vederea nu este totul: „De exemplu, simt vântul prin păr și pe faţa mea. Simt soarele, strălucirea, fulgii de zăpadă care mi se lovesc de faţă, aud păsările, dar și munţii care mă înconjoară, le aud ecoul și măreţia. Mă bucur de o mare parte din peisaj, chiar dacă nu vizual”, povestește el.

Pe 25 mai 2001, la 33 de ani, Erik a devenit singura persoană nevăzătoare care a atins vârful Everest. Acolo, cu ochii în lacrimi, și-a amintit că în urmă cu 20 de ani abia putea ajunge până la toaletă. Dar drumul parcurs de acolo până pe Everest a meritat tot efortul. Și nu doar pentru el, ci și pentru milioanele de oameni, cu dizabilităţi sau fără, care continuă să fie inspiraţi de succesul lui.