Nu apar la televizor, nu scrie nimeni despre ei și își trăiesc viaţa frumos și în liniște. Sunt toţi acei oameni de la care învăţăm, pe care îi admirăm și care ne înfrumuseţează existenţa.

Dacă o priveai atent, îţi dădeai seama că era una dintre acele femei peste care au trecut ani grei. Era puţin adusă de spate și mică de statură, de parcă necazurile își lăsaseră greutatea pe umerii ei. Avea totuși un mers vioi și era preferata copiilor. Poate și pentru că păstra în privire o seninătate copilărească, molipsitoare. Puteai să mai vezi la ea şi urme ale unei femei educate. Fusese inginer într-o vreme în care comunismul nu dădea oricui șansa să facă o facultate. Însă toate urmele se ștergeau treptat, din cauza unei vieţi chinuite alături de singurul ei băiat, bolnav mintal. Soţul îi murise cu mai mulţi ani în urmă, iar povara căzuse doar pe ea.

Nu reușea să doarmă prea mult noaptea, așa că scria pe mici felicitări mesaje frumoase. Le împărţea apoi pe la prietene. Le găsesc și acum rătăcite prin cărţile din bibliotecă. Oricine avea nevoie de ajutor, fie că era vorba de dus mâncare sau de ajutat pe la treburile casei, știa că ea rămânea acolo până ce treaba era terminată. Știa să asculte și să vorbească simplu și frumos, iar în preajma ei intrai parcă într-o altă lume, mai bună.

Într-o seară rece de primăvară, după ce vizitase o prietenă, se pregătea să meargă acasă. Pe fotoliul de la ușă, în timp ce se încălţa, a paralizat și a intrat în stare de inconștienţă. Nu s-a mai trezit niciodată și, trei luni mai târziu, a murit pe un pat de spital. La prima vedere, nu a lăsat prea multe în urma ei. Au rămas doar felicitările și o păpușă galbenă de cârpă. Dar a lăsat în cei care au cunoscut-o o moștenire de frumuseţe și bunătate sufletească ruptă din dumnezeiesc.

Nu prea vorbea. Așa credea el că trebuie să fie bărbaţii. Trecuse prin multe la viaţa lui: ca adolescent, prinsese al Doilea Război Mondial; ca tânăr, se lovise de foamete, apoi de comunism și colectivizare. Dar își păstrase spiritul întreprinzător. În orice lucru din casă pe care puneai mâna, de la rame de fotografii la mese sau scaune, puteai să vezi truda lui.

Munca îi fusese prietenă toată viaţa și își privea pământurile și casa cu drag. Respectul faţă de muncă și faţă de datorie îl transmitea fără efort celor din jur, era parte din fiinţa lui. Mai presus de toate însă, își iubea familia. Pentru nepoţi, compania lui era o sărbătoare. Dacă treceai în nopţile de vară pe la poarta casei lui, puteai să auzi chiote de la nepoţii care dădeau spectacole și care ascultau apoi culcaţi pe prispă, cu capul în poala lui, povești inventate. Credeau că e etern.

Treptat însă, bătrâneţea și boala au șters mare parte din ce era el. Şi l-au stins greu, în suferinţă. Pentru dragii moșului, cum le spunea el celor apropiaţi sufletului său, este încă viu prin modelul de curaj și bunătate pe care l-a insuflat.

Oameni simpli – mama cu patru copii care nu-și pierde răbdarea, tatăl care construiește o casă în copac pentru fetiţa lui, bătrânii de la scara vecină care merg la piaţă ţinându-se de mână, fetiţa cu sindrom Down care te îmbrăţișează cu dragoste și te întreabă ce mai faci, prietena care îţi ascultă necazurile – toţi aceștia, dincolo de greșelile pe care ne e atât de ușor să le observăm, sunt cei care ne inspiră și ne transformă viaţa. Nu sunt cei din cărţi de biografii, din povești sau din filme. Sunt oamenii de alături, din care împrumutăm frânturi de frumos și pentru care merită să fim recunoscători.