Zborul Pan Am 103 a rămas în istoria Scoţiei ca Dezastrul aerian Lockerbie. În ziua de 21 decembrie 1998, în urma unui atentat cu bombă la bordul avionului, au murit 243 de pasageri, 16 membri ai echipajului și alte 11 persoane au decedat la sol, în urma prăbușirii resturilor avionului.
Principalul vinovat, acuzat și dus în spatele gratiilor, a fost Abdelbaset Ali al-Megrahi. A fost condamnat la închisoare pe viaţă, cu un minim de 27 de ani de detenţie. După opt ani și jumătate de închisoare, Abdelbaset Ali al-Megrahi a fost eliberat de Ministrul de justiţie al Scoţiei, Kenny MacAskill. Temeiul eliberării este acela al „compasiunii", în condiţiile în care Megrahi avea cancer de prostată în fază terminală, iar medicii i-au acordat o speranţă de viaţă de trei luni, ca o „estimare rezonabilă".
Problema e că eliberarea a avut însă loc exact acum un an, în august 2009, iar faptul că omul trăiește (nu vrea să moară!) naște dispute permanente. În special în SUA, de unde proveneau 189 dintre cele 270 de victime. Ca atare, Comitetul senatorial pentru relaţii externe a solicitat politicienilor scoţieni o explicaţie cu privire la decizia de eliberare a teroristului, care trăiește în Libia. Ambasadorul britanic în SUA a afirmat și el că eliberarea „a fost o greșeală".
Șocul a venit acum 3 zile, când liderul catolic al Scoţiei, cardinalul Keith O'Brien, a ieșit la rampă și i-a atacat pe americani din mai multe perspective. A ţinut spatele guvernului ţării afirmând că miniștrii scoţieni nu trebuie „să se gudure ca niște căţei" pe lângă SUA. Apoi a afirmat că Scoţia are cultura grijii faţă de om și a respins categoric legea talionului, ochi pentru ochi și dinte pentru dinte. În final, a acuzat o Americă fixistă pe răzbunare – vezi pedeapsa capitală – care aduce mai degrabă a Arabia Saudită și Iran.
„În multe state ale Americii – mai mult de jumătate – ei îi omoară pe făptașii crimelor oribile, fie prin injecţie letală, fie prin pluton de execuţie. Eu spun că aceasta este o cultură a răzbunării. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte – aceasta nu este cultura Scoţiei și mi-ar plăcea să cred că Guvernul american și acele state care au încă pedeapsa capitală vor avea ceva de învăţat de la noi."
America este recunoscută pentru îndârjirea ei în urmărirea și pedepsirea vinovaţilor. Războiul pe care îl duce de 9 ani împotriva terorismului este cel mai scump din istoria sa, după al Doilea Război Mondial. Pe de altă parte, catolicismul a dat un exemplu uimitor prin iertarea acordată de papa Ioan Paul al II-lea celui care a atentat la viaţa lui. Cele două perspective se întâlnesc din nou în cazul Lockerbie, iar rudele victimelor au păreri de ambele părţi ale disputei (vezi video).
Îmi place poziţia cardinalului, dar nu i-aș acuza imediat pe americani de spirit răzbunător. Rămâne o serie întreagă de întrebări. Merită să fii îndârjit până la moarte (ca americanii) și să nu dai niciun semnal de iertare unui vinovat? E făţărnicie și interes mediatic (sau de altă natură) sau compasiune creștină să eliberezi din pușcărie pe un om care, oricum, are să moară în 3 luni? În final, cine dă dovadă de adevărat creștinism aici, americanii sau scoţienii?
Probabil reţeta cea mai delicată pe lumea aceasta este amestecul ingredientelor capitale creștinismului: dreptate, justiţie, bunătate, milă, iubire. Psalmiștii lui Core spuneau așa: „Bunătatea și credincioșia se întâlnesc, dreptatea și pacea se sărută.” (Psalmi 85) Întrebarea e când și unde are loc acest eveniment?