Esther Moo face parte din cei 1959 de refugiaţi karen care au emigrat în Australia între 2009 și 2010, iar povestea ei este împletită din fire de curaj, optimism și speranţă.
Am întâlnit-o pentru prima dată pe Esther la o școală din sud-estul statului Queensland, unde amândouă veniserăm de curând. Nu-mi amintesc prima noastră întâlnire; cu toate acestea, fără îndoială că am gândit: „Uau, are părul foarte lung!”, deoarece acesta îi ajungea până la genunchi. Îmi amintesc că am început să o privesc cu uimire și respect mai târziu, după ce am participat la o excursie cu câţiva elevi din clasa mea în locul pe care ea îl numise „casă” în ultimii opt ani: tabăra de refugiaţi Mae La Oon.
Primii ani
Esther face parte din populaţia karen, una dintre minorităţile etnice din Myanmar (fosta Birmania), ţara unde s-a născut. Timp de peste 60 de ani, etnicii karen au trăit sub unul dintre cele mai periculoase și brutale regimuri din istoria ţării.
La vârsta de șapte luni, Esther a fost lăsată de părinţi la bunici, împreună cu cei doi fraţi mai mari. Din cauza războiului din Birmania, au fost obligaţi să lucreze ca infirmieri în armată, departe de copiii lor. Esther și fraţii ei au locuit cu bunicii în următorii 10 ani, până când, într-o zi, un soldat a apărut la ușa lor și i-a condus la un cuplu, despre care se credea că sunt părinţii lor. Esther își amintește că soldatul înarmat i-a întrebat: „Acesta este tatăl vostru?” Esther nu știa să răspundă. Nu-și putea aminti cum arătau părinţii ei. „Din moment ce nu am crescut cu ei, credeam că nu mă iubesc. Așa că, mă gândeam eu, aș putea fi cu adevărat copilul lor?”
În căutarea siguranţei
În următoarea lună, familia – formată acum din opt persoane – a călătorit prin junglă în căutarea unui refugiu. Au fost nevoiţi să urce versanţi abrupţi, să treacă râuri, să doarmă în ploaie și să găsească mâncare în fiecare zi – verdeţuri, seminţe, ciuperci sau pește.
„A fost o perioadă înfricoșătoare”, își amintește Esther. „Războiul era încă în desfășurare, așa că vedeam cadavre pe drum. Eram speriată, așa că uneori părinţii mei mă duceau în braţe. Dar a fost un drum greu și pentru ei, mai ales că se îngrijeau de nevoile mai multor copii.”
În cele din urmă au ajuns la tabăra de refugiaţi Mae La Oon, una dintre cele nouă tabere de la graniţa dintre Thailanda și Birmania, care găzduiește aproximativ 15.000 de persoane. Se află la patru ore de mers cu mașina (dacă este vreme uscată) de cel mai apropiat oraș. În sezonul ploios, accesul se face doar cu barca. Majoritatea celor de aici au fugit la mijlocul anilor ’90, după ce soldaţii birmanezi le-au bombardat satele și au violat, torturat, ucis și răpit civili nevinovaţi. Au incendiat case, școli și biserici. Din fericire, pentru că au locuit cu bunicii lor, Esther și fraţii ei au fost protejaţi de astfel de orori.
Viaţa în tabăra de refugiaţi
Familia lui Esther s-a stabilit pe dealurile din tabăra Mae La Oon și s-a reunit mai târziu cu bunicii, care locuiesc acolo și astăzi, fiind nonagenari.
Mae La Oon nu este cu siguranţă un loc oribil, cel puţin pentru un vizitator pe termen scurt, așa cum am fost eu. De fapt, locul acesta are ceva special, chiar pașnic în el. Șiruri de colibe, toate construite din bambus și frunze, copii jucându-se cu materiale reciclate, oameni care locuiesc împreună.
Dar, dacă îi întrebi pe locuitorii de acolo ce părere au, îţi vor spune că este ca și cum ai fi într-o închisoare. Oamenii sunt încercuiţi de sârmă ghimpată și de militari înarmaţi și, din cauza atacurilor din trecut, nu au voie să plece. Limitarea spaţiului înseamnă că viaţa este supraaglomerată, cu familii întregi înghesuite în colibe mici. Apa nu este foarte curată, ceea ce face ca mulţi oameni să se îmbolnăvească. Iar viaţa este destul de uniformă, cu zilele semănând prea mult una cu alta.
Pentru mulţi copii, acesta este locul în care s-au născut și în care au crescut. Deși nimeni nu se aștepta să rămână acolo atât de mult timp, ei nu își pierd totuși speranţa.
În timpul petrecut acolo, mă trezeam dimineaţa când era încă întuneric și vedeam mulţi oameni adunaţi într-o colibă, cântând cântece de închinare din toţi plămânii. Când răsărea soarele, citeau din Biblie și se încurajau unul pe altul cu mesaje spirituale.
„Chiar dacă au fost nevoiţi să își părăsească casele și i-au pierdut pe cei dragi, îl laudă pe Dumnezeu pentru că sunt în viaţă și nu se mai confruntă cu dificultăţi”, a spus Esther. „Unii oameni încă se luptă să accepte acest lucru și sunt plini de mâhnire pentru poporul birmanez. Ei nici măcar nu mai vorbesc aceeași limbă. Ne rugăm pentru ei, pentru cei care fug, caută un loc sigur sau se ascund în junglă.”
Esther își amintește că s-a simţit ușurată când au ajuns în tabără și au primit adăpost, hrană și ajutor medical din partea organizaţiilor neguvernamentale. Au fost chiar norocoși să primească câteva găini și să aibă spaţiu unde să cultive legume, în spatele colibei lor. Dar pentru mulţi, mai ales acum, de când numărul refugiaţilor a crescut, aceste avantaje au dispărut. Raţiile au fost reduse, numărul cadrelor medicale e mai mic, la fel ca și numărul copiilor care merg la școală, cazurile de depresie sunt tot mai numeroase și nivelul de violenţă a crescut.
Un nou loc pe care să îl numim „acasă”
Atunci când Australia le-a permis refugiaţilor din tabără să solicite să emigreze, familia lui Esther a făcut solicitarea. În anul precedent, un alt grup din școala mea vizitase tabăra, iar Esther s-a pomenit vorbind cu directorul care a organizat excursia. Acesta i-a spus: „Dacă ajungi vreodată în Australia, nu uita să ne vizitezi.”
În 2009, familia lui Esther a primit aprobarea să emigreze și s-au îmbarcat în primul zbor spre Australia. S-au instalat într-o casă mică, aproape de orașul Brisbane. În ziua în care au sosit, Esther l-a sunat pe director și a strigat: „Suntem aici!”
„La început, nu m-a crezut, dar apoi i-am dat adresa noastră, iar el și soţia lui au venit a doua zi. Ne-au arătat cum să folosim diverse aparate, precum o mașină de spălat rufe, o mașină de spălat vase, o mașină de gătit orez…” Esther s-a oprit și a râs înainte de a continua: „Noroc că au venit, pentru că atunci când am văzut prima dată masa de călcat, am crezut că este o placă de surf, așa cum văzusem într-un film în timp ce eram în avion.”
În timp ce discutau la masă, cuplul a întrebat-o pe Esther ce vrea să facă în viitor, iar ea a răspuns că își dorea să devină asistentă medicală. Pentru ca visul ei să se împlinească, trebuia să aibă o diplomă de absolvire obţinută în Australia. Directorul și soţia lui i-au oferit cu generozitate o bursă și ea s-a întors la școală la vârsta de 18 ani.
„Atunci când am văzut prima dată o masă de călcat, am crezut că este o placă de surf, așa cum văzusem într-un film în timp ce eram în avion.”
„Prietenii mei din tabără au râs de mine când au auzit că mă întorc la școală, pentru că fusesem profesoară în tabără”, a spus ea. „Dar bunica mea obișnuia să se roage pentru mine și pentru viitorul meu. Îmi spunea că voi fi o binecuvântare pentru familia mea. Asta m-a ajutat să învăţ din greu și să iau note bune.”
Esther a fost recunoscătoare pentru oportunitatea de a merge la școală, știind că în tabere erau mii de elevi care nu puteau să-și continue studiile. Deși existau școli improvizate în junglă în Mae La Oon și se promova valoarea educaţiei, clasele erau supraaglomerate, resursele erau puţine și nu existau multe opţiuni pentru ca elevii să se dezvolte dincolo de un anumit punct.
Școala din Australia i s-a părut foarte grea. Nu numai că a trebuit să înveţe să vorbească, să citească și să scrie în limba engleză, dar a trebuit, de asemenea, să treacă prin evaluări și examene în același ritm cu ceilalţi elevi (iar colegii mei se plângeau regulat de dificultatea acestor sarcini, chiar dacă nu se confruntau cu probleme la fel de complicate).
Provocări legate de integrare
Multe lucruri fac dificilă integrarea refugiaţilor într-o ţară nouă, majoritatea dintre acestea fiind experimentate de familia lui Esther: adaptarea la o cultură diferită, lipsa de sprijin și sentimentul de izolare. Din cauza barierei lingvistice și a diferenţelor de comunicare, poate fi de asemenea dificil să-și exprime sentimentele și nevoile.
„Cei din tribul karen sunt deja persoane foarte timide”, a spus Esther.
Depășind toate obstacolele, Esther a terminat liceul, a obţinut diploma de asistentă medicală și a început să lucreze la un centru de îngrijire a bătrânilor. La scurt timp după aceea, și-a cunoscut soţul, un pastor, și s-a mutat în Victoria, pentru a fi alături de el. Acolo a făcut cunoștinţă cu un medic care lucra la Utopia Refugee and Asylum Seeker Health, o companie care oferă servicii medicale de bază la un cost redus sau chiar gratuit, indiferent de asigurarea medicală a unei persoane. Acest lucru a încântat-o pe Esther, deoarece însemna că își va putea ajuta semenii.
Cum putem ajuta refugiaţii
În timp ce unii visează să se întoarcă în Birmania când lucrurile se vor liniști, Esther și-a găsit casa: „Australia este acasă acum. Locul în care m-am născut și am trăit câţiva ani este distrus.”
Dacă socotim numărul de refugiaţi primiţi pe cap de locuitor, Australia se dovedește dintre cele mai primitoare ţări. Cu toate acestea, atunci când mă gândesc la viaţa mea – cu abundenţa de alimente la care am avut acces, cu oportunităţile de educaţie de care am avut parte, cu siguranţa oferită de traiul într-o ţară fără război, cu stabilitatea financiară a părinţilor mei și cu multe altele – regret lipsa de compasiune faţă de cei care au căutat o viaţă mai bună în Australia.
„Încearcă să ne cunoști povestea și vezi dacă ne poţi ajuta în vreun fel.”
Atunci când am întrebat-o pe Esther ce ar putea face oamenii pentru a-i ajuta pe refugiaţi să se adapteze în noua lor ţară, ea mi-a răspuns: „Încearcă să ne cunoști povestea și vezi dacă ne poţi ajuta în vreun fel.”
Sunt inspirată de puterea și de optimismul lui Esther, care îmi amintește că, și atunci când lucrurile nu merg conform planului, trebuie să visez și să zâmbesc (așa cum face ea atât de des), pentru că există ceva superior pentru care să trăiesc.
„Cred că tot ceea ce mi s-a întâmplat a avut un scop. Dumnezeu a avut un plan pentru mine și, fără ajutorul Său, poate că astăzi nu aș fi în Australia. Acum am un soţ și două fete frumoase și a treia urmează să se nască. Am propria mea companie. Sunt în siguranţă. Dar, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu cred că aș fi unde sunt astăzi.”
În fiecare an, pe 20 iunie, lumea omagiază curajul celor care au fost forţaţi să plece din casele lor pentru a scăpa de războaie sau persecuţie. Anul acesta, vezi dacă există refugiaţi în zona ta și întreabă-te: „Ce pot face eu pentru a-i face să se simtă bineveniţi?”
Zanita Fletcher este life coach, scriitoare și editor asistent la revista Semnele timpului Australia. Ea scrie din Gold Coast, Queensland, Australia. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.