„Nu este nicio frază în acest discurs care va fi repetată vreodată.” – Charles Krauthammer, editorialist american, câștigător al Premiului Pulitzer, într-o intervenţie pe FOX News pe 21 ianuarie.

Concluzia seamănă izbitor de tare cu comentariile pe care ne-am obișnuit să le auzim pe unele posturi TV românești. De unde se vede că patima ideologică provoacă orbul găinilor și dincolo de ocean, unde profesioniști titraţi, care ar trebui să fie cât se poate de obiectivi, cad în aceleași păcate partizane în care cad și jurnaliștii noștri.[1]

Cât despre fraze istorice, cine a ascultat discursul lui Obama, cu ocazia inaugurării celui de-al doilea mandat ca președinte al SUA, a observat desigur, spre deosebire de Krauthammer, ropotul de aplauze prin care mulţimea a rezonat cu președintele atunci când acesta a rostit cuvântul „Stonewall” sau, pentru prima dată în istoria discursurilor de învestire a unui președinte american, cuvântul „gay”. De altfel, observatorul obiectiv a sesizat că momentul a marcat punctul culminat al discursului lui Obama.

Din această perspectivă, cuvintele-cheie ale discursului au fost numele orașelor-simbol alese de Obama pentru a crea o imagine memorabilă: Seneca Falls (geneza și simbolul mișcării feministe din America), Selma (piatra de hotar a luptei pentru drepturile civile), Stonewall (punctul de plecare a mișcării pentru drepturile homosexualilor). Legarea acestora de imaginea lui Martin Luther King Jr. și de ecoul nemuritoarei declaraţii: „Toţi oamenii sunt creaţi egal” au pregătit publicul pentru afirmaţia din punctul culminant al discursului:

Călătoria noastră nu e completă până când fraţii și surorile noastre, homosexuali, nu sunt trataţi ca oricare alţii sub lege, pentru că dacă suntem creaţi egali, atunci fără îndoială dragostea pe care ne angajăm s-o avem unii faţă de alţii trebuie să fie egală, deopotrivă.

Președintele a mai spus destule lucruri dedicate diverselor grupuri de interes, iar discursul său a părut mai degrabă o agendă încărcată a noului mandat. Pe unii, discursul i-a făcut să-l eticheteze ca o grămadă de platitudini, pe alţii i-a făcut să „creadă din nou” în bunele intenţii ale administraţiei Obama, după cum mărturisea chiar o editorialistă de la The Guardian. Totuși, în prezent, nici promisiunile cu privire la sfârșitul erei războiului, la creșterea economică, la dezvoltarea educaţiei sau la consolidarea sistemului de asigurări medicale și nici angajamentul de a acorda mai multă atenţie crizei mediului nu au fie anvergura, fie doza necesară de credibilitate pentru a face discursul lui Obama unul istoric.

Dar așezarea lui George Washington și a Declaraţiei de Independenţă alături de grupurile tradiţional marginalizate – femeile, negrii și homosexualii –, precum și asocierea în sine a acestora din urmă au reprezentat mișcarea decisivă prin care discursul lui Obama a făcut pasul din balconul Capitoliului direct în istorie.

Cu o laică de culoare invocând binecuvântarea, o judecătoare de origine portoricană a Curţii Supreme de Justiţie, un poet homosexual cubanez și un senator alb, în rolurile principale, „distribuţia” spectacolului ceremoniei de învestire, ţinută în ziua comemorativă a lui Martin Luther King Jr., a fost gândită ca o declaraţie. Aceasta este America șanselor egale! O punere în scenă care râvnește, la rândul ei, după un loc în istorie.