„Întotdeauna există umanitate și intimitate, chiar și în cele mai restrictive condiţii.“ (Ai Weiwei)

Dezvăluirea făcută de Edward Snowden, fost angajat al NSA (National Security Agency), conform căreia Statele Unite derulează un program de spionaj global, a cauzat destul de multă anxietate. Ai Weiwei, unul dintre cei mai importanţi artiști contemporani chinezi, și-a adus inevitabil aminte de timpul în care era deţinut al regimului comunist. Era urmărit 24 de ore din 24. Era păzit de doi bărbaţi care îl supravegheau mereu, când lua o pastilă, când se spăla pe dinţi, când făcea duș, pentru a se asigura că nu își va face rău. Trei camere de supraveghere aveau grijă ca nu cumva gărzile să comunice cu el. „Dar ei îmi șopteau. Îmi spuneau povești despre viaţa lor. Întotdeauna există umanitate și intimitate, chiar și în cele mai restrictive condiţii“[1], povestește Weiwei, care vede în comportamentul de supraveghere al Statelor Unite trăsături ale sistemului chinez.

Certuri ca între spioni

După cum precizam în prima parte a acestei serii, în articolul „Spionaţi de Casa Albă“ din ediţia lunii iulie a revistei Semnele timpului, presa anticipa că președintele Obama urma să fie „urecheat“ de către europenii care tocmai aflaseră că sunt spionaţi în masă.

Și aparent așa s-a și întâmplat. După ce The Guardian a scris, pe baza informaţiilor oferite de Snowden, că în Franţa se înregistrează zilnic aproximativ două milioane de comunicaţii, președintele François Hollande a cerut vehement Statelor Unite să nu își mai spioneze aliaţii. Cancelarul german Angela Merkel a cerut și ea explicaţii care să lămurească veridicitatea informaţiilor conform cărora NSA vizează în fiecare zi 15 milioane de apeluri telefonice ale cetăţenilor germani. Autorităţile americane au ignorat însă presa, discutând direct cu omologii europeni, prin canalele diplomatice din fiecare ţară în parte.

Răspunsurile SUA se pare însă că oricum nu ar fi contat prea mult în condiţiile în care, la doar câteva zile de la declaraţiile președintelui francez, ziarul Le Monde scria despre programul de spionaj al serviciilor secrete franceze, care ar intercepta zilnic toate transmisiunile de date ce intră și pleacă din Franţa.[2]

 Foreign Policy a caracterizat „furia“ președintelui francez ca fiind de-a dreptul amuzantă, în condiţiile în care Franţa ar împărţi cu Rusia și Israel locul doi după China în topul ţărilor cu cele mai dezvoltate programe de spionaj.[3]

Germanii au avut și ei parte de surprize după ce Snowden a declarat pentru Der Spiegel că germanii lucrează mână în mână cu serviciile secrete americane, la fel ca majoritatea ţărilor vestice.[4] „Este posibil ca unele dintre informaţiile pe care le-am primit de la americani în cazuri individuale să fi venit dintr-un program ca aceasta“[5], a declarat cu privire la programul PRISM (despre care ar fi aflat din presă) Hans-Georg Maassen, președintele Biroului pentru Protejarea Constituţiei (BfV), agenţia federală a serviciilor secrete germane. Cu toate acestea, expertul în servicii secrete Erich Schmidt-Eenboom nu crede doar că autorităţile germane știau despre PRISM, ci, mai mult decât atât, că au și profitat de el. „Când vine vorba de terorism, serviciile secrete ale statelor NATO lucrează împreună și au succes. Iar BND (serviciul extern german de informaţii secrete) profită de asta. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu se recunoaște că un partener încalcă drepturile de bază ale omului“, a declarat el.[6] În plus, acesta mai crede că informaţiile pe care germanii le iau de la americani sunt vitale, din moment ce Germania nu ar avea resurse nici financiare, nici de personal, și nici legăturile pe care le au agenţiile americane pentru a obţine aceleași informaţii.

Parteneriatul între NSA și serviciile secrete din alte ţări s-ar afla sub tutela Directoratului pentru Afaceri Externe (FDA) din cadrul agenţiei. Snowden explică în termeni generali cum funcţionează acest parteneriat: „De exemplu, noi le spunem când cineva care ne interesează trece prin aeroporturile lor, ei îl prind și ni-l dau. Pentru ca politicienii să fie feriţi dacă se află cumva cât de grav încalcă dreptul la intimitate serviciile secrete pe care ei le controlează, agenţiile nu se întreabă între ele cum justifică informaţiile pe care le au“.[7] Snowden a numit serviciile secrete britanice cei mai buni parteneri ai americanilor, dar a menţionat și serviciile secrete israeliene, în colaborare cu care NSA ar fi creat Stuxnet, virusul care a atacat programul nuclear iranian în 2009 și 2010.

Scandalul a ajuns și în Canada, unde, conform presei locale, există un program de spionaj similar celui american, care a primit undă verde din partea Ministerului Apărării încă din 2011.[8]

În Brazilia, cea mai supravegheată ţară din America Latină prin programul PRISM, autorităţile par să nu aibă nicio problemă cu această situaţie, declarând că relaţiile bune pe care le au cu Statele Unite nu trebuie să sufere în urma acestor dezvăluiri.[9]

Așa se face că poate cel mai vizibil efect al dezvăluirilor făcute de Snowden este deocamdată dezbaterea publică a acestui subiect tabu. Guvernele trebuie să vorbească în public despre un subiect care până acum a fost ascuns. Companiile trebuie să explice afacerile pe care le fac cu statul. Jurnaliștii încep să cerceteze și să adauge din ce în ce mai multe informaţii de background. Dezbateri care erau necesare, dar lipseau încep să prindă viaţă. Într-un fel sau altul, omul de rând ajunge la niște informaţii prin care își face o idee, mai mult sau mai puţin corectă, despre un alt rol pe care statul îl joacă în viaţa lui de zi cu zi.

Totul până la afaceri

Presa s-a grăbit să preconizeze că dezvăluirile făcute de Snowden vor schimba categoric anumite aspecte ale viitorului. Ce aspecte însă nu e clar. Politica din spatele serviciilor secrete? Amendamentele cu privire la drepturile omului? Intruziunea statului în viaţa privată a cetăţeanului? Regulile impuse de companii cu privire la folosirea datelor personale? Relaţiile politice internaţionale?

Aparent, relaţiile politice internaţionale ar fi primele care ar avea de suferit, însă lucrurile nu par să se îndrepte într-acolo.

Prima relaţie care ar putea suferi este cea dintre SUA și China, care i-a permis lui Snowden să plece spre Rusia, deși SUA formulase o cerere de extrădare și îi revocase acestuia pașaportul. SUA și-a exprimat dezamăgirea faţă de China în această situaţie, dar dezamăgirea nu a afectat o întâlnire la nivel înalt, pe teme economice. După ce fiecare parte și-a aruncat în faţă acuze generale privind situaţia drepturilor omului la ei în ţară, cele două ţări s-au lăudat reciproc pentru deschiderea spre o relaţie bună. Obama a lăudat angajamentul Chinei de a investi în economia americană și China a vorbit despre importanţa cooperării în vederea dezarmării nucleare a Coreei de Nord. La sfârșitul discuţiilor au anunţat că vor lucra împreună pentru combaterea schimbărilor climatice și că vor negocia un tratat bilateral de investiţii.[10]

A doua ţară cu care Statele Unite ar putea avea probleme este Rusia, unde Snowden s-a ascuns în zona de tranzit a aeroportului Sheremetyevo din Moscova și de la care a solicitat azil temporar. Fără pașaport, Snowden nu putea pleca spre una dintre ţările care i-au oferit azil politic: Venezuela, Bolivia sau Nicaragua. Retorica Statelor Unite a fluctuat de la indiferenţă prudentă la insistenţă nervoasă pentru extrădarea lui Snowden. Rusia și-a jucat și ea cartea. Pe de o parte, a spus că nu are control asupra lui Snowden, care nu se afla de fapt pe sol rusesc, dar pe de altă parte i-a asigurat toate condiţiile pentru o întrevedere de presă cu reprezentanţi ai drepturilor omului în zona de tranzit a aeroportului. Mai mult decât atât, cererea de azil formulată de Snowden nu a fost acceptată atât timp cât nu s-a angajat „să nu mai facă rău Statelor Unite“ prin divulgarea altor informaţii pe care le-ar deţine. Având în vedere relaţia dintre cele două ţări, această condiţie poate trece drept un cadou de prietenie pentru SUA.

În al treilea rând, este vorba și despre relaţia dintre SUA și UE. Luând în calcul declaraţii precum cea a președintelui Parlamentului European, Martin Schulz, care a spus că, dacă se dovedește că dezvăluirile sunt adevărate, relaţia dintre SUA și UE va fi indubitabil afectată, s-ar putea preconiza dezvoltarea unor probleme serioase. Însă negocierile celor două părţi pentru Parteneriatul Transatlantic pentru Comerţ și Investiţii (TTIP)[11] au arătat că, atunci când vine vorba despre economie, există rezolvare pentru orice neînţelegere. Valoarea parteneriatului s-ar traduce într-un câștig de 119 miliarde de euro pe an pentru UE și de 95 de milioane de euro pe an pentru SUA, conform unui studiu realizat de Centrul de Cercetare a Politicii Economice.[12] Negociatorii s-au arătat foarte optimiști în privinţa procesului, următoarea discuţie fiind programată pentru luna octombrie. Ca parte a acestui proces trebuie reglementate și prevederile privind protecţia datelor. În acest context, trebuie precizat că membrii Parlamentului European care supraveghează discuţiile bilaterale pe marginea acestui subiect au reacţionat cu scepticism la dezvăluirile lui Snowden. Deputata liberală olandeză Sophie in’t Veld a fost printre puţinii europeni care au sperat că Bruxellesul ar începe să privească cu seriozitate subiectul. In’t Veld a declarat că europenii ar trebui să își pună mai multe speranţe în cetăţenii americani decât în conducătorii de la Bruxelles pentru protejarea datelor lor.

Căci dacă e să ne bazăm pe europeni, „comisia UE are o tradiţie lungă de reacţii târzii și inadecvate“, a declarat ea.[13]

Se pare că, deocamdată, „efectul Snowden“ se limitează la articole de presă demne de premiul Pulitzer. Însă când vine vorba despre un efect asupra relaţiilor politice internaţionale, care au ca miză sume enorme de bani și interese economice ce întrec înţelegerea omului de rând, nu se observă nicio schimbare, cel puţin nu la suprafaţă și nu în acest moment.

Cu ce rămâne omul de rând?

Politicienii se pot arăta cel mult indignaţi de acest scandal, dar și asta va trece repede. Ce pot face mai mult când la ei acasă au ascunse în dulap schelete mai mult sau mai puţin asemănătoare cu cele americane? Și cum pot denigra în mod public metodele serviciilor secrete americane, când unii depind de ele pentru informaţii, iar pentru alţii acestea reprezintă un etalon? Nu este realist să ne așteptăm la o explicaţie pertinentă și la o mărturisire din partea lor, cât timp pentru unii asta ar putea atrage acuzaţii penale. Nici nu ne putem aștepta ca aceste programe să înceteze. Până la urmă, ele au fost iniţial create pentru protejarea cetăţenilor și, dacă este să îl credem pe Obama, funcţionează în deturnarea multor atacuri teroriste, atât în SUA, cât și în Europa.

Însă se pot impune limitări atunci când guvernul și agenţiile sale sar calul. Aceasta este puterea omului de rând și a opiniei publice, demonstrată în istoria foarte recentă. O naţiune precum Statele Unite, atât de avansată din punct de vedere tehnologic, nu ar trebui să profite de această putere. Iar dacă este prinsă făcând asta, atunci ar trebui oprită, pentru că astfel încurajează alte state să facă același lucru. Orice om își dorește să fie protejat atunci când iese în spaţiul public, iar sondajele arată că mulţi ar ceda ceva din drepturile lor absolute pentru ca statul să le poată garanta această protecţie[14].

Însă niciun stat nu merită cedarea oricăror drepturi, căci atunci care ar mai fi diferenţa între statul democratic, garantul și protectorul libertăţilor și drepturilor cetăţenilor, și o închisoare?

Istoria a demonstrat că, atunci când oamenii se simt expuși în faţa unui sistem care poate face oricând abuz de putere pentru că are acces la mai multe informaţii decât ar trebui, ei își autocenzurează gândirea liberă, un lucru periculos pentru dezvoltarea umanităţii.

„Civilizaţia se construiește pe încredere și toată lumea trebuie să lupte pentru a apăra această încredere și pentru a proteja aspectele noastre cele mai vulnerabile, sentimentele noastre, gândurile noastre. Nu trebuie să ne cedăm drepturile altor oameni. Niciun stat nu ar trebui să primească o asemenea încredere. Nici China. Nici SUA“, încheie Ai Weiwei.