De ce cresc unele biserici, iar altele, nu? În secolul XX această întrebare a dat naștere uneia dintre cele mai influente mișcări din creștinismul evanghelic american, o mișcare ale cărei ecouri se fac simţite și în România de astăzi. Istoria ei arată cât de ușor o întrebare despre rod poate deveni o întrebare despre succes.
Vorbim despre Church Growth Movement (Mișcarea de Creștere a Bisericii), a cărei iniţiere e asociată cu numele lui Donald McGavran. Nepot și fiu de misionari, McGavran și-a petrecut aproape trei decenii de viaţă în India, unde a putut să vadă cu ochii lui ceea ce alţii vedeau doar în statistici. Implicat în zeci de ani de evanghelizare susţinută, McGavran era contrariat de faptul că unele comunităţi locale îmbrăţișau în număr mare credinţa creștină, în timp ce altele rămâneau pur și simplu impasibile la eforturile misionare.
A reușit să își formuleze un răspuns, pe care l-a cristalizat în cartea Understanding Church Growth (Înţelegerea creșterii bisericii), publicată în 1970, iar premisa sociologică a acestui răspuns continuă să aibă efecte și astăzi. Intuiţia lui McGavran era că Evanghelia se propagă cel mai natural prin reţelele preexistente de rudenie și de prietenie, prin „podurile lui Dumnezeu”, cum le numise el. McGavran era convins că oamenii primesc credinţa mai ușor atunci când aceasta nu le pretinde spargerea unor bariere de limbă, etnie sau clasă. (Acest model biblic se desprinde cu naturaleţe din experienţe precum cea a Lidiei, a temnicerului din Filipi, a familiei lui Corneliu.)
Din intuiţia aceasta McGavran avea să modeleze controversatul principiu al unităţii omogene, pe care îl vedem aplicat astăzi în biserici unde o anumită tipologie de credincios predomină până la excluderea altora (biserici de tineri, biserici ultraconservatoare, biserici de rromi).
Apoi, plecând de la metafora podului, McGavran a ajuns tot mai preocupat de condiţiile sociale, culturale și strategice care favorizează sau blochează răspunsul la Evanghelie.
Bunul-simţ în pastoraţie
După ce instituţia pe care o fondase, School of World Mission/Școala de Misiune Globală (care avea la mijlocul anilor 1980 peste 1.200 de studenţi), a fost integrată în Seminarul Teologic Fuller, aparatul conceptual introdus de McGavran s-a îmbogăţit cu instrumente din marketing importate, sub influenţa profesorului C. Peter Wagner.
La acea dată marketingul era o disciplină academică tânără. Primele cursuri universitare apăruseră în Statele Unite la începutul secolului XX, în jurul anilor 1902-1903, iar până în anii 1930 domeniul își conturase deja metodele și ambiţiile știinţifice. Iar pentru liderii religioși, această apropiere de marketing a fost, înainte de toate, o încercare de a aduce criterii mai clare într-un domeniu în care eșecul era greu de explicat. Multe iniţiative misionare cu rezultate slabe puteau fi învăluite într-o ambiguitate convenabilă. Așa că liderii care refuzau să confunde zelul cu roadele misiunii au început să caute criterii mai clare de evaluare. Iar marketingul părea să le ofere tocmai ce lipsea: mai multă metodă și mai multă responsabilitate faţă de rezultate.
Bisericile au învăţat să-și identifice un public-ţintă și să studieze nevoile resimţite (engl. felt needs) ale acestuia. Pentru a răspunde mai bine acestor nevoi, bisericile au fost încurajate totodată să înlăture „obstacolele de creștere”, adică clădirile intimidante, vocabularul eclezial obscur, muzica inaccesibilă și slujbele lungi. În tot acest demers, pastorul se transforma, treptat, din învăţător al Scripturii în lider vizionar al unei organizaţii cu expansiune măsurabilă.
Apoi, în 1988, George Barna a publicat Marketing the Church (Marketizarea bisericii), volumul prin care a fixat mai explicit noul limbaj. Bisericile au început să fie tratate ca furnizori, oamenii – drept consumatori cu nevoi diferenţiate, iar evanghelizarea a început să fie gândită ca o pâlnie de vânzări cu prospecţi, vizitatori, revenire, membri, voluntari și donatori. Manualele lui Barna și platforma practică oferită de pastorii Bill Hybels (la Biserica Willow Creek) și Rick Warren (la Biserica Saddleback) au răspândit metodologia până când aceasta a devenit, pentru o întreagă generaţie de pastori, echivalentul bunului-simţ în pastoraţie.
Anticipând acel moment, sociologul englez Os Guinness avertiza, în volumul său din 1993 Dining with the Devil: The Megachurch Movement Flirts with Modernity (La masă cu diavolul: Mișcarea Megabisericilor flirtează cu modernismul), că biserica risca să câștige la capitolul metodă și să piardă în ceea ce privește mesajul pe care îl avea de transmis lumii. A sluji epoca este una, iar a deveni prizonierul ei e cu totul altceva – avea să reproșeze Guinness. Însă vocea lui a rămas marginală timp de două decenii, până când metoda a început să își dezvăluie singură limitele.
Filtrul invizibil
Anii ’60–’70 au adus o neliniște greu de ignorat în bisericile protestante americane. Vechile forme de viaţă comunitară își pierdeau forţa, iar multe congregaţii păreau tot mai rupte de schimbările culturale din jurul lor. Church Growth Movement venea cu un răspuns seducător bazat pe mai multă rigoare, mai multă atenţie la context și instrumente concrete prin care nevoile și rezultatele din comunitate puteau fi observate, măsurate și evaluate. Însă, odată cu introducerea acestor instrumente noi, mișcarea a ajuns ca, fără să își propună, să așeze în centrul vieţii bisericii o axiomă pe baza căreia se stabileau priorităţi pastorale, se luau decizii și se pronunţau judecăţi despre ce înseamnă de fapt o biserică sănătoasă.
În plină expansiune a mișcării, această axiomă era echivalarea creșterii spirituale cu creșterea numerică. Și, dintr-un anumit unghi, abordarea părea că dă rezultate. Numărul megabisericilor americane a crescut de la circa 50 în 1970, la 310 în 1990, aproximativ 1.250 în 2007, ajungând, în 2020, la 1.800. Însă tocmai această vizibilitate a succesului a făcut mai greu de observat costul lui.
Cu timpul, iubirea concretă faţă de omul real, ale cărui ritmuri și imprevizibilitate sunt capabile să eludeze orice metodologie, a devenit tot mai greu de integrat în această perspectivă managerială. Și, din nefericire, nici măcar fidelitatea faţă de om, acolo unde ea a existat cu adevărat, n-a putut să prevină consecinţele negative. Ele s-au arătat oricum, după două generaţii.
Raportul Reveal
O evaluare internă a Bisericii Willow Creek făcută publică în 2007, Studiul Reveal, a folosit chiar empirismul mișcării pentru a-i măsura efectele și a descoperit că implicarea oamenilor în activităţile organizate de biserică rămânea un indicator slab al creșterii lor spirituale.
Megabisericile câștigaseră membri, dar creștinismul american în ansamblu pierdea teren, fiindcă ponderea americanilor care se identificau drept creștini continua să scadă. Potrivit Pew Research Center, până în 2019 aproximativ 50 de milioane de adulţi crescuţi creștini abandonaseră această identitate religioasă. Una dintre lecturile cele mai tăioase ale fenomenului privește spre generaţia formată în biserici seeker-sensitive. Părinţii lor veniseră în comunităţi dispuse să se calibreze constant după nevoile enoriașilor. Iar copiii, ajunși adulţi, au descoperit că logica alegerii personale funcţiona și în afara bisericii, uneori cu oferte mai convingătoare.
În Soul Searching, volumul semnat de Christian Smith împreună cu Melinda Lundquist Denton, diagnosticul era chiar mai dur. Mulţi tineri americani ajunseseră nu să respingă religia, ci pur și simplu să nu mai primească prin intermediul ei adevărurile creștinismului istoric. Credinţa lor semăna mai degrabă cu ceea ce autorii au numit „deism moralist-terapeutic”, un Dumnezeu binevoitor, discret și util, invocat mai ales pentru ca omul să fie bun, împăcat cu sine și fericit. Evanghelia fusese atât de mult diluată, încât nu le mai putea oferi nici fundament, nici consolare consistentă. Iar, odată ajunsă la acest statut, intra inevitabil în concurenţă cu celelalte promisiuni de sens și alinare ale societăţii.
Din acest tablou negativ se desprinde însă și un câștig important. Atunci când a fost dusă până la capăt, onestitatea empirică a mișcării a ajuns să corecteze chiar și reducţionismele acesteia. Metoda nu era așadar inutilă, ci devenise problematică prin ceea ce ajunsese să măsoare și prin ceea ce lăsa în afara măsurării.
Maturizarea CGM arată că bisericile trebuie să continue să măsoare, dar cu mai mult discernământ, nu doar ce este vizibil, rapid și ușor de cuantificat, ci ceea ce contează cu adevărat pentru formarea creștină.
Pentru bisericile protestante din România, lecţia esenţială este să nu respingă metoda, dar nici să nu-i împrumute orbește criteriile. Iar pentru a vedea ce anume scapă acestor criterii, trebuie să ne întoarcem de la cantitate la calitatea vieţii de credinţă. Nu întâmplător, una dintre cele mai severe avertizări vine de la Dietrich Bonhoeffer.
Recuperarea dimensiunii calitative
În 1939, când Dietrich Bonhoeffer publica volumul Viaţa împreună, însuși cuvântul „comunitate” era confiscat de ideologiile epocii. Tocmai de aceea avertismentul lui capătă o greutate aparte. Cine „își iubește propriul vis despre părtășia creștină mai mult decât părtășia însăși devine distrugătorul acelei părtășii”, afirma teologul și pastorul german. Idealul orbește și te împiedică să vezi omul concret din faţa ta. La fel, un indicator de performanţă, odată absolutizat, poate înlocui omul cu un număr.
O biserică din Cluj sau din Iași poate, firește, să numere câţi oameni au venit la biserică. Dar ar fi bine ca, în paralel, să întrebe și câţi dintre ei sunt implicaţi într-un proces real de ucenicie, adică de formare a credinţei și a vieţii de zi cu zi. Câţi au trecut anul precedent printr-o criză și au găsit în biserică mai mult decât un program bine pus la punct. Câţi au în biserică un prieten care știe cu adevărat ce se petrece în viaţa lor.
În Natural Church Development Christian Schwarz nota, după ce a studiat peste 1.000 de comunităţi din 32 de ţări, că sănătatea și creșterea organică a unei biserici sunt legate mai mult de calitatea relaţiilor de iubire dintre membri decât de strategiile de comunicare sau de investiţiile în clădiri. Dragostea devine astfel unul dintre semnele cele mai concrete ale creșterii. Este confirmarea târzie și statistică a cuvintelor lui Isus: „După aceasta vor cunoaște toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii” (Ioan 13:35).
La începuturile creștinismului, creștinii erau recunoscuţi după grija, greu de explicat sociologic, faţă de oameni din afara familiei lor și lipsită de orice miză evidentă de reciprocitate sau câștig. În Center Church, Timothy Keller reia ideea lui Francis Schaeffer potrivit căreia comunitatea creștină este „apologetica finală”, adică locul în care adevărul invizibil al credinţei devine vizibil prin felul în care oamenii îi iubesc pe cei de la care nu au nimic de câștigat.
Aceeași intuiţie fusese formulată, cu mai bine de un secol înainte, de Ellen White în Divina vindecare, unde scria că „cel mai puternic argument în favoarea Evangheliei este un creștin care iubește și este vrednic de iubire”. Deși vin din tradiţii ecleziale diferite, Keller și White ajung, pe căi proprii, la concluzia că apologetica unei comunităţi începe cu propriul ei caracter.
Rezistenţa la segmentare prematură
Și Lesslie Newbigin, misionar britanic care a petrecut decenii în India și s-a întors în Occident cu privirea limpede a unui outsider, susţinea în The Gospel in a Pluralist Society că simpla existenţă a bisericii prin această asociere greu de explicat după logica obișnuită a clasei, rasei, interesului sau afinităţii sociale face biserica credibilă. Apostolul Pavel afirmă explicit în scrisoarea lui către efeseni că, în trupul lui Hristos, zidul dintre iudei și neamuri se prăbușește. (Efeseni 2:14).
Diversitatea bisericii primare era mărturie înainte de a fi metodă. Iar o adunare în care un profesor pensionar, un student din provincie, un om de afaceri și o mamă singură ajung să se cunoască, să se asculte și să poarte grijă unii de alţii este un fenomen pe care sociologia îl poate descrie, dar pe care creștinismul îl explică practic, prin concentrarea pe felul lui Hristos de a iubi.
Contextul românesc, cu tensiunile lui etnice, sociale și generaţionale, poate deveni paradoxal un avantaj. Fiindcă o comunitate care învaţă să integreze diferenţele reale ale oamenilor devine mai sănătoasă și mai robustă decât o comunitate construită atent în jurul unui public-ţintă monocrom.
Oricât de utile ar fi metodele, a optimiza și a iubi rămân lucruri profund diferite, iubirea oprindu-se lângă om, chiar și atunci când prezenţa lui încurcă planul.
Poate de aceea cea mai grea provocare a bisericilor protestante din România este să continue să numere, să organizeze, să comunice și să înveţe din propriile rezultate, fără să uite că oamenii pe care îi invită să le treacă pragul sunt, înainte de orice categorie pastorală sau sociologică, aproapele. Iar faţă de aproapele, criteriul ultim rămâne iubirea.