Samsung le va acorda despăgubiri foștilor și actualilor angajaţi care s-au îmbolnăvit lucrând în fabricile companiei – 132.000 de dolari este suma maximă, oferită pentru bolile grave dobândite prin contactul cu substanţe chimice toxice.

Pe lângă compensaţiile financiare, compania le-a cerut scuze angajaţilor săi, președintele Samsung, Kinam Kim, recunoscând că muncitorii, dar și familiile acestora au avut de suferit din cauza acţiunii prea lente a firmei sud-coreene. Kim a admis, de asemenea, că gigantul tehnologic pe care îl conduce nu a reușit „să gestioneze suficient ameninţările la adresa sănătăţii” pe linia de producţie a microprocesoarelor şi ecranelor LCD.

Deciziile companiei vin în urma acceptării termenilor de compensare fixaţi de o instanţă de mediere, care a stabilit că vor fi despăgubiţi muncitorii care au lucrat într-un mediu nociv începând cu anul 1984.

Deși notabilă, victoria repurtată de victime este adesea tardivă pentru ele (bilanţul pagubelor umane se ridică la cel puţin 300 de îmbolnăviri și 100 de decese), iar Samsung nu recunoaște pe deplin că mediul de lucru este cauza directă a îmbolnăvirilor.

Hwang Sang-ki, fondatorul Asociaţiei susţinătorilor pentru sănătatea şi drepturile oamenilor din industria semiconductoarelor” (SHARPS), a declarat că va opri campania de proteste pe care a condus-o ani de zile, deși scuzele companiei nu compensează suferinţa victimelor. Lupta cu rezistenţa companiei de a-și recunoaște culpa se încheie după după 11 ani de luptă și după ce și-a pierdut fiica, angajată la Samsung, din cauza unei leucemii rare.

Lunga bătălie pentru dreptate

Ziua în care Yu-mi, fiica adolescentă a lui Hwang Sang-ki, se angaja la Samsung a fost una fericită pentru întreaga familie – urma să câștige suficient pentru ca dificultăţile financiare să fie depășite și, poate, pentru ca dorinţa fratelui mai mic de a merge la universitate să se materializeze.

La doi ani de la angajare, Yu-mi a fost diagnosticată cu o formă rară de leucemie, care avea să-i cauzeze moartea, 20 de luni mai târziu, în 2007. Era momentul în care tatăl pornea în lupta vieţii lui – aceea de a dovedi că boala fiicei era legată de locul său de muncă, de la uzina Samsung din orașul Suwon. Chiar și experţii l-au avertizat că o luptă cu Samsung nu are sorţi de izbândă, dar moartea unui coleg de muncă al fiicei sale, cu același diagnostic, l-a convins că are dreptate.

Samsung a declarat că nu există nicio legătură între morţile și îmbolnăvirile unor angajaţi și substanţele chimice la care sunt expuși, argumentându-și afirmaţiile cu rezultatele unor cercetări independente.

Între timp însă, compania a încercat să cumpere tăcerea lui Hwang și ulterior a altor angajaţi care înaintaseră cereri de despăgubire, iar unii, strâmtoraţi de uriașele facturi medicale, au acceptat târgul. De altfel, unii au fost nevoiţi să-și vândă casele pentru a putea plăti tratamentele medicale, iar din 36 de muncitori ai companiei care depuseseră cereri de despăgubire în 2013, doar doi avuseseră succes.

Hwang Sang-ki a continuat, un deceniu întreg, să se împartă între munca sa de taximetrist și deplasarea la protestele care aveau loc la peste 100 de mile de casă. Deși a primit o ofertă de 1 milion de dolari ca să înceteze protestul și chiar invitaţia de a fixa un preţ, Hwang spune că nu putea accepta banii, știind că printr-o suferinţă ca a sa trec sute de familii.

Iniţial, Hwang a pierdut procesul cu agenţia guvernamentală ce dispune despăgubirea muncitorilor de către companii (KCOMWEL), aceasta stabilind că nu există dovezi că Yu-mi a murit din pricina mediului în care a lucrat (abia în 2016, agenţia a precizat că un cancer pulmonar al unui muncitor deja decedat la acea dată fusese provocat de mediul toxic de lucru).

În 2011 însă, instanţa din Seul a răsturnat acest verdict, confirmând că substanţele chimice din fabricile Samsung fie au cauzat, fie au accelerat cancerul a doi muncitori, printre care și Yu-mi.

În 2014, a fost realizat filmul Another Promise, care a ficţionalizat povestea fetei, fiind primul film sud-coreean finanţat în întregime din donaţii, în care actorii au jucat fără a fi plătiţi.

Filmul a avut un impact suficient de mare pentru a determina – în chiar anul lansării sale – Samsung să recunoască acuzaţiile foștilor angajaţi și să promită despăgubiri. Deși a fost de acord cu înfiinţarea unui comitet de mediere, compania nu a respectat toate recomandările acestuia și a înfiinţat un comitet de compensare care despăgubea victimele printr-un proces lipsit de transparenţă, obligându-le să renunţe la orice pretenţii ulterioare.

Începând cu 7 octombrie 2015, asociaţia SHARPS și susţinătorii ei au început proteste pașnice în faţa sediului companiei Samsung Electronics din Seul. Între multele dezacorduri dintre cele două părţi, existau două puncte majore de dispută – plafonul mic al despăgubirilor și decizia Samsung de a nu permite instituirea unui sistem transparent de audit și inspecţie pentru siguranţa muncitorilor.

În cele din urmă, Samsung a revenit în procesul de mediere, pe care-l abandonase în 2015, anunţând că se va supune arbitrajului Comitetului Independent de Mediere.

Un curs de schimb ieșit din matcă

Compania va plăti jumătate din preţul unui apartament de 50 m2 în Seul unui bolnav de cancer (sau familiei, în cazul în care a survenit deja decesul) ori costul unui abonament la transportul public pentru 8 ani de zile pentru o tulburare genetică (adică 4.4oo de dolari) , sau contravaloarea a mai puţin de 30 de meniuri la un restaurant ieftin (884 de dolari) pentru o sarcină pierdută în urma unei boli profesionale. O mamă care a născut un bebeluș mort va primi o sumă care i-ar permite să închirieze pentru 6 luni un apartament semicentral, cu un singur dormitor, în capitală.

Evaluările sunt aproximative și au rolul de a ilustra cât de ieftin se vinde și se cumpără o viaţă în epoca giganţilor industriali. Într-un secol al globalizării, dreptul muncitorilor la viaţă și sănătate nu pare ușor de conciliat cu dreptul companiilor de a-și maximaliza profiturile, iar informarea onestă despre riscurile unui loc de muncă nu se armonizează ușor cu dreptul firmelor la secretul industrial, după cum remarcă studiile pe tema eticii muncii contemporane.

Medicul italian Bernardino Ramazzini scria în anul 1700 că atitudinea faţă de sănătatea muncitorilor ar trebui să se bazeze pe etica a două virtuţi – compasiunea faţă de cei ce practică un meșteșug care le poate afecta sănătatea și recunoștinţa pentru cei a căror muncă grea aduce beneficii incontestabile omenirii.

Am mai putea adăuga în această axă și responsabilitatea companiei faţă de proprii ei angajaţi, care ar trebui să fie informaţi asupra siguranţei muncii pe care o prestează, în loc de a fi nevoiţi să demonstreze, printr-un periplu costisitor, ceea ce angajatorul știe de la început.

Și n-ar trebui să eludăm nici responsabilitatea consumatorului – în vremea în care costul real al unui produs poate fi aflat la un click distanţă, am putea, pierduţi fără speranţă într-o furtună de oferte irezistibile, să ne oprim cât să distingem sonoritatea unui plâns de tată care-și jelește fiica.