Atunci când vine vorba de conspiraţii, publicul se polarizează rapid. Pe de-o parte sunt „cunoscătorii“, care turuie informaţii sigure cu argumente credibile din cazuri confirmate.Pe de altă parte sunt „neavizaţii“, complet neinteresaţi de subiect, sau respingându-l frontal, ca pe un mit.
Reţeta unei conspiraţii este binecunoscută: scenarii complexe, înţelegeri de
culise, informaţii top secret. Forţele implicate, fie ele elite exclusiviste sau coaliţii malefice ale superputerilor, sunt aparente, iar aparenţele sunt înşelătoare. Într-un cuvânt: manipulare. La polul opus par a fi deci doar două categorii de oameni: victimele, o majoritate neştiutoare, masă inertă, gloată de indivizi cu creiere spălate și, dimpotrivă, eroii, o minoritate perspicace, vajnici cruciaţi împotriva propagandei oficiale, setaţi până la moarte cu rolul autoasumat de deconspiratori. Ar fi totuşi vreun loc de mijloc?
Atenţie: risc de paranoia!
Raoul Dederen, profesor emerit de teologie sistematică, afirma că, ori de câte ori are de rezolvat o dilemă teologică, îi acordă un timp special, dar nu mai mult de trei luni. După epuizarea timpului alocat, se întoarce la problemele de zi cu zi. Ideea e simplă: dacă te afunzi într-un singur subiect, ajungi să vezi totul prin prisma acelui subiect. Principiul e elocvent. După luni şi ani de „aprofundare“ a conspiraţiilor, omul ajunge să vadă peste tot numai conspiraţii. Nu mai trăieşte în viaţa normală, totuși consideră că perspectiva lui e cea autentică: nimeni nu vede ceea ce vede el; tot ceea ce vede el este cu adevărat important.
Citeşte doar anumite cărţi, ascultă doar anumiţi formatori de opinie. Filtrele lui – pentru orice domeniu – devin infailibile. Ajunge un adevărat sectant, pregătindu-se pentru atacul final care, evident, îi va cere sacrificiul suprem. Altfel spus, avem clientul ideal pentru paranoia.
„O conspiraţie bună e aceea care nu poate fi dovedită.“ (replică din filmul Conspiracy Theory)
Specialiştii în domeniu subliniază diverse aspecte ale raţionamentului celui ce crede în conspiraţii: coincidenţe bătătoare la ochi, pentru care explicaţiile oficiale nu sunt suficiente; dorinţa de a afla ceva ascuns, mai palpitant decât banalul; ideea de ţap ispăşitor (trebuie dată vina pe cineva!); dorinţa deconspiratorului de a fi eroul (până azi) necunoscut, care trage semnalul de alarmă[1]; conştientizarea incapacităţii temporare sau a unui program care-ţi este impus[2]; refugiul celor lipsiţi de putere, care se supun fatalist unor forţe superioare[3] etc.
Istoria nu neagă existenţa unor conspiraţii (în contrast cu ideea că doar paranoicii văd conspiraţii). Uciderea unei personalităţi sau tentativa eşuată, o lovitură de stat, o acţiune politică, economică sau militară pot fi considerate şi au fost demonstrate ca având la bază o conspiraţie. Istoricii au conturat profilul acestor acţiuni: 1) acţiuni de grup, nu ale unor indivizi; 2) ţinte ilegale sau sinistre, nicidecum pentru beneficiul lumii întregi; 3) acte orchestrate, nu evenimente spontane, întâmplătoare; 4) planificare secretă, nu dezbatere publică.[4] Problema concretă ar fi deci nu dacă există sau nu conspiraţii, ci mai degrabă câte sunt credibile şi, cele care sunt, câtă putere de influenţă au la nivel mondial. Putem vorbi de o conspiraţie la nivelul întregii lumi?
Așadar există conspiraţii ?!
Pornind de la etimologia cuvântului, oriunde şi oricând avem doi oameni (o minoritate) care merg într-un suflet şi un gând, respirând împreună, acolo are loc o conspiraţie. Termenul are, evident, o conotaţie negativă.
O minoritate este cea care, conform teoriei actuale, urmăreşte să subjuge majoritatea în beneficiul propriu. Implicaţiile acoperă un spectru extrem de larg, iar Internetul e mediul propice pentru propagarea teoriilor care vizează: controlul financiar (criza), controlul informaţional (ACTA), dominarea militară (război), subjugarea economică (FMI, BM), programele alimentare de slăbire a organismului uman (fluor, codex alimentarius), virusurile programate (HIV, AH1N1), dictaturile religioase (papa, evreii) sau politice (comunism, capitalism, dominaţia SUA).
Şi totuşi vocile autorizate dezmint ideea unor conspiraţii cu efecte majore şi cu atât mai mult a unei superconspiraţii la nivel mondial. „Teoriile conspiraţiei există pe tărâmul
mitologic, acolo unde imaginaţia zburdă, unde temerile întrec realitatea, iar dovezile sunt ignorate. Ca superputere, în aceste drame, Statele Unite sunt adesea zugrăvite drept personajul negativ.“
Teoriile conspiraţiei există pe tărâmul mitologic, acolo unde imaginaţia zburdă, unde temerile întrec realitatea, iar dovezile sunt ignorate. Ca superputere, în aceste drame Statele Unite sunt adesea zugrăvite drept personajul negativ.
Într-un interviu relativ recent, Todd Leventhal, expert în teoriile conspiraţiei la Departamentul de Stat al SUA, susţinea că „niciun grup nu are puterea de a manipula în secret evenimentele care au loc în lume. State individuale, sute de mii de grupuri şi milioane de oameni influenţează lumea, fiecare în măsura de care este capabil. Evenimentele mondiale sunt rezultatul acestor influenţe complexe, multiple, şi nu al unei organizaţii secrete, atotputernice.“
Ideea este confirmată şi de istoricul Bruce Cumings: „Dacă există conspiraţii, ele rareori influenţează radical istoria; au influenţe marginale, din când în când, şi acestea ca nişte consecinţe neprevăzute în logica scăpată de sub controlul autorilor lor.“[5] Conform acestor experţi, nu se neagă existenţa conspiraţiilor, ci doar influenţa lor, care nu poate fi decât una minimă. Dar, întreabă cititorul sceptic, nu cumva aceasta este o mare conspiraţie, şi anume să credem că nu există o influenţă decisivă a conspiraţiilor?
Cum rămâne cu „noua ordine mondială“[6]?
Dacă ar fi puse laolaltă toate teoriile conspiraţioniste, cele mai multe sau cele mai credibile intră în conflict unele cu altele. Nu poţi avea la aceeaşi masă americani, ruşi, evrei, musulmani, atei, satanişti, catolici şi francmasoni.
Un alt argument în respingerea capacităţii reale a conspiraţiei mondiale este acela că încă nu a avut loc împlinirea finală a ipoteticului plan. An de an auzim de Clubul de la Roma, Bilderberg, Consiliul pentru Relaţii Externe, iluminaţi, iezuiţi etc. Evaluate la vremea lor, toate aceste informaţii dau senzaţia unei iminenţe absolute după care, la vremea hotărâtă, lumea va deveni roaba unei minorităţi, subjugată pe vecie.
Nu poţi avea la aceeași masă americani, ruși, evrei, musulmani, atei, sataniști, catolici și francmasoni.
Dacă ar fi fost într-adevăr atât de puternici – oricare ar fi membrii organizaţiei respective – ar fi condus de mult lumea. Înseamnă că ori ei nu sunt capabili de lovitura finală, ori sunt ţinuţi pe loc de forţe superioare lor. Şeful Bilderberg confirmă prima ipoteză când afirmă că, atunci „când oamenii spun că suntem un guvern secret mondial, eu spun că, dacă am fi un guvern secret mondial, ar trebui să fim teribil de ruşinaţi de noi înşine“[7].
Ce spune Biblia despre conspiraţii
Biblia confirmă cealaltă ipoteză (fără a o nega pe prima), şi anume că există un plan al lui Dumnezeu în care „vânturile lumii sunt ţinute“ pentru ca planeta să nu o ia razna (Apocalipsa 7:1-3). Biblia confirmă, de asemenea, existenţa conspiraţiilor, iar Satana este prezentat ca fiind primul conspiraţionist.
Satana L-a zugrăvit pe Dumnezeu ca fiind un … conspiraţionist ce ar fi ascuns oamenilor adevărul că ei înşişi pot deveni dumnezei. Uimitoare contrafacere: adevăratul conspiraţionist s-a dat drept „marele deconspirator“. Tot în Biblie sunt amintite şi zilele
când „chiar şi cei aleşi“ ar putea fi înşelaţi de Satana. În faţa lui Iisus Christos, el s-a arătat ca înger de lumină, cu puteri deosebite[8].
Nu ar fi deci deloc de mirare ca, la finalul timpului, fostul Lucifer să se dea drept Christos, apărând ici şi acolo în lumea civilizată sau pe meridiane păgâne, făcând minuni specifice Fiului lui Dumnezeu. Aceasta ar fi cu adevărat încununarea amăgirii! Miza în faţa tonelor de conspiraţii ar fi dramul de inspiraţie care să ne ajute în evaluarea provocărilor viitorului.