După o viaţă de susţinere a marxismului ateist, Peter Hitchens, jurnalist reputat în Marea Britanie, și-a dat seama că vrea să fie creștin când a privit un tablou care înfăţișa Infernul – „Ultima judecată”, de Rogier van der Weyden. Hitchens își amintește că a fost profund marcat de spaima pictată pe feţele personajelor din tablou și de imaginea unui om care voma de groază. Peter Hitchens este și mai cunoscut de când se află într-o polemică publică aprinsă cu fratele său, Christopher, care este ateu. În Marea Britanie și, iată, și dincolo de graniţele ei, disputa este de interes pentru public. Conform propriei mărturii, în timp ce privea tabloul, Peter a conștientizat că o judecată a vieţii sale l-ar putea aștepta și pe el. „Și mi s-a făcut frică. Încă îmi este. Unul dintre motivele schimbării mele este că îmi e frică. Dar «frica de Domnul este începutul înţelepciunii»,” a spus Hitchens, citând din Psalmi.
Unii rămân însă blocaţi la acest „început al înţelepciunii” și ajung să confunde teama de Iad cu credinţa. Pe vremea puritanilor, Iadul era un subiect predilect de predică, iar descrierile pline de patos ale unor pastori precum Solomon Stoddard reușeau să isterizeze audienţa, care se convertea din frică. Frica de pedeapsă, de Iad, sau de moarte, îi face și azi pe unii să încerce să acumuleze cât mai multe fapte bune (fie activ, fie pasiv) pentru a-și asigura o veșnicie confortabilă. Pe alţii însă, ideea existenţei unui Iad etern, în care omul suferă pentru păcatele lui efemere, îi îndepărtează definitiv de Dumnezeul care pare că le cere imposibilul și apoi îi pedepsește pentru că nu îl realizează. În cazul lui Peter, frica de Iad pare să fi funcţionat ca soluţie miraculoasă pentru ateismul său, însă povestea nu-mi dă un sentiment de certitudine pe termen lung, pentru că seamănă destul de puţin cu ceea ce Biblia învaţă despre modul lui Dumnezeu de a se raporta la umanitate. Apostolul Ioan face o afirmaţie care poate răsturna argumentaţia neopuritanilor: „noi Îl iubim (pe Dumnezeu), pentru că El ne-a iubit întâi.” (1 Ioan 4:19) Dragostea nu izvorăște din teama instinctuală, din autoconservare, ci vine ca un răspuns la o dragoste preexistentă. Dumnezeu este cel care deschide comunicarea cu omul, pentru că El „este dragoste” (1 Ioan 4:16) – o imagine cu totul diferită de cea în care omul cere îndurare din partea unui Dumnezeu pregătit să pedepsească. Punctul critic al argumentului adus de apostol este că „în dragoste nu este frică; ci dragostea desavârșită izgonește frica.” Ţinta religiei nu este evadarea din Iadul care așteaptă cu porţile încinse omenirea născută păcătoasă. Scopul religiei ajunge până la restabilirea legăturii de dragoste dintre om și Dumnezeu, un obiectiv care exclude frica, „pentru că frica are cu ea pedeapsa; și cine se teme n-a ajuns desăvârșit în dragoste.” (1 Ioan 4:16)