„Nu-i așa că sunt încă om dacă mi-e frică?”[1] Întrebarea unui cunoscut personaj fictiv poate fi punctul de plecare al reflecţiei asupra modului în care (învăţăm să) trăim cu temerile noastre.
Profesor de istorie și locuitor al unui oraș de provincie, personajul romanului Viaţa pe un peron ajunge să fie terorizat de îmblânzitorii de cobre. Pe cei din urmă, la început, localnicii îi tratează cu un amestec de milă și dezgust. Unii le aruncă o monedă, evitând să privească spre cobre, în timp ce îmblânzitorii își ţin ochii în pământ, ca și cum s-ar rușina de modul în care își câștigă existenţa. Pe măsură ce timpul trece însă, devin tot mai îndrăzneţi – își scot cobrele din sân, le așază pe trotuar și încep să cânte din fluier, ameninţând din priviri trecătorii care nu-și lasă tributul în pălăriile plasate la vedere. Simţindu-se nesiguri pe stradă, oamenii se baricadează în case, dar îmblânzitorii îi urmăresc și aici – sunând insistent până li se deschide.
Obosit de hărţuiala îmblânzitorilor, profesorul fuge din oraș, iar un tren fantomatic îl poartă spre o gară care pare să fie la capătul lumii și al timpului: unicului ceas din gară îi funcţionează doar minutarul, iar panourile arată conștiincios orele sosirilor și plecărilor, nu și destinaţia trenurilor. De fapt, niciun tren nu se mai arată la orizont, iar profesorul constată, în plimbările sale, că șinele se prefac în nisip dincolo de liziera pădurii, de unde începe deșertul. Îmblânzitorii adulmecă urmele fugarului până și aici, iar profesorul își dă seama că epilogul poveștii lui depinde de alegerea pe care o va face: fie se va lăsa mușcat de cobră, fie va încerca să o îmblânzească.
Dacă decupăm povestea din ghemul de semnificaţii și simboluri în care a înveșmântat-o autorul, urmărind doar firul confruntării cu frica, experienţa profesorului începe să-și piardă stranietatea. Modul în care fricile își scot capul din întuneric și își unduiesc trupurile în citadela minţii noastre ne este familiar multora dintre noi, deși intensitatea lor (de la neliniști și griji apăsătoare la spaime și angoase) variază de la un individ la altul. Specialiștii spun că teama, anxietatea[2] și rușinea sunt emoţiile-cheie din spatele aproape oricărei probleme cu care ne luptăm și totodată combustibilul nefericirii noastre[3]. Totuși, problema nu rezidă atât în prezenţa acestor companioni neinvitaţi, cât în maniera neproductivă, nesănătoasă, în care le receptăm mesajele și reacţionăm la ele.
Privind realitatea prin ochiul ciclopic al fricii
O radiografie realistă a fricii ne va arăta că scenariile pe care le brodează sunt fie probleme gestionabile – nu catastrofele iminente prefigurate de mintea noastră –, fie (cel mai adesea) scenarii care nu vor prinde contur niciodată în realitate.
Învăţăm de mici să mânuim teama ca pe un scut care să ne protejeze de ameninţări, convinși că, în absenţa ei, nu am fi pregătiţi pentru pericolele care amușină în jur, explică psihologul Todd Pressman. În realitate, frica mai degrabă generează sau amplifică suferinţa decât o diminuează, dar câtă vreme nu conștientizăm cât de denaturate sunt mesajele pe care ni le transmite, continuăm să credem ceea ce ne spune. Există mai multe mecanisme prin care frica ne distorsionează percepţiile, explică psihologul. Efectul hipnotizant al fricii este unul dintre cele mai cunoscute – teama înalţă un zid între noi și realitate, proiectând pe el nenumăratele versiuni ale dezastrului. Blocarea într-o buclă în care revizuim obsesiv fiecare posibilă ameninţare constituie un alt resort prin care frica se întreţine și se consolidează.
Presiunea de a găsi în prezent soluţii pentru situaţii plasate în viitor (și, pe deasupra, ipotetice) conferă și mai multă putere emoţiilor negative.
Poate realizăm că demersul este inutil, câtă vreme nu știm dacă un scenariu ameninţător se va materializa, dar teama ne cere să luăm măsuri oricum. Prin urmare, anticipăm experienţele (și mai ales angoasele) viitorului ca și cum el ar fi sosit deja. Și pentru că nu avem lucruri tangibile pe care să le rezolvăm, sentimentul lipsei de control exacerbează teama. În final, frica se autoperpetuează, pentru că încercările noastre de a controla circumstanţe înfricoșătoare care încă nu există rostogolesc bulgărele anxietăţii, făcându-l și mai greu de distrus.
Deconstruirea predicţiilor fricii
Unele dintre lucrurile de care ne temem chiar se întâmplă uneori, dar de obicei într-o formă mai simplă decât în scenariile produse de frică și nici măcar cu frecvenţa cu care suntem tentaţi să credem că vor apărea. Însă, când teama ne controlează, ea ne livrează în mod constant două mesaje: că se vor întâmpla lucruri cu adevărat groaznice și că nu vom fi capabili să le facem faţă. Specialiștii în terapie cognitiv-comportamentală numesc primul tip de mesaj estimare de probabilitate (care sunt șansele ca frica să se adeverească) și ultimul, estimare de severitate (cât de rău vor merge lucrurile dacă scenariul prinde viaţă).
Știm din experienţă că teama crește imaginar și nejustificat probabilitatea ca un lucru rău să (ni) se întâmple. „Viaţa mea a fost plină de nenorociri, dintre care majoritatea nu s-au întâmplat niciodată” – afirmaţia, atribuită filozofului francez Michel de Montaigne, surprinde esenţa gândirii anxioase.
Supralicităm probabilitatea de a ne vedea grijile materializându-se – aceasta a fost concluzia unui studiu recent, efectuat pe un eșantion mic de persoane diagnosticate cu tulburare de anxietate generalizată. Subiecţii au primit sarcina de a-și nota grijile pe o perioadă de 10 zile, consemnând totodată și severitatea acestora. De patru ori pe zi, voluntarii primeau mesaje care le solicitau să înregistreze grijile resimţite în ultimele două ore și care ar fi putut să se materializeze în următoarele 30 de zile. Rezultatele au arătat că 91,4% dintre grijile pe care și le-au făcut subiecţii nu s-au materializat. În situaţiile în care temerile s-au confirmat (8,6%), rezultatul a fost mai bun decât cel așteptat în aproximativ o treime dintre situaţii. Neconfirmarea așteptărilor false a dus la reducerea simptomelor de anxietate (cel mai frecvent procent de griji false pe persoană a fost de 100%!).
Din nefericire, nu există dovezi că suntem mai exacţi la estimările de severitate a unei crize viitoare decât suntem la estimările de probabilitate. Care sunt șansele să fim realmente copleșiţi în cele 8,6% dintre cazurile în care vom trăi experienţele de care ne-am temut că vom avea parte? Chiar dacă lucrurile vor merge cu adevărat rău, nu se va întâmpla ceea ce spune frica, punctează Gillihan, explicând că teama ne face incapabili să vedem dincolo de o criză, ca și cum acela ar fi finalul poveștii noastre. În realitate, trecutul arată că ne-am descurcat, într-un fel sau altul, cu neplăcerile sau crizele care au venit și că niciuna dintre ele nu a fost insurmontabilă (în afară de moarte, dincolo de care oricum nu mai există temeri), concluzionează psihologul.
De la evitarea fricii la îmblânzirea ei
Există deja o abundenţă de cărţi și de programe (cu și fără medicaţie) care ajută oamenii să controleze frici specifice, care-i împiedică să desfășoare activităţi obișnuite.
Chiar dacă opiniile experţilor cu privire la teamă pot fi uneori divergente, există un consens în privinţa faptului că strategia cea mai bună de a controla teama este să ne împrietenim cu ea. În mod practic, acest demers presupune[4] să învăţăm că teama va (re)apărea, să o identificăm atunci când se camuflează în spatele altor emoţii, să-i descifrăm mecanismele, să urmărim modul în care se intensifică și se estompează, dar și cum reacţionăm automat în prezenţa ei, explică psihologul Harriet Lerner.
Dacă împrietenirea cu frica reprezintă cea mai fiabilă abordare a ei, „frica de frică” este principala cauză pentru care nu reușim să o gestionăm (sau să ne vindecăm de ea, în cazuri clinice), susţine Pressman.
„Șiretlicul fricii constă în capacitatea ei de a ne convinge să nu o privim profund”, punctează psihologul, observând că, în mod obișnuit, răspundem fricii prin comportamente de evitare, consolidându-i astfel puterea.
Soluţia constă în inversarea răspunsurilor de evitare și în implicarea în acţiuni pe care ne-am deprins să le ocolim din cauza fricii (vorbitul în public, zborul cu avionul etc.), depășindu-ne astfel nevoia de siguranţă și predictibilitate. Schimbarea reprezintă însă un declanșator al fricii, așa încât curajul de a ne depăși frica înseamnă, într-o primă etapă, alegerea de a „deveni mai anxioși”[5], periclitându-ne actualul statu-quo.
Exerciţiul a fost singura cale de a îmblânzi o teamă cronicizată, povestește psihologul Harriet Lerner, descriindu-și frica de a zbura cu avionul după nașterea copiilor. Ani de zile a adoptat strategia de a zbura separat de soţul ei, protejându-și astfel copiii de riscul de a rămâne orfani. Această decizie nu avea nicio logică, admite Lerner, povestind că de la aeroport la hotel soţii luau același taxi, deși experienţa i-a arătat că posibilitatea unui accident terestru în taxiurile prost echipate nu era deloc neglijabilă. Diluarea fricii de prăbușire s-a produs lent, cu fiecare bilet de avion cumpărat, pentru că renunţarea la zbor ar fi avut costuri profesionale inacceptabile.
Făcând retrospectiva confruntărilor cu teama de-a lungul timpului, Lerner a remarcat că această stratagemă îi fusese predată în copilărie, într-un parc de distracţii din Brooklyn. Îngrozită și ispitită totodată de un montagne russe căruia îi dădea târcoale de câteva veri, a întrebat un băieţel care tocmai își terminase cursa cum de reușește să-și învingă teama. Replica n-a întârziat să vină: „Nu poţi scăpa de frică. Pur și simplu, îţi cumperi un bilet.”[6]
Carmen Lăiu explorează mecanismele care creează, întreţin și consolidează teama, urmărind modul în care mesajele pe care le transmite teama ne distorsionează percepţia asupra realităţii.