Acesta nu este un articol de politică și nu este nici unul moralizator. Este mai degrabă o invitaţie la meditaţie colectivă cu privire la o suferinţă care ne este teribil de apropiată – războiul din Ucraina. Iar resursa pentru ghidajul acestei meditaţii este una pe care ultimele decenii o ignoră cu un preţ existenţial pe care nu ni-l permitem cu adevărat – Biblia.
Prin apropierea lui, mai ales geografică, războiul din Ucraina ne-a condus mai clar decât alte conflicte recente la un consens moral: recunoaștem agresiunea, știm că victimele au nume și prenume și că responsabilitatea politică pentru haosul creat aparţine Rusiei, personalizată în figura lui Vladimir Putin. Consensul acesta este aproape palpabil, un paradox pentru cultura noastră arhiobișnuită cu ambiguităţile morale. Însă tocmai de aceea discuţia despre pace este mult mai incomodă decât discuţia despre război.
Pe măsură ce conflictul se prelungește, atrăgând în vortextul pierderii, al dizabilităţii și al morţii oameni nevinovaţi, limbajul dreptăţii absolute începe să capete legitimitate publică: „cum să negociezi cu agresorul?!”, „reconstruiești, dar și sancţionezi!”. Orice compromis este denunţat ca trădare fiindcă singura victorie acceptabilă este cea care cuprinde și răscumpără moral victima, complet și fără rest. Este o reacţie profund normală, care exprimă loialitatea faţă de victime și care refuză să normalizeze răul. Însă atunci când această loialitate concurează cu imperativul moral al reducerii suferinţei prezente, avem cu toţii o problemă.
Istoria neterminată
E firesc să ne întrebăm ce se va întâmpla dacă focul se oprește, dar vinovatul nu este pedepsit pe măsura crimei. Nu cumva istoria este lăsată neterminată, fără o concluzie morală satisfăcătoare?
Din nefericire pentru exigenţa etică extrem de ridicată pe care ne-o impută orice război, istoria oferă rareori finaluri curate. Orice pace realistă va lăsa întrebări nerezolvate, vinovaţi nepedepsiţi, victime a căror pierdere nu mai poate fi recuperată, adevăruri care rămân nerostite.
Înclinaţia de a căuta răspunsuri în analize geopolitice, în dreptul internaţional, în precedente istorice e o înclinaţie firească și necesară. Însă niciunul dintre aceste demersuri nu e suficient, fiindcă ceea ce ne blochează nu ţine de niciunul dintre aceste domenii, ci mai degrabă de morală: ce facem atunci când simţim că încetarea violenţei nu e suficientă pentru dreptate.
Omul antic al timpului meu
Am revenit recent la Iona prin lectura unui volum care reușește să recupereze, cu o limpezime rară, actualitatea acestui text antic. Și, pentru prima dată, nu l-am mai citit ca pe un profet capricios sau ca pe un personaj exotic, ci ca pe un om animat de un instinct visceral al dreptăţii, atât de puternic, încât ajunge să excludă orice altă valoare. Un om pentru care devine insuportabilă ideea că răul ar putea fi oprit fără a fi pedepsit pe deplin.
Îl recunosc pe Iona în omul timpului meu. Activistul. Militantul. Omul care în aparenţă fuge motivat de frică pentru viaţa lui, dar în realitate fuge de teama ca viaţa în ansamblu să fie guvernată de altceva decât de dreptate, așa cum o înţelege el. Și aici începe disconfortul pe care această carte îl provoacă, mai ales în oglindă cu un război precum cel din Ucraina.
Sumar necesar
Cartea Iona este una dintre cele mai scurte cărţi din Biblie. Paradoxal, e și una dintre cele mai incomode, fiindcă naraţiunea ei nu oferă satisfacţia morală pe care o așteptăm instinctiv de la o poveste despre rău și pedeapsă.
Dumnezeu îl trimite pe Iona la Ninive, capitala Asiriei, un imperiu cunoscut pentru violenţă atroce și abuz. Iona este delegat acolo ca să predice ninivenilor, să îi convingă să abandoneze calea distrugerii și să se întoarcă la Dumnezeu. O misiune imposibilă, din perspectiva profetului care, îngrozit că ar putea fi ucis pentru îndrăzneala de a face așa ceva, fuge de misiunea încredinţată lui.
Corabia menită să îl transporte în direcţia opusă cetăţii Ninive este însă prinsă într-o furtună pe mare. Resemnat în efortul lui de a se împotrivi voinţei divine, Iona le cere corăbierilor să îl arunce în apă, pe deplin conștient că intemperia este cauzată de prezenţa lui pe vas. Însă, chiar atunci când nu îi mai păsa de viaţa lui, este înghiţit de un pește imens, care îl salvează.
În întunericul din burta peștelui, Iona este copleșit de recunoștinţă că Dumnezeu i-a cruţat viaţa, deși părea că alta Îi e intenţia. După ce supravieţuiește astfel trei zile, este „vărsat” pe uscat, unde Dumnezeu reînnoiește trimiterea misionară. De data aceasta, Iona face întocmai ceea ce fusese chemat să facă și, spre șocul lui, misiunea dă roade: ninivenii adoptă, în întreaga cetate, de la animale până la împărat, un timp de post și căinţă. Iar Dumnezeu îi cruţă. Iona însă nu se bucură, ci este furibund: Dumnezeu îl trimisese să predice distrugerea cetăţii și acum iată-L răzgândindu-Se!
Excesul de certitudine
De aici, povestea își schimbă registrul, de la teme precum frica, fuga, violenţa ajungând la intoleranţa lui Iona, la… milă. Iona suferă de un exces de certitudine. Dreptatea, așa cum o înţelege el, este atât de clar delimitată, atât de coerentă și de completă, încât nu mai lasă loc pentru nimic altceva. Orice formă de milă îi apare nu ca o virtute, ci ca o slăbiciune periculoasă. Moralitatea lui Iona este rigidă și închisă. Tocmai de aceea și reacţionează vulcanic: dacă viaţa nu funcţionează după această dreptate implacabilă, atunci nu mai merită trăită. Și Îi cere lui Dumnezeu să îi pună capăt zilelor.
Dumnezeu nu îl pedepsește pentru această revoltă. Nu o reprimă și nici nu o corectează printr-o demonstraţie de autoritate. În schimb, îi oferă o lecţie dezarmant de modestă: o plantă care îi face umbră, apoi se usucă. Când Iona deplânge pierderea ei, Dumnezeu formulează întrebarea care închide cartea și care rămâne, voit, fără răspuns: Dacă te doare atât de mult dispariţia unei plante care ţi-a oferit confort pentru o zi, cum să nu-Mi pese Mie de o cetate întreagă, cu oameni și animale, prinși într-un sistem al violenţei pe care tocmai l-au abandonat?
Pledoaria cărţii
Aici intervine lecţia incomodă a cărţii Iona. În faţa suferinţei și a răului, Dumnezeu nu contestă gravitatea situaţiei și nici nu Își anulează dreptatea. Dar El refuză să facă din pedeapsă criteriul ultim al ordinii lumii. Cartea ne obligă să acceptăm că, în anumite momente ale istoriei, binele, așa cum îl înţelege Dumnezeu, se exprimă prin prioritatea acordată vieţii, chiar și atunci când justiţia rămâne, temporar, deschisă.
Cheia cărţii o oferă planta care se usucă. Dumnezeu nu îl întreabă pe Iona dacă Ninive merita milă. Îl întreabă dacă el este dispus să accepte un bine care nu arată așa cum se aștepta. Un bine care nu delegitimează indignarea morală, dar care o depășește.
În ceea ce ne privește, suntem pregătiţi să recunoaștem binele atunci când el nu vine sub forma pe care o considerăm justă? Dar nu este tocmai acesta motivul pentru care povestea lui Iona continuă să ne tulbure? Pentru că ne întreabă cât de mult suntem dispuși să trăim într-o lume în care binele nu arată întotdeauna ca o victorie.
Epilog geopolitic
După aproape patru ani de război, numeroase runde de negocieri diplomatice sunt susţinute sub medierea Statelor Unite, implicând delegaţii ale Ucrainei, Rusiei și, în mod repetat, ale Washingtonului ca facilitator. Scopul oficial este găsirea unui cadru de încetare a focului și a unui acord de pace durabil.
S-au desfășurat runde trilaterale în Abu Dhabi (UAE), în ianuarie, și alte întâlniri sunt programate pentru începutul lunii februarie 2026. Ucraina și SUA și-au exprimat deschiderea pentru discuţii „semnificative și constructive”.
Discuţii separate între emisari americani și reprezentanţi ruși (inclusiv în Florida și la Paris) au precedat sau acompaniat întâlnirile formale.
Probleme-cheie în negocieri
Pe masa negocierilor se află garanţiile de securitate pentru Ucraina, un proiect de acord cu SUA („security guarantees”), considerat gata pentru semnare, dar contestat de partea rusă. Se discută și despre o încetare a focului temporară sau permanentă înainte de alte etape politice sau electorale.
Însă teritoriile ocupate rămân principalul măr al discordiei: Rusia cere cedarea controlului asupra regiunii Donbas, pe care încă o deţine majoritar, iar Ucraina refuză să cedeze teritorii câștigate pe câmpul de luptă sau să renunţe la suveranitate.
Oficialii ruși resping condiţii considerate esenţiale de Ucraina și de aliaţi (de exemplu, rolul UE sau garanţiile occidentale) ca parte a unui acord de pace.
Evaluarea progresului
Deși descrise adesea drept „constructive”, negocierile nu au produs un acord final sau un armistiţiu complet durabil până în prezent.
Unii pași prealabili, de exemplu întâlniri extinse între Statele Unite și Rusia sau propuneri de planuri mai largi (inclusiv un plan în 28 de puncte), au fost discutate, dar rămân nefinalizate sau contestate.