„Speranţă pentru Ucraina”. Ambasadori ai binelui, la graniţa dintre două lumi

Nu există acte mici de bunătate în vreme de pace și, cu atât mai puţin, în vreme de război. Un adevăr simplu, pe care l-am redescoperit zilele acestea urmărind actele de bunătate diseminate de voluntarii Bisericii Adventiste printre refugiaţii din Ucraina și auzind ecourile pe care le-a avut acest ajutor, ajuns epicentrul unei nevoi de proporţii.

E a șaptea zi de război în Ucraina, iar numărul refugiaţilor este în continuă creștere. Numărul ucrainenilor care și-au părăsit ţara se ridica la aproape 700.000 marţi, 1 martie, iar Agenţia ONU pentru Refugiaţi avertizează că deteriorarea situaţiei din Ucraina s-ar putea solda cu 4 milioane de refugiaţi.

De la începutul războiului, zeci de mii de ucraineni au trecut graniţa în România, mulţi dintre aceștia aflându-se încă în ţara noastră. Dintre ei, câteva sute au făcut cerere de azil, potrivit comunicărilor Guvernului României.

Zeci de articole de presă și sute de postări de pe reţelele de socializare arată o mobilizare fără precedent a românilor pentru a oferi ajutor ucrainenilor care fug de război. Pe 25 februarie, Guvernul României transmitea într-un comunicat de presă că a demarat coordonarea integrată a acţiunilor instituţiilor guvernamentale, alături de societatea civilă și organizaţiile internaţionale, pentru a asigura asistenţa umanitară a refugiaţilor. Autorităţile au anunţat și crearea unui grup de lucru la nivel central și a unor celule de lucru teritoriale, în proximitatea punctelor strategice din nordul și nord-estul ţării și au pus la dispoziţia persoanelor fizice și juridice care doresc să sprijine acţiunea umanitară o adresă de e-mail (umanitar.dsu@mai.gov.ro).

Criza ucraineană reprezintă punctul de pornire al unui val impresionant de solidaritate, care ia prin surprindere martorii și beneficiarii lui deopotrivă.

Chiar dacă valul de oferte depășește, pentru moment, cererea de ajutor, pe măsură ce traficul de la graniţele cu Ucraina se fluidizează, crește numărul ucrainenilor care ajung în România, inclusiv al celor care nu deţin documentele necesare continuării călătoriei, deși au rude sau prieteni în străinătate.

Mii de români și-au exprimat disponibilitatea de a găzdui refugiaţi, potrivit grupului „Uniţi pentru Ucraina” – unul dintre grupurile formate pe Facebook care ajută refugiaţii cu alimente, medicamente și cazare și care a adunat deja peste 200.000 de membri. Din ce în ce mai mulţi antreprenori și businessuri din România și-au oferit, în diferite forme, sprijinul pentru refugiaţi, iar sute de voluntari (inclusiv adolescenţi) din toate colţurile României așteaptă la frontieră pentru a le oferi sandvișuri, fructe, dulciuri, apă sau ceai nou-veniţilor, dar și transport gratuit sau cazare, acolo unde este nevoie.

Criza ucraineană reprezintă punctul de pornire al unui val impresionant de solidaritate, care ia prin surprindere martorii și beneficiarii lui deopotrivă, iar de la acest exerciţiu de solidaritate nu puteau lipsi cei care știu că tot acest capital de compasiune și de ajutor investit în cei care suferă este îndreptat, în cele din urmă, către Tatăl lor.

„Speranţă pentru Ucraina”

„Biserica întotdeauna a intervenit, pentru că acesta este îndemnul Scripturii, de a ajuta pe cei în nevoie”, a declarat Aurel Neaţu, președinte al Bisericii Adventiste de Ziua a Șaptea din România, subliniind că Biserica Adventistă este solidară cu refugiaţii din Ucraina care caută adăpost în România sau tranzitează ţara noastră, oferind ajutor prin instituţiile și voluntarii săi.

În acest moment există aproximativ 1.000 de gospodării adventiste (cu o capacitate de cazare de circa 3.000 de locuri) puse la dispoziţia refugiaţilor, în timp ce centrele de misiune și de tineret ale Bisericii pot primi încă 500 de refugiaţi, potrivit informaţiilor oferite de Lorand Balla, directorul Departamentului Grupuri Etnice al Bisericii Adventiste. Activitatea cea mai intensă de ajutorare a refugiaţilor are loc la Vama Siret, iar cei mai mulţi dintre refugiaţii preluaţi de voluntarii adventiști sunt direcţionaţi spre Centrul de Tineret și Misiune Coșna, din judeţul Suceava.

ADRA România a anunţat sosirea în siguranţă a Convoiului umanitar ADRA în Ucraina, cu mii de produse (saltele, pături, perne, lenjerii, produse de igienă, medicamente și suplimente alimentare) care au ajuns la Cernăuţi, o mare parte dintre ele urmând să fie transferate de aici și trimise spre Kiev și alte zone ale ţării. Potrivit unui comunicat ADRA România, organizaţia a fost prima asociaţie umanitară care a realizat un export de tip donaţie, după o mănăstire locală. Voluntarii organizaţiei oferă asistenţă umanitară de urgenţă pentru refugiaţii ucraineni la punctele de frontieră Halmeu, Sighetu Marmaţiei, Siret și Isaccea. Sunt zile, oameni și povești pe care voluntarii spun că le va fi greu să le uite curând. De asemenea, Agenţia Adventistă pentru Dezvoltare, Refacere și Ajutor (ADRA) coordonează programul „Speranţă pentru Ucraina”, furnizând informaţii, hrană, îmbrăcăminte, adăpost și asistenţă socială și psihologică. Cunoscută pentru eficienţa programelor sale, în special a celor care se adresează imigranţilor refugiaţi, organizaţia a fost distinsă pentru programul „Speranţă pentru imigranţi” cu Premiul I la categoria „Proiecte și campanii de voluntariat” la cea de-a 15-a ediţie a Galei Societăţii Civile.

Voluntari la graniţa dintre două lumi

La Vama Siret, punctul de frontieră pe unde intră în ţară cei mai mulţi refugiaţi ucraineni, frigul e tot mai pătrunzător de la o zi la alta, dar voluntarii adventiști își oferă ajutorul 24 de ore din 24. Sunt oameni de toate vârstele, pensionari, studenţi, pastori și credincioși din împrejurimi, dar și unii care vin de la celălalt capăt al ţării. Fiecare își găsește locul în acest lanţ al nevoilor: unii traduc, alţii oferă produse de prim ajutor, asigură transportul, oferă cazare, refac stocurile epuizate de alimente și de produse de igienă.

Nimic nu este permanent și am putea ajunge oricând în locul celor cărora le întindem o mână acum.

Este multă oboseală, dar mai ales un bagaj emoţional care se acumulează foarte repede, pe măsură ce interacţionează cu refugiaţii, în special femei și copii înfriguraţi, extenuaţi de zecile de ore în care au așteptat să treacă graniţa, traumatizaţi de durerea separării de cei dragi și de faptul că au trebuit să abandoneze tot ce aveau de pe o zi pe alta.

Nimic nu este permanent și am putea ajunge oricând în locul celor cărora le întindem o mână acum – acestea sunt gândurile cu care Willy Cotruţă, Coordonator Proiecte ADRA în zona Moldova și Bucovina, încheie o zi lungă la Vama Siret. A petrecut câteva zile ajutând refugiaţii și a avut ocazia să vadă, dincolo de cifre, drame și tristeţi mai greu de digerat atunci când le poţi asocia un chip, o voce, o privire.

Vorbește despre apăsarea de pe chipul nou-veniţilor, despre plânsetele de oboseală și spaimă ale copiilor și despre tristeţea abia reţinută a mamelor, despre familii despărţite în vamă de lipsa unui pașaport, despre bucuria nereţinută a unei familii de studenţi algerieni transportaţi cu mașina în ultima cursă de vineri noaptea, contrastând tăios cu jalea studentelor ucrainene pentru care, peste noapte, casa a rămas mult mai departe decât pentru colegii lor din Africa. Despre băieţelul care a refuzat cutia de pizza întinsă de un voluntar, mulţumindu-se cu o singură felie și arătând cu degetul spre alţi copii care s-ar bucura la fel de mult de o bucată caldă de pizza. Despre teama cu care întâmpină femeile ofertele de transport și de cazare, mai ales dacă acestea vin de la bărbaţii care fac voluntariat.

A condus spre un spaţiu de cazare al bisericii o familie formată din mamă, 3 fiice și o nepoată de 9 ani. Aveau nevoie de un loc în care să se adăpostească, însă erau extrem de speriate și nu s-au relaxat nici măcar în urma explicaţiilor uneia dintre voluntarele ADRA care vorbea limba rusă. Abia atunci când au ajuns la destinaţie, la una dintre bisericile din Bucovina, au început să se destindă, iar una dintre ele a exclamat cu un amestec de bucurie și ușurare: „Aici e un loc sfânt!”.

Sunt multe familii adventiste care și-au deschis casa pentru a primi refugiaţi pentru oricât timp va fi nevoie. Familia Butnaru e una dintre ele: a primit deja 3 familii de ucraineni, inclusiv cu copii mici, iar soţul merge zilnic în Vama Siret pentru a vedea cine și de ce are nevoie. „Acolo plângi fără să vrei. Nu am plâns în toată viaţa mea atât cât am plâns în ultimele zile”, spune Florin Butnaru, rezumând astfel tot ce a văzut și a trăit în aceste zile. Nu a fixat o limită pentru numărul celor pe care e gata să-i primească sub acoperișul lui; dacă se vor epuiza paturile, e pregătit să le suplimenteze cu saltele, iar dacă spaţiul va deveni neîndestulător chiar și așa, tatăl lui deja i-a propus să cumpere o sobă pentru cabana nefolosită din grădină.

Oricât de multă oboseală s-ar aduna peste zi, nu își închide telefonul în timpul nopţii, de teamă să nu rateze vreun apel urgent. Îmi spune că e mereu cineva care are nevoie de o încurajare, de transport sau de o noapte ori mai multe de cazare. A invitat deja la el acasă și alte familii, printre care un tată cu 7 copii, încă nehotărât să se depărteze de graniţă, pentru că speră că lucrurile vor intra în matca lor de la o zi la alta. În noaptea care urmează, așteaptă o familie tânără, nevoită să plece din Ucraina la doar 3 zile după ce soţia a trecut printr-o cezariană. Chiar dacă destinaţia lor e Danemarca, au nevoie de găzduire pe perioada în care tânăra mamă va primi îngrijiri medicale, pentru că au apărut complicaţii după naștere. În tot acest montagne-russe al emoţiilor și cererilor de ajutor, graniţele dintre zi și noapte se mai estompează în casa familiei Butnaru, dar stăpânul casei mă asigură că, atunci când e vorba de a întinde o mână cuiva care nu are de ce să se prindă, „de unde iei, nu se mai cunoaște”, fie că e vorba de somn, de resurse materiale sau sufletești.

„O cetate de scăpare” și limba comună din interiorul zidurilor ei

În primele 5 zile de război, peste 200 de persoane din Ucraina au fost găzduite pentru cel puţin o noapte în Centrul de Tineret și Misiune Coșna al Bisericii Adventiste (din judeţul Suceava), care a devenit „o cetate de scăpare” și o oază de liniște pentru cei atât de greu încercaţi, spune Marin Chirileanu, administratorul centrului. Sunt zile de activitate intensă, oamenii vin și pleacă și e nevoie de cineva care să asigure transportul la orice oră, să preia donaţiile de produse de primă necesitate și să se asigure că nevoile copiilor și adulţilor sunt satisfăcute. O misiune îndeplinită până acum, după cum mă asigură o mamă cu doi copii care spune că aici li s-a asigurat absolut tot ce ar fi putut avea nevoie cineva care a plecat doar cu actele și două schimburi de haine la el.

Sunt mulţi copii în centru, așadar e și veselie, zgomot și multă joacă, dar realitatea din spatele acestei imagini a spontaneităţii și inocenţei e mult mai complexă, imposibil de surprins de un fotograf, spune pastorul Cristian Trenchea, care a petrecut câteva zile aici, împreună cu familia, oferind consiliere și sprijin familiilor de refugiaţi. Adulţii, dimpotrivă, trec printr-un balans sufletesc greu de înţeles din exterior – privesc în gol, schiţează un zâmbet abia după 2-3 zile petrecute aici, se deschid greu, vorbesc foarte puţin. Ușurarea de a fi reușit să așeze o distanţă mai sigură între copiii lor și ploaia de obuze se resoarbe în teama pentru cei rămași acasă, de care s-au despărţit în fugă, fără să fi reușit să metabolizeze șocul separării. Vorbesc mult la telefon cu cei rămași în urmă, trimit și primesc mesaje, verifică frenetic ultimele știri și, mai ales, plâng. Nu înţeleg încă noua realitate în care i-a așezat războiul și nici nu pot asocia orașul ori satul din care vin cu decorul terifiant pe care îl văd în clipurile video și fotografiile trimise de prieteni și rude. Suferă după animalele de companie lăsate acasă, devenite parte din familie în anii petrecuţi împreună și lăsate acum în voia sorţii. Unele pierderi par secundare, măsurate pe scara privaţiunilor și pierderilor pe care le provoacă războiul, dar cruzimea războiului rezidă și din distrugerea zecilor de detalii familiare din care este croită o viaţă.

Bariera așezată de limbă e greu de ignorat, însă cei mici nu au nevoie de cuvinte ca să se înţeleagă, iar copiii mai mari își folosesc telefoanele și programul Google Translate pentru a sta de vorbă sau pentru a comunica lucruri simple legate de ora mesei sau de meniul zilei. Mamele comunică prin îmbrăţișări și prin vigilenţa aceea specific maternă care înregistrează orice problemă înainte de a se amplifica: un copil speriat plânge foarte mult, cineva are nevoie de vitamine, unei mame i s-a dezlipit singura pereche de cizme cu care a plecat de acasă.

Pentru creștini, „caritatea este o agresiune împotriva răului din lume”, spune pastorul Mugurel Asaftei. La Coșna, ca în atâtea alte locuri din ţară, vin oameni cu viaţa făcută bucăţi de cruzimea războiului, iar tot acest exerciţiu de bunătate, reînnoit prin fiecare nevoie împlinită, ar putea lipi două-trei cioburi împreună. Ar putea reduce, chiar dacă imperceptibil, un volum de suferinţă ajuns la cote abia suportabile. Indiferent dacă reușește sau nu să o facă, recunoștinţa celor care pleacă, în final, spre o nouă destinaţie arată că au înţeles, fără să aibă nevoie de translator, fiecare nuanţă a acestui limbaj tămăduitor.

Imaginea războiului, fixată pe retină de refugiat

Dimineaţa zilei de 24 februarie ar fi început firesc, ca atâtea dimineţi de pace, pentru familia Anei, dacă un telefon de pe alt continent nu i-ar fi întrerupt somnul cu vești alarmante despre ceea ce se întâmpla în propria-i ţară. Ana are 29 de ani, doi copii, de 6 ani, respectiv, de un an și jumătate, e farmacistă și locuiește de 7 ani în Cernăuţi. În 2014, în timpul crizei din Crimeea, și-a părăsit ţara, refugiindu-se la Chișinău pentru două luni, dar acum niciun membru al familiei nu a luat în serios ideea izbucnirii unui război, în ciuda tensiunii care plutea în aer în ultimele săptămâni. Scenariul cel mai rău despre care se discuta în jurul ei era acela al invadării regiunilor separatiste din est. Trezită din somn de sora ei, care o zorea să părăsească ţara cât mai repede, Ana a început să strângă, în mare grabă, câteva lucruri în bagaje, deși, iniţial, soţul a considerat că plecarea imediată e o idee exagerată.

Au ajuns în aceeași zi la graniţa cu România și au fost printre cei care au stat în vamă „doar 7 ore”, reușind să plece din ţară cu puţin timp înainte de publicarea comunicatului oficial al Ministerului de Interne care interzicea plecarea din ţară a bărbaţilor între 18 și 60 de ani. Împreună cu ei au venit în România încă 5 familii, prieteni și rude, și, pentru că nu voiau să se despartă – Ana fiind unica din acest grup care cunoaște limba română – au fost direcţionaţi de un prieten spre Centrul de la Coșna.

Cu toată suferinţa pe care o presupune desprinderea abruptă de casă și de ţară, Ana știe că se numără printre privilegiaţii care au reușit să plece fără a-și lăsa membrii familiei în urmă, dar și printre cei care nu sunt nevoiţi să-și ia viaţa de la zero fără niciun sprijin, pentru că au rude în Europa. Spune că vede multă suferinţă în jur: oameni care plâng ceea ce au pierdut în câteva ore, care nu reușesc să mai vadă cum își vor reînnoda viaţa din punctul în care le-a sfâșiat-o războiul.

Tocmai pentru că s-au trezit într-un univers în care tot ce sperau și iubeau a fost fisurat, refugiaţii apreciază toată această revărsare de solidaritate, iar recunoștinţa lor e dublată de uimire, îmi povestește Ana. O primire atât de călduroasă nu se înscria în orizontul lor de așteptare, iar unii spun că nu vor uita cum au fost primiţi în cel mai dificil moment pe care l-au trăit vreodată.

„Binele pe care ni l-aţi făcut se va întoarce la voi”

Plecarea Annei Kozyrenko din Ucraina a fost o adevărată aventură în care s-au însăilat drumuri nepracticabile, îmbrăţișări dureroase de despărţire, teama de un atac, vinovăţie faţă de cei care nu au vrut sau nu au mai reușit să plece. Anna are 18 ani și, înainte ca războiul să înceapă, locuia în Kiev, acolo unde studiază turismul. Ziua de 24 februarie a găsit-o acasă, în orășelul Ivankiv, unde venise pentru o scurtă vacanţă.

„Încă mă simt vinovată că sunt în siguranţă, în timp ce oamenii cei mai apropiaţi trec prin această tragedie”, spune Anna.

Nu a avut prea mult timp pentru a se decide dacă fuge din ţară sau rămâne: veștile despre înaintarea trupelor ruse umpleau Telegramul și era evident că vor trece în următoarele ore prin orașul ei, în drumul lor spre Cernobîl. Tatăl ei, de altfel singurul părinte în viaţă, a refuzat să ia drumul pribegiei, decis să moară sau să trăiască pe meleagurile unde s-a născut și unde trăiește de-o viaţă. Drumul spre graniţă a fost de coșmar – a plecat împreună cu fratele ei mai mic, cu sora ei, însărcinată în luna a 9-a, și cu soţul acesteia, alegând rute necirculate, cu greu practicabile –, jalonat de mesajele disperate ale prietenilor, care îi scriau că se trage asupra orașului, că muzeul și parcul sunt în flăcări, că pe autostradă zac morţi, civili și soldaţi deopotrivă, și că rudele unora dintre ei fuseseră ucise. Podul pe care se făcea ieșirea din oraș fusese aruncat deja în aer de soldaţii ucraineni.

„Încă mă simt vinovată că sunt în siguranţă, în timp ce oamenii cei mai apropiaţi trec prin această tragedie”, spune Anna. Se simte și norocoasă că vameșii i-au lăsat să treacă, după 24 de ore de așteptare, deși nici ea, nici fratele ei, nu aveau pașapoarte la ei. S-a despărţit de sora și de cumnatul ei, după ce a văzut cât de greu avansa coloana de mașini și a făcut pe jos cei 4-5 kilometri până în vamă. E impropriu să spui că în vamă oamenii așteaptă la cozi lungi, explică Anna – de fapt, e o mare de oameni care se îmbulzește, pe fundalul plânsetelor de copii, în timp ce în jur, răpuși de așteptarea extenuantă, vârstnicii sau bolnavii încep să vomite sau pur și simplu cad din picioare. Așteptarea e un adevărat supliciu, care devine mai ușor de suportat datorită bunăvoinţei voluntarilor, care îi aprovizionează cu sandvișuri și ceai cald pe cei blocaţi zeci de ore la graniţa dintre ţări.

De cealaltă parte a graniţei e pur și simplu o altă realitate, punctează tânăra, inventariind toate gesturile de bunăvoinţă pe care le-au făcut românii, în timp ce ea se pregătise pentru ce era mai rău. Iniţial a refuzat toate ofertele voluntarilor, începând cu sticla de apă și pachetul cu alimente care li s-a întins. Știa că drumul lor va fi lung și încerca să economisească banii cu care a plecat de acasă. A izbucnit în lacrimi atunci când a înţeles că totul era un dar și îmi povestește că un copil care a văzut-o plângând s-a grăbit să-i întindă un șerveţel.

Sunt lucruri pe care nu le poate uita cineva care a traversat nu doar frontiera dintre două state, ci și pe cea dintre coșmar și realitate, iar Anna ne asigură că mai e Cineva care își va aduce aminte de micile și marile gesturi de bunătate, chiar și după ce viitorul va dilua contururile acestei crize: „Știu că tot binele pe care ni l-aţi făcut se va întoarce într-o zi la voi”.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.