De ce rămân unele biserici creștine prinse într-o paradigmă de tip „piaţă economică”, în care succesul se măsoară prin comparaţie cu ceilalţi? Și cum pot trece la paradigma Împărăţiei, în care succesul înseamnă a lucra împreună pentru binele oamenilor și pentru gloria lui Dumnezeu?
„Mă rog… ca toţi să fie una… pentru ca lumea să creadă” (Ioan 17:21). Cu aceste cuvinte se ruga Domnul Hristos pentru ucenici, cu puţin timp înainte de răstignire. Unitatea lor trebuia să fie dovada vizibilă a autenticităţii Evangheliei, a acelei Evanghelii care transformă inima atât de profund încât oamenii devin capabili să îmbrăţișeze diferenţele dintre ei și să facă din divergenţe prilejuri de consolidare a comuniunii.
Dacă privim onest peisajul creștin de astăzi, constatăm cu ușurinţă că acest tip de unitate este mai degrabă un ideal decât o realitate constantă. Nu de puţine ori comunităţile de credinţă se privesc între ele ca potenţiale rivale. Unele își compară numărul de membri, altele își măsoară succesul prin amploarea evenimentelor sau prin vizibilitatea în media. Iar resursele sunt păstrate cu grijă, ca niște comori strategice, în timp ce parteneriatele sunt înlocuite de „teritorialitate”. Influenţa proprie devine, prea adesea, mai importantă decât succesul colaborativ. Schimbarea ei cere o transformare profundă a culturii organizaţionale și relaţionale, mai exact a felului în care ne vedem unii pe alţii și a modului în care luăm decizii împreună.
Cum se poate?
Cum poate o biserică marcată de rivalitate să facă tranziţia spre o cultură a parteneriatului autentic?
Cercetările despre colaborarea interorganizaţională arată că trecerea de la competiţie la cooperare implică mai multe straturi ale culturii unei organizaţii: de la atitudini interioare la comportamente practice și până la mecanisme instituţionale. Când aceste straturi se aliniază, colaborarea încetează să mai fie o obligaţie și devine o alegere cu efect strategic și cu un impact pozitiv major asupra misiunii. Dar dacă am vedea colaborarea nu doar ca pe o strategie, ci ca pe o expresie naturală a Evangheliei?
De la „teritoriu” la lucrare comună
Înainte de orice schimbare, e nevoie să cunoaștem și să înţelegem premisele stării de fapt. Ce ne împiedică să colaborăm? De multe ori, mentalitatea teritorială a unei biserici poate porni din dorinţa ei legitimă de a-și proteja activităţile și de a-și păstra nealterată identitatea. Însă aceste intenţii se pot transforma, adesea prea ușor, într-o barieră în calea colaborării.
Fiindcă atunci când accentul cade pe „cum să ne protejăm” mai mult decât pe „cum să ne completăm unii pe alţii”, comunităţile nu își mai negociază rolurile și obiectivele. Adică nu mai fac exact ceea ce specialiștii în relaţii interorganizaţionale, precum Hardy, Phillips și Lawrence, spun că este esenţial pentru o colaborare autentică.
Reflexul de a „păzi teritoriul” poate apărea din mai multe motive. Pe de o parte este teama de pierdere a influenţei. Liderii pot simţi că deschiderea le-ar diminua vizibilitatea sau chiar autoritatea. Pe de altă parte, experienţele negative anterioare pot solidifica în lideri o reticenţă faţă de colaborări, de teama de a nu se simţi folosiţi sau din suspiciunea că partenerul nu își va face treaba așa cum au convenit, iar proiectul va eșua. Un alt element este lipsa unor canale clare de comunicare. Atunci când părţile nu discută între ele, nu menţin un dialog constant, fiecare parte își construiește propria versiune despre intenţiile celeilalte.
În logica Împărăţiei, teritoriul nu este al nostru, ci al Domnului. De aceea succesul nu se măsoară pe dimensiuni cognoscibile omului, ci prin cât de mult teren câștigă Împărăţia lui Dumnezeu în inimile oamenilor. Iar aceasta este o „variabilă” pe care omul nu o poate măsura.
Însă atunci când lucrează în paradigma Împărăţiei, bisericile realizează că împărtășesc nu doar punctele de doctrină, ci și provocările și aspiraţiile. În consecinţă, dacă împărtășesc și resursele necesare pentru misiune, pot începe să colaboreze autentic. Lipsa colaborării este uneori rezultatul faptului că liderii comunităţilor nu au discutat așezat despre ce ar putea face, concret, împreună. De prea multe ori, invitaţia la colaborare este mai degrabă politică („hai să facem și noi ceva împreună”), nu misionară („avem o problemă pe care o putem rezolva împreună”). Diferenţa între cele două abordări o dă contextul relaţional dintre părţi, spuneau Jeffrey Cummings și colegii. Altfel spus, pentru a construi ceva solid împreună, avem nevoie să știm ce îl preocupă pe celălalt și să ne pese de acele preocupări.
Ce se poate face concret
Un prim pas spre colaborare reală este organizarea unor întâlniri de explorare, fără o agendă rigidă sau prescriptivă. Astfel de întâlniri pot oferi un cadru bun pentru întrebări deschise: Ce provocări majore vedem în comunitatea noastră? Care sunt domeniile în care am dori să vedem schimbare? Astfel de dialoguri relaxate deschid calea pentru idei neașteptate și pun bazele unei relaţii de încredere.
O altă iniţiativă utilă este realizarea împreună a unei „hărţi” a resurselor și a problemelor din zonă. În acest proces, participanţii pot identifica atât zonele de nevoie (familii vulnerabile, lipsă de sprijin educaţional, singurătatea persoanelor vârstnice), cât și resursele disponibile: voluntari, spaţii, echipamente, cunoștinţe. Harta ajută la o vizualizare mai clară a modului în care fiecare comunitate poate contribui.
Succesul acestor întâlniri depinde de ascultarea activă. Fiecare comunitate trebuie să aibă ocazia de a vorbi și mai ales de a fi ascultată. Este important ca nimeni să nu monopolizeze discuţia și ca toate vocile să fie respectate. Ascultarea atentă transmite preocupare pentru perspectiva celuilalt, iar acest lucru pune temelia unei colaborări autentice.
Pentru a putea consolida încrederea reciprocă e nevoie de o succesiune de experienţe comune, în care fiecare parte își arată disponibilitatea de a contribui și își respectă cuvântul. Nu e nevoie de proiecte ample. Din contră, procesul acesta poate începe cu mici proiecte bine gândite. Important este ca aceste acţiuni să fie repetate și să dea o cadenţă colaborării, să nu fie doar evenimente izolate.
Ingredientul care nu poate lipsi
Transparenţa în resurse și decizii construiește cadrul în care toţi partenerii implicaţi au acces la informaţiile esenţiale și se simt parte din procesul decizional. Ea este vitală pentru orice colaborare fiindcă, în practică, lipsa clarităţii este cea care blochează adesea colaborarea, nu lipsa de bunăvoinţă, așa cum este percepţia generală. Dacă nu este limpede cine contribuie cu ce, cine ia deciziile sau cum sunt folosite resursele, apar suspiciuni. Iar suspiciunile, odată instalate, frânează orice iniţiativă comună.
Sigur că transparenţa poate fi și greșit înţeleasă drept o expunere nenecesară a oricărui detaliu administrativ. Însă varianta ei eficientă presupune, simplu, un buget de proiect cunoscut și discutat cu toţi cei implicaţi, un raport esenţializat după finalizarea unei acţiuni și stabilirea clară a responsabilităţilor înainte de a începe efectiv lucrul.
Evaluarea și ajustarea continuă a colaborării
Din perspectiva lui Edgar Schein, cultura unei organizaţii se formează prin învăţarea colectivă din experienţele comune. Evaluarea devine astfel momentul în care comunităţile implicate reflectează asupra a ceea ce au învăţat împreună: ce a mers bine, ce obstacole au apărut, ce valori au fost întărite și unde au existat inconsecvenţe între valorile declarate și comportamentele reale.
Literatura despre managementul colaborării (vezi Kotter și Heskett) arată că performanţa nu depinde doar de obiectivele atinse, ci și de calitatea procesului. Astfel, un proiect poate fi considerat reușit nu doar dacă și-a îndeplinit scopul imediat (de exemplu, organizarea unui eveniment), ci și dacă a consolidat încrederea și a dezvoltat noi abilităţi de lucru în echipă între comunităţi.
Întâlniri de tip „debrief” după fiecare proiect comun constituie o metodă eficientă de evaluare. Eficienţa lor este cu atât mai mare cu cât discuţiile sunt sincere, cu întrebări cât mai simple. Iar dacă centralizăm răspunsurile într-un scurt raport partajat, evaluarea devine o importantă resursă de învăţare pentru viitor. Și, dacă teoriile despre cultura organizaţională au dreptate, un grup care învaţă împreună își crește nu doar performanţa, ci și rezilienţa în faţa schimbărilor.
Trecerea de la o cultură a competiţiei la una a cooperării nu se poate produce peste noapte. Este un proces care cere intenţionalitate, răbdare și un efort constant. Iar cheia succesului este una dublă: un cadru clar de valori și obiective comune și o practică repetată a colaborării în proiecte concrete. Însă totul pornește de la o întrebare simplă: „Cum putem sluji împreună?” Dacă această întrebare și-a găsit loc în conversaţiile noastre obișnuite, înseamnă atunci că schimbarea de paradigmă este deja în curs.