Cu pași grăbiţi, doi străini trec pe străzile pline de forfotă ale Constantinopolului. Clopotele mari îngână agale chemarea la slujbă, în timp ce toaca zorește pașii credincioșilor spre locul de închinare. „Sfânta Sofia“ se ivește măreaţă, cu porţile larg deschise, așteptând pelerinii căutători de mântuire.
Totul e făcut să poarte pecetea desăvârşirii, de la chipurile sfinţilor de pe ziduri până la cupola impunătoare pentru care, spune legenda, împăratul Iustinian a rostit celebrele cuvinte: „Solomon, te-am depăşit!“ Rezonanţa perfectă a clădirii accentuează măreţia, iar oaspeţii simt că stau, în cel mai propriu sens al cuvântului, la poarta cerului: „N-am mai ştiut dacă eram în cer sau pe pământ. Că nu se mai află pe pământ o astfel de vedere şi frumuseţe şi nici nu ştim cum să o înfăţişăm. Ştim numai că acolo, Dumnezeu sălăşluieşte printre oameni.“[1]
Acesta este motivul, spun vechile istorii, pentru care Vladimir, crudul cneaz al Kievului, a ales să adopte creştinismul bizantin, pentru el şi pentru poporul său, în anul 988.[2] Ortodoxismul rus este de atunci un factor esenţial în analiza istorică a evenimentelor din Europa de Răsărit. Cu 150 de milioane de credincioşi, aproape jumătate din numărul creştinilor de rit răsăritean de pe glob, Biserica Ortodoxă Rusă este astăzi cea mai mare biserică de rit ortodox din lume.
De unde a început totul
Conform Cronicii lui Nestor, prima cronică a Rusiei Kievene, un vareg (aşa cum le spuneau bizantinii vikingilor) pe nume Rurik şi-a aşezat reşedinţa în Novgorod, după ce a fost ales conducător comun al mai multor triburi slavice şi finice. Era în preajma anului 860 şi, în perioada ce a urmat, varegii au reuşit să-şi extindă dominaţia şi asupra Kievului, creând astfel primul stat rus.
În 955, împărăteasa Olga, rămasă văduvă după asasinarea lui Igor, a mers la Constantinopol şi a fost botezată de însuşi patriarhul ortodox. La întoarcere, a încercat să îl convertească pe fiul ei Svatoslav, dar eforturile i-au fost zadarnice. Svatoslav a avut trei fii: Yaropolk, Oleg şi Vladimir. După moartea lui Svatoslav, Yaropolk l-a ucis pe Oleg, iar Vladimir a fugit la rudele sale scandinave. Cu ajutorul lor, el va recuceri Novgorodul şi va deveni regele Rusiei Kievene, în anul 980. Avea aproape 20 de ani. Dorinţa de glorie a tânărului rege vareg îi va extinde supremaţia de la Marea Baltică până în Polonia şi până la Marea Neagră, regatul său devenind una dintre cele mai importante forţe militare ale timpului.
Cu toate că elemente creştine apăruseră în Rusia, iar bunica sa fusese creştină, Vladimir era un fervent adorator al zeităţilor păgâne, construind temple şi participând, după unii istorici, chiar la ritualuri cu jertfe umane. Avea 7 soţii şi, după câte se pare, câteva sute de concubine.
Creştinarea lui Vladimir
Surprinzător sau nu, Vladimir alege apoi să devină creştin. Motivul adevărat este încă învăluit în mister. După unii, frământarea sufletească profundă, generată de confruntarea cu suferinţa umană şi moartea; după alţii, politica de alianţe.
Cronica lui Nestor povesteşte că Vladimir i-ar fi chemat la palat pe reprezentanţii religiilor cunoscute de el, musulmani, iudei, creştini din Apus şi creştini din Răsărit. Examinându-le argumentele, a considerat iudaismul de neînţeles, pentru că propovăduia un Dumnezeu care i-a alungat din ţara lor, iar islamul trist – interdicţia de a consuma alcool i s-a părut imposibilă. Doar creştinismul i-a părut o explicaţie plauzibilă a existenţei, dar şi aici trebuia să aleagă între Est şi Vest. Aşa că şi-a trimis emisarii pentru a asista la slujbele religioase, şi aceştia l-au convins de superioritatea creştinismului din Răsărit, mai ales că şi bunica sa, împărăteasa Olga, primise aceeaşi înţelegere a Evangheliei.
Cronicile arabe însă nuanţează circumstanţele. Împăratul Bizanţului, Basil al II-lea, îi ceruse ajutor militar, iar Vladimir a fost bucuros să îl ofere cu condiţia de a primi mâna prinţesei Ana, sora împăratului de la Constantinopol. Dar prinţesa nu se putea căsători decât cu un prinţ creştin, aşa că Vladimir ar fi îmbrăţişat creştinismul pentru a-şi asigura o importantă poziţie în Europa de Răsărit.
Izvoarele istorice disponibile vorbesc totuşi despre o atitudine radicală a regelui în favoarea creştinismului. Astfel, regele a renunţat la poligamie, a dărâmat idolii, a avut grijă de cei săraci şi a construit şcoli şi biserici. Pentru susţinerea Bisericii, Vladimir a instituit practica biblică a zecimii – 10% din veniturile statului erau închinate Bisericii. La 1 august 988, populaţia Kievului a fost botezată în Nipru, într-o procesiune impunătoare. Este însă cunoscut că, în partea de nord a regatului, mai ales din cauza influenţei preoţilor păgâni, creştinarea s-a făcut de multe ori cu sabia.
Adoptarea slavonei ca limbă de cult a adus creştinismul aproape de oameni şi i-a asigurat un grad ridicat de independenţă faţă de Bizanţ şi Roma, unde cultul şi literatura erau în greacă sau latină. Totodată, aceasta a facilitat răspândirea lucrărilor lui Chiril şi Metodiu, dintre care un loc de cinste îl avea traducerea pe care aceştia o începuseră, a unei părţi din Noul Testament în slavonă.
În veacurile care au urmat, mai ales după destrămarea Rusiei Kievene, creştinismul bizantin a fost un factor important de coeziune al naţiunii. Vladimir a fost canonizat abia în secolul al XIX-lea, fiind numit adesea „regele Soare“ sau „egal al apostolilor“.[3]
