Creștinismul nu a ratat niciodată întâlnirea cu marile tehnologii ale comunicării. Dimpotrivă, de fiecare dată a știut să le transforme în vehicule ale misiunii sale. Dar această adaptare a venit întotdeauna cu un preţ. Ce va câștiga și ce va pierde misiunea creștină astăzi, în plină revoluţie a inteligenţei artificiale?
În toamna lui 2024, cea mai veche biserică din orașul Lucerna instala într-un confesional un avatar AI cu chip de Iisus. Proiectul se numea Deus in Machina. Fusese conceput ca instalaţie artistică și de cercetare, împreună cu Universitatea de Știinţe Aplicate și Arte din Lucerna, iar organizatorii l-au prezentat ca pe un experiment despre tehnologie și religie, mai degrabă decât ca pe o practică pastorală. Însă acest lucru nu a putut împiedica polarizarea reacţiilor.
Unii au văzut blasfemie în ceea ce alţii au văzut inovaţie. La firul ierbii însă, după două luni în care vizitatorii au purtat peste 900 de conversaţii cu sistemul, aproximativ două treimi dintre ei au descris experienţa drept spirituală. Oamenii i-au vorbit avatarului cu chip de Iisus despre singurătate, vinovăţie și suferinţă, arătând încă o dată că, și atunci când conștientizează simulacrul, oamenilor le e totuși dificil să reziste tentaţiei de a se implica emoţional în discuţia cu himera binară.
De altfel, niciun instrument de comunicare nu este pasiv. Fiecare tehnologie prin care creștinii și-au purtat mesajul l-a modelat, la rândul ei, iar această influenţă inversă nu a fost niciodată una exclusiv pozitivă.
Capitole și versete
Martin Luther a fost, potrivit istoricului Andrew Pettegree, primul autor cu adevărat bestselling al modernităţii timpurii, ţinând cont că tipografiile din Wittenberg au scos, între 1517 și 1546, peste 2.700 de lucrări, iar aceasta într-o industrie care abia fusese inventată.
Tiparul a pus Scriptura în mâinile omului obișnuit, generând o revoluţie a cărei amploare este greu de supraestimat astăzi. Înaintea tiparului, textul sacru circula mai ales în latină, pe trasee clericale inaccesibile celor fără educaţie formală. Însă odată tradusă și multiplicată, Scriptura a ieșit din zona de control a elitei religioase și a devenit, pe lângă catalizator al dezvoltării spirituale a indivizilor, și un vector al alfabetizării.
Cu Biblia în mână, creștinul alfabetizat a câștigat o nouă demnitate religioasă, dar s-a descoperit totodată implicat într-o intensă polemică, uneori rupt de comunitatea lui, alteori tentat să reducă taina credinţei la adeziunea la o teză sau un sistem, și a început să gândească mai mult în capitole și versete.
Predicatorul parasocial
Apoi a intrat în scenă radioul, cu aerul său conversaţional, mai cald decât pagina scrisă și mai accesibil pentru omul obosit, singur sau fără prea multă cultură. Radioul a adus predica din biserică în bucătării și în uzine, iar Evanghelia a ajuns mai ușor la bolnavii nedeplasabili, la persoanele izolate geografic, la oamenii care nu citeau sau la persoanele care nu ar fi trecut niciodată pragul unei biserici.
Printre inovaţiile radioului se numără însă și două nu tocmai benefice. Radioul a format un tip de ascultător-credincios la distanţă și, în paralel cu acesta, a dus la apariţia predicatorului de tip actor mediatic. Între cele două entităţi noi, comunicarea facilitată de radio nu putea fi decât unidirecţională, iar dezavantajele care au decurs de aici nu s-au lăsat îndelung așteptate.
Cazul lui Charles Coughlin, preot catolic și una dintre cele mai influente voci radiofonice ale Americii interbelice, este o ilustraţie extremă a modului în care o voce religioasă amplificată tehnic poate aluneca rapid în radicalizare.
În anii 1930, un sfert din populaţia Statelor Unite, adică circa 30 de milioane de oameni, asculta emisiunile lui săptămânale. Supranumit „preotul de la radio”, Coughlin a căzut pradă ideilor conspiraţioniste antisemite, iar în anii premergători Celui de-al Doilea Război Mondial convingerile lui au putut fi canalizate fără nicio barieră către zeci de milioane de oameni.
Abia în 1939 Asociaţia Naţională a Radiodifuziunii din SUA a impus anularea emisiunii lui Coughlin, în 1942 intervenind și Arhidieceza din Detroit, care i-a închis ziarul și i-a interzis circulaţia prin poștă. Coughlin a dispărut din atenţia marelui public, dar a continuat să predice ca preot de parohie până a ieșit la pensie, în 1966. La acel moment, televiziunea avea deja 15 ani de când fusese declarată principalul vehicul de influenţare a opiniei publice.
Spectacol în direct
Ca mijloc de comunicare în masă a credinţei, televiziunea a adăugat la accesibilitatea tiparului și la căldura radioului emoţia vizuală. În noua paradigmă media, predicatorul trebuia să fie și elocvent, și telegenic. În plus, televizarea Evangheliei a adăugat și cerinţe legate de calitatea de producţie a evanghelizărilor, astfel că bisericile masive, capabile să constituie un studio pe măsura unui show televizat, au eclipsat comunităţile mici și lipsite de pretenţii, iar telespectatorii au devenit, fără avertisment, martorii unei veritabile curse a înarmării teleevangheliștilor concurenţi.
Jim Bakker a fost un exponent al acelor începuturi, cu al lui imperiu PTL (Praise The Lord), construit în jurul unei emisiuni TV, al unui parc de distracţii cu tematică creștină și al unor contracte frauduloase cu donatorii care le susţineau pe ambele. Povestea lui s-a încheiat într-un eșec pe măsura faimei, cu o pedeapsă iniţială de 45 de ani de închisoare, redusă ulterior la 8, în apel.
Însă același mediu prin care Bakker a putut să își popularizeze modelul de business din divertisment creștin a fost și suport pentru predicatori care s-au ţinut departe de orice scandal, cum a fost Billy Graham, a cărui intuiţie privind potenţialul televiziunii a fost confirmată de audienţele lui de milioane de oameni.
Apartenenţă fără biserică
În epoca televiziunii, nivelurile de audienţă la care ajungeau emisiunile religioase păreau un vârf al predicării de masă. Odată cu internetul însă, ele au devenit aproape derizorii. În 2004, raportul Faith Online al Pew Internet & American Life Project constata că 64% dintre americanii cu acces la internet, adică aproape 82 de milioane de oameni, folosiseră deja reţeaua în scopuri religioase sau spirituale. Noul mediu captase, aparent, toate avantajele tehnologiilor de dinaintea lui și le-a pus apoi într-un singur dispozitiv, aflat oricând la îndemână, portabil, personalizabil și global.
În aceeași perioadă, Statele Unite treceau printr-o etapă de dezafiliere religioasă masivă a populaţiei, fenomen pe care sociologii Ryan Burge, Jim Davis și Michael Graham l-au numit „Marea Dezbisericire”. Și, chiar dacă internetul nu a produs de unul singur această retragere (ale cărei premise sunt încă disputate), el i-a oferit totuși un habitat viabil.
Cu ajutorul internetului a devenit posibil să rămâi credincios fără să mai mergi la biserică. Puteai să citești predici pe site-uri obscure, să urmărești dezbateri pe forumuri, să primești texte prin liste de e-mail, să intri în camere de chat sau să-ţi găsești afinităţile religioase printre bloguri și mici arhive digitale. Credinţa putea fi întreţinută acum și de la distanţă, după propriul ritm.
Internetul și metricii sociali
După ce televiziunea a făcut din predicator o vedetă, internetul l-a transformat exponenţial în pastor-influencer, adică nu doar păstor al unei turme de credincioși, ci și creator de conţinut, administrator de brand personal și nod într-o reţea de urmăritori. Cercetări recente au descris explicit această convergenţă dintre pastorul de megabiserică și influencerul de social media, observând că ambele categorii practică autopromovarea, construirea unui personaj public (persona) și fidelizarea publicului.
Această convergenţă nu a fost însă spontană, ci a ţinut mai degrabă de ajungerea la maturitate a unei noi maniere de a gândi misiunea creștină. Church Growth Movement (CGM – Mișcarea de Creștere a Bisericii) a început să se coaguleze la jumătatea secolului XX ca răspuns la criza de participare la viaţa bisericească. Iniţiatorii ei au considerat vital ca biserica să folosească cele mai eficiente instrumente empirice prin care să se evalueze, să planifice și să își îndrepte mai precis drumul spre lume, iar pentru aceasta au regândit acţiunile misionare cu ajutorul vocabularului oferit de managementul modern. În mod neașteptat, mutarea aceasta nu a fost de ajuns pentru a inversa trendul de dezafiliere. Însă despre fascinanta desfășurare a acestei mișcări în Statele Unite și ecoul românesc pe care l-a avut începând cu perioada postdecembristă merită discutat într-un material separat. Pentru moment vom nota doar că, pe fundamentele reașezate de CGM, misiunea creștină a fost gata să îmbrăţișeze următoarea mare tehnologie, a cărei revoluţie o trăim astăzi: inteligenţa artificială.
A cincea revoluţie
Inteligenţa artificială duce în prezent misiunea creștină dincolo de limite cândva greu de depășit. Primele promisiuni ale inteligenţei artificiale au fost acelea că va accelera traducerea Bibliei în limbi fără Scriptură scrisă, că va răspunde la întrebări la ore la care niciun pastor nu este disponibil și că va elibera timp pastoral pentru relaţii. Printre inovaţiile inteligenţei artificiale se numără însă și una de cu totul altă natură, fără precedent în istoria tehnologiilor religioase, și anume faptul că AI-ul poate produce aparenţa unei slujiri în care cel care slujește nu este o persoană care a studiat și răspunde în cunoștinţă de cauză sau care îl privește cu empatie pe cel din faţa lui. De fapt, slujitorul pur și simplu nu este o persoană.
Pentru misionari
Câștigurile utilizării AI în misiunea creștină au fost vizibile rapid. La summitul Missional AI 2025, asociaţia umanitară SIL Global și compania XRI Global au prezentat sistemul Slingshot, capabil să antreneze un model de traducere pentru o pereche nouă de limbi în doar două ore. Totul cu scopul de a traduce Biblia chiar și în limbile cele mai slab deservite, acolo unde lipsesc atât resursele digitale, cât și infrastructura misionară. Și astfel, ceea ce înainte cerea ani lungi de teren, colaborare lingvistică și muncă de traducere putea începe acum cu o viteză greu de imaginat cu doar o generaţie în urmă.
Alianţa illumiNations, care reunește SIL, American Bible Society, Wycliffe și alte șapte organizaţii, urmărește ca până în 2033 măcar Noul Testament să fie disponibil pentru 99,9% din populaţia globului. Iar dispozitive precum „Truffle” duc offline modele de zeci de miliarde de parametri în zone fără internet sau cu securitate problematică, semn că zilele în care misionarii soseau în câmpul misionar cu lăzile de cărţi au apus de mult.
Pentru pastori
Dacă, la nivelul infrastructurii misionare, AI-ul promite viteză și acoperire, la nivelul practicii pastorale AI avansează cu aceeași rapiditate, dar cu mult mai multă ambivalenţă. Un studiu Barna din 2024 arăta că 77% dintre pastorii protestanţi americani consideră că Dumnezeu poate lucra prin AI, însă doar 12% sunt favorabili ideii de predici scrise integral de AI și abia 6% cu folosirea lui pentru consiliere pastorală. Un an mai târziu, alt sondaj constata că 30% dintre americani (și aproape 40% dintre mileniali și cei din generaţia Z) consideră că sfaturile spirituale ale unui chatbot sunt la fel de demne de încredere ca cele ale unui pastor. Procentul este suficient de mare pentru a semnala nu atât un boom al încrederii în tehnologie, cât o criză de încredere în slujitorii bisericii.
Astăzi, companii precum Gloo și Pushpay, care domină piaţa americană de software bisericesc și se extind în alte regiuni, le vând pastorilor instrumente AI pentru ucenicie și flourishing. Astfel de aplicaţii sunt gândite pentru a asigura continuitatea participării vizitatorilor aflaţi pentru prima oară în biserică și pentru identificarea donatorilor cu risc de retragere. Opţiunile lor predictive estimează pașii următori în „parcursul spiritual” al vizitatorilor și panouri de bord similare celor de business intelligence le aduc pe toate în același tablou. Limbajul este, fără îndoială, moștenit de la CGM, dar accelerat și scalat. Iar pentru bisericile românești care au învăţat bine gramatica acestui limbaj în ultimii 30 de ani, noile instrumente vin ca o continuare firească a noii normalităţi.
Pentru laici
Din perspectiva utilizatorului final, AI-ul se prezintă în primul rând ca un interlocutor informat și mereu dispus să te asculte, atent, politicos, alături de tine chiar și la 3 dimineaţa. Iar contextul în care se răspândește îi favorizează adoptarea. Generaţiile formate în mediul digital respiră comunicare intermediată tehnologic, dar suportă tot mai greu ambiguitatea, tăcerile și riscul emoţional al relaţiilor faţă în faţă. Pentru un om singur, un sistem capabil să imite căldura apropierii umane într-un răspuns prompt și personalizat poate depăși repede statutul de simplu instrument. Cercetări recente despre folosirea afectivă a chatboţilor produc un peisaj cu mai multe planuri concurente.
De exemplu, un studiu desfășurat de MIT Media Lab și OpenAI, care a fost publicat în 2025, a urmărit aproape 1.000 de utilizatori timp de 4 săptămâni și a constatat o relaţie de tip doză-răspuns. Mai exact, o utilizare ușoară, în special pentru sarcini practice, a fost asociată cu o ușoară reducere a sentimentului de singurătate, în timp ce utilizarea zilnică, intensă și încărcată emoţional a fost corelată cu izolare socială crescută, dependenţă de chatbot și mai puţine interacţiuni cu oameni reali.
Cercetări anterioare sugerau deja același tipar. Utilizatorii cei mai vulnerabili emoţional erau și cei care ajungeau cel mai greu să se desprindă de produs. Altfel spus, pe oamenii pe care îi consola cel mai convingător îi și izola cel mai durabil.
Tehnologia se oferă să umple un gol sufletesc despre care bisericile știu de mult timp că nu este o problemă marginală: singurătatea. Însă răspunsurile instituţionale la problema singurătăţii au fost adesea insuficiente. Poate și pentru că nu de la instituţii ar fi necesar să vină aceste răspunsuri. Voci religioase care, altfel, nu prea au obiceiul să fie de acord au observat aceeași dinamică acută. Antiqua et Nova, documentul publicat de Vatican în ianuarie 2025, avertizează că AI-ul nu trebuie să devină „un substitut pentru Dumnezeu”. (De altfel, Papa Leon al XIV-lea a făcut din inteligenţa artificială tema-cheie a pontificatului său.) Iar din zona evanghelică, Mișcarea Lausanne afirmă că „proclamarea Evangheliei trebuie să rămână întrupată” fiindcă „mașinile, oricât de bine ar simula viaţa, nu o pot replica”.
Problema este însă mai amplă decât sfera religioasă. Ne construim vieţi ale căror ritmuri par tot mai greu de împăcat cu menţinerea unor relaţii sănătoase dincolo de cercul, tot mai restrâns, al familiei apropiate. Iar absenţa unui răspuns real îi afectează deopotrivă pe cei religioși și pe cei nereligioși, ceea ce arată că, în această privinţă, nevoia rămâne urgentă, profundă și încă neacoperită.
Părintele Justin și cei lipsiţi de suflet
Deși tehnică la suprafaţă, discuţia este în realitate una despre ce mai înseamnă astăzi relaţiile în sânul bisericii creștine. Iar în mediul occidental e clar că AI-ul religios s-a calat pe aversiunea crescândă a oamenilor pentru riscul relaţional. Aplicaţii precum Text With Jesus promit conversaţii cu versiuni AI ale lui Iisus sau ale apostolilor, alte instrumente oferă rugăciuni personalizate și îndrumare spirituală instantanee. Și nu este un fenomen exclusiv evanghelic, american sau protestant.
În aprilie 2024, organizaţia catolică de apologetică Catholic Answers a lansat un avatar AI numit „părintele Justin”, anulat în doar câteva zile, după ce începuse să dea sfaturi pastorale problematice, mai exact pretindea că este preot real care a primit vocaţia în tinereţe, oferea iertarea păcatelor în confesional și aproba botezarea unui copil în energizant Gatorade.
Iată cum tiparului afectiv i se adaugă faimoasele halucinaţii ale modelelor de limbaj. Folosite de unii ca argument pentru a desconsidera impactul automatizării asupra pieţei muncii, halucinaţiile sunt o caracteristică a modului de funcţionare a acestor sisteme și nu vor dispărea prea curând. Iar pentru o credinţă a cărei autoritate stă în transmiterea fidelă a cuvântului primit, fabricarea de cuvinte verosimile este o problemă de fond, mai ales că instrumentele AI religioase proiectate cu grijă pot întări ceea ce specialiștii numesc „biasul de automatizare„, adică înclinaţia de a considera răspunsul mașinii mai sigur, mai neutru sau mai competent decât cel al unui om.
Fenomenul a ajuns și în România. În 2023, Valentin Lăzureanu lansa BisericaGPT, un custom GPT care oferea spovedanie, acatiste și rugăciuni generate de ChatGPT. Reacţia Patriarhiei Române a fost atunci neechivocă, subliniind că „intruziunea inteligenţei artificiale în organismul comunitar al Bisericii este nu doar absurdă și ridicolă, ci și total deformatoare de sens. Sensul comuniunii interpersonale. Robotizarea vieţii spirituale este o pură contradicţie de termeni.” Verdictul surprindea o miză pe care și alte confesiuni au remarcat-o, și anume: chiar dacă poate genera răspunsuri spirituale convingătoare, tehnologia nu poate genera comuniune în sensul în care o înţelege credinţa creștină.
Experimente liturgice asumate au reprodus deopotrivă aceeași limită. În iunie 2023, Biserica „Sf. Pavel” din Fürth, Bavaria, a găzduit un serviciu divin generat integral de ChatGPT, urmărit de aproximativ 300 de participanţi. Reacţia dominantă, după slujbă, a fost rezumată de o participantă care spunea că liturghia nu a avut „nici inimă, nici suflet”.
Locul legitim al tehnologiei
Totuși nu fiecare folosire a AI-ului în spaţiul religios merge spre confuzie sau scandal. Ghidul interimar al Bisericii Metodiste din Marea Britanie recomandă AI-ul pentru sarcini administrative, traducere și subtitrare, exact pentru a elibera timpul uman pentru relaţie și slujire pastorală.
Bible Chat, startup românesc devenit fenomen global, oferă lectură biblică ghidată, planuri de devoţional și răspunsuri pe text. Pe acest segment, România este deja exportator în peisajul internaţional, nu doar importator. Bible Chat funcţionează multiconfesional, ceea ce îi dă o arie de utilizare largă, dar îl obligă la răspunsuri probabilistice care pot aplatiza distincţii reale între tradiţii. În plus, modelul lui de business este unul bazat pe abonament.
Tot în România, Biserica Adventistă a dezvoltat ADAM, primul chatbot biblic gratuit, antrenat pe sursele doctrinare ale confesiunii. Detaliul de design care îl diferenţiază este că, după câteva conversaţii, ADAM trimite utilizatorul către un mentor uman. Este, la o scară mai mică, exact rolul pe care întreg argumentul de până aici îl cere de la tehnologie: să asiste, dar să nu acapareze.
Această filozofie de design se regăsește sub diferite forme într-o întreagă suită de instrumente adventiste apărute în ultimii doi ani. Conferinţa Generală lucrează la AKAI (Adventist Knowledge AI), un sistem antrenat exclusiv pe corpusul oficial, o soluţie gândită explicit pentru a evita halucinaţiile și deformările doctrinare ale modelelor seculare. Divizia Coreeană a lansat Adventist Church GPT, încă din 2024; Divizia Sud-Americană a urmat cu 7chat.ai în 2025; iar GospelTruth.ai, dezvoltat de Wintley Phipps, oferă răspunsuri ancorate în bibliografia lui Ellen White (peste 1.100 de cărţi și articole, accesate de aproape 200 de milioane de vizitatori în 2024). Comitetul AI al ASi, în care se regăsesc 3ABN, Amazing Facts, It Is Written, AudioVerse, Voice of Prophecy, Hope Channel, AWR și Ellen G. White Estate, oferă un exemplu rar de utilizare eclezială a AI-ului. Organizaţiile au un model de cooperare cu scopul de a reduce dublarea eforturilor și de a păstra coerenţa doctrinară. În raport cu dinamica competitivă care modelează mare parte din AI-ul religios evanghelic american, această opţiune funcţionează ca o contramișcare.
Riscul privatizării
Un aspect mai prozaic ce merită luat în calcul este acela că instrumentele AI care intră astăzi în viaţa bisericii sunt, aproape întotdeauna, produse comerciale. Mai exact, sunt programe operate de companii care au propriile lor reguli, interese și politici. Spre deosebire de mijloacele pe care biserica le-a folosit dintotdeauna fără să le deţină (tipografia, poșta, telefonul, internetul), noile tehnologii nu se rezumă doar la a colporta mesajul, ci îl și filtrează, îl rescriu pe alocuri sau pur și simplu îl produc.
Intervine apoi chestiunea datelor sensibile. Termenii de utilizare dau adesea companiei dreptul de a vedea ceea ce noi, ca utilizatori, introducem în program. Cine și cum garantează confidenţialitatea informaţiilor sensibile introduse într-un asistent AI pentru organizarea pastorului sau într-un chatbot religios?
Lipsa unui răspuns la această întrebare ar trebui să ne facă precauţi, la fel cum ar trebui să ne pună în gardă și faptul că nici măcar inginerii care construiesc aceste programe nu pot explica până la capăt de ce modelul răspunde exact așa cum răspunde într-o situaţie anume. Înainte să presupunem că această limitare face aluzie la existenţa unei conștiinţe a mașinii, trebuie clarificat că așa funcţionează un sistem statistic foarte complex: el produce răspunsuri care sună bine și par corecte, fără ca cineva să poată urmări drumul precis prin care a ajuns la ele. Și, în măsura în care biserica își încredinţează memoria, comunicarea și strategia unor instrumente operate de altcineva, ea preia fără intenţie o parte din criteriile acelui altcineva.
Proprietatea asupra programului și transparenţa lui sunt așadar două chestiuni diferite, ambele active în același timp. (Există, e drept, și soluţii independente, programe gratuite, care pot fi instalate pe calculatoarele bisericii fără ca datele să iasă pe internet, dar diferenţele de performanţă le fac preferabile pe celelalte.)
Testul onestităţii
În miezul fiecărei revoluţii tehnologice stau deopotrivă o promisiune și un preţ. Cinci secole de transformări în comunicare au rafinat observaţia clasicului Marshall McLuhan: „Mediul este mesajul”. Fiecare nouă tehnologie ne extinde puterile, dar ne și modelează obiceiurile, atenţia și dorinţele. A evita să vedem acest lucru este o formă de naivitate.
Însă, deși atât tabăra tehno-entuziaștilor, cât și tabăra tehno-scepticilor ascund câte un grăunte de adevăr, luate fiecare în parte, ambele rămân insuficiente pentru viaţa creștină.
Dumnezeu Însuși ar fi putut mântui lumea printr-o comandă la distanţă, printr-o automatizare divină a salvării omenirii. Ar fi putut șterge memoria tuturor fiinţelor create, astfel încât cu toţii să uităm că păcatul există. Și noi l-am fi ales din nou. Ar fi putut să ne rescrie ADN-ul astfel încât să nu putem păcătui. Și ar fi obţinut niște roboţi fără libertate. Așa că Dumnezeu a ales, în schimb, calea cea mai costisitoare. Drumul întrupării și disconfortul vulnerabilităţii până la sacrificiu, singurele care ne puteau vindeca de păcat, păstrându-ne simultan memoria, libertatea și capacitatea de a iubi cu adevărat. Pentru aceste atribute fundamentale pentru identitatea noastră ca oameni, Mântuitorul Hristos a avut praf pământean pe picioare, s-a bucurat la o nuntă, a plâns la mormântul unui prieten, a dat pește și pâine și vindecare celor în nevoie. Nimic din toate acestea nu a fost făcut în pripă și nimic nu a fost considerat ineficient. Iar dacă lucrarea Lui de răscumpărare rămâne unică și fără egal, modul Lui de a fi printre oameni rămâne totuși măsura după care creștinul își recunoaște chemarea.
Iată motivul pentru care creștinismul în esenţa lui rămâne totuși adversarul eficienţei pe care o râvnesc misiunile care oscilează între nevoia firească de validare a propriilor demersuri și nevoia de control sau de putere.
Putem delega tehnologiei sarcini administrative, repetitive, logistice. Iubirea însă rămâne dincolo de orice posibilitate de delegare. În creștinism, iubirea adevărată este indisolubil legată de jertfă, de prezenţă, de costuri reale. „S-a smerit pe Sine însuși și a luat chip de rob”, scria apostolul Pavel despre Hristos, Domnul. „S-a făcut ascultător până la moarte, și încă moarte de cruce” (Filipeni 2:7-8).
De aceea, propunerea creștină rămâne pertinentă chiar și în era inteligenţei artificiale. Pentru că nu e puţin lucru să trăiești, înconjurat de instrumente puternice, viaţa unei comuniuni reale. O comuniune cu Dumnezeu și cu oamenii, în care ne lăsăm cunoscuţi așa cum suntem, cu poverile noastre, cu rănile noastre, cu lipsa noastră de strălucire, pe deplin convinși că Dumnezeu ne primește așa cum suntem și pe deplin dispuși să îi primim și noi la fel pe ceilalţi.