Cartea Apocalipsa descrie ultimele șapte calamităţi fără termen de comparaţie în istoria omenirii, care vor marca sfârșitul planetei așa cum o știm. Aceste descoperiri tulburătoare nu urmăresc să ne îngrozească; Cel care S-a lăsat ţintuit pe o cruce are încă mâinile întinse spre noi, oferindu-ne un refugiu înainte ca harul Lui să fie retras de la locuitorii Pământului.

Istoria notează că, după moartea subită a regelui Filip, în anul 336 î.Hr., a urcat pe tronul Macedoniei fiul său, Alexandru, în vârstă de numai 20 de ani. Educat de însuși Aristotel, emancipat și energic, Alexandru a reușit prin cuceririle sale să facă din macedoni stăpânii Orientului Apropiat.

Prima sa ţintă războinică a fost cucerirea Imperiului Persan, dar fiecare victorie i-a crescut apetitul pentru noi cuceriri. Atunci când s-a întors, în sfârșit, în ţara natală, după 8 ani de expediţii războinice, Alexandru străbătuse aproape 18.000 de kilometri.

Istoria spune că Alexandru avea un obicei la fiecare asediere a unei cetăţi: înfigea în faţa porţii o torţă aprinsă și aștepta. Oricine venea să îi ceară milă scăpa cu viaţă atâta timp cât torţa ardea. În momentul în care torţa era stinsă, începea asaltul asupra cetăţii, trecând prin ascuţișul sabiei pe cei care i se împotriveau.

Biblia relatează despre un moment în care ușa harului s-a închis pentru pământenii care au rezistat apelurilor divine. În vremea lui Noe, torţa a ars 120 de ani și, chiar înainte să se stingă, Noe și familia lui au intrat în corabia de salvare. „Domnul a închis uşa după el”, și în scurtă vreme s-a dezlănţuit potopul.

O ușă de har (încă) deschisă

Astăzi, făclia încă arde, iar locuitorii Pământului trăiesc clipe de har. Acest timp de har și de chemare la pocăinţă se va încheia în viitor, atunci când cei șapte îngeri cărora li s-a încredinţat misiunea distrugerii vor auzi porunca: „Duceţi-vă şi vărsaţi pe pământ cele şapte potire ale mâniei lui Dumnezeu!”

Apostolul Ioan îi descrie pe acești îngeri purtători de urgie înveșmântaţi în haine preoţești tradiţionale: „Şi din Templu au ieşit cei şapte îngeri care ţineau cele şapte urgii. Erau îmbrăcaţi cu in curat, strălucitor, şi erau încinşi împrejurul pieptului cu brâie de aur” (Apocalipsa 15:6) În urma lor, templul locuit de slava lui Dumnezeu devine inaccesibil oricui ar vrea să pătrundă aici în ultimul moment: „Şi nimeni nu putea să intre în Templu până se vor sfârşi cele şapte urgii ale celor șapte îngeri” (v. 8). Interzicerea accesului în templu simbolizează încetarea ritualului de iertare a păcatelor; destinul fiecărui om este deja pecetluit.

Alegerile noastre sunt cele care ne decid soarta veșnică. Fiecare om are un timp limitat în care poate accepta darul mântuirii, iar Dumnezeu, care este îndurător și drept, pecetluiește deciziile luate în această fereastră de har. Oamenii nu vor pierde veșnicia pentru că Dumnezeu obosește să-i cheme, ci pentru că, prin cantonarea în păcat, ajung să nu-și mai dorească pocăinţa.

Îngerul Apocalipsei avertizează că oricine se închină „fiarei şi icoanei ei şi primeşte semnul ei pe frunte sau pe mână va bea şi el din vinul mâniei lui Dumnezeu, turnat neamestecat în paharul mâniei Lui” (Apocalipsa 14:9,10).

Cele șapte nenorociri care vor veni direct de la tronul lui Dumnezeu vor fi pedepse „neamestecate cu har”, pentru că nimeni nu va mai căuta pocăinţa și nu va mai fi speranţă de îndreptare. Înţelegem din textul biblic că durata urgiilor va fi scurtă, întrucât, oricât de teribile vor fi ele, vor exista supravieţuitori până la ultima urgie. Știm că lui Dumnezeu nu-I place să vadă suferinţa omului, dar, dacă acest lucru este adevărat, cum interpretăm faptul că aceste dezastre vin neamestecate cu har?

Încă trăim o vreme de har, în care oricine vine la Dumnezeu este primit de El. Viitorul va aduce evenimente copleșitoare, iar majoritatea oamenilor vor lua în mod conștient decizia de a-L respinge pe Cel care este sursa vieţii și siguranţei. Dumnezeu va respecta această alegere; torţa Lui se va stinge, în timp ce El Își va retrage protecţia generală de care se bucură încă pământenii. Singurii care vor avea un refugiu în faţa distrugerii vor fi cei care dezvoltă o relaţie intimă, de apropiere și cunoaștere, cu El.

Cele șapte plăgi ale Apocalipsei

Apostolul Ioan prezintă succesiunea și caracterul ultimelor șapte dezastre care vor lovi pământul. După cum am amintit, ele nu vor fi globale, pentru că în acest caz nu ar mai exista supravieţuitori, dar vor fi totuși cele mai terifiante calamităţi cunoscute vreodată de muritori.

Prima plagă constă într-o „rană” în faţa căreia medicina clasică, cea naturistă și ocultă se vor dovedi la fel de ineficiente: „Cel dintâi s-a dus şi a vărsat potirul lui pe pământ. Şi o rană rea şi dureroasă a lovit pe oamenii care aveau semnul fiarei şi care se închinau icoanei ei” (Apocalipsa 16:2).

Plaga aceasta acţionează ca un semn exterior al corupţiei morale interioare. Destinatarii primului potir sunt cei marcaţi cu semnul unui dumnezeu străin. Semnul fiarei devine o rană dureroasă.

În acest timp de criză, cei credincioși vor suferi și ei, într-o anumită măsură, de foame, sete, oboseală, frig și de chinuri sufletești. Ei nu vor fi însă atinși de aceste plăgi teribile, iar credinţa lor se va fortifica. Asemenea patriarhului Iov, ei vor supravieţui necazului, iar caracterul lor va străluci și mai mult în întunericul moral ce va învălui pământul.

Următoarele două calamităţi vor afecta apa: „Al doilea a vărsat potirul lui în mare. Şi marea s-a făcut sânge, ca sângele unui om mort. Şi a murit orice făptură vie, chiar şi tot ce era în mare. Al treilea a vărsat potirul lui în râuri şi în izvoarele apelor. Şi apele s-au făcut sânge” (v. 3, 4).

Apa potabilă, această binecuvântare ieftină și comună, va fi retrasă ca urmare a dispreţului oamenilor faţă de Cel care a creat marea și izvoarele. Populaţia va fi învăţată să creadă că aceste nenorociri vin din cauza celor care se închină diferit, în Sabatul de ziua a șaptea, și desconsideră cultul majoritar. Pentru credincioși, acest moment va fi semnalul părăsirii așezărilor omenești, după exemplul lui Ilie.

Primele plăgi vor crea contextul favorabil instalării unei crize economice și sanitare teribile. O arșiţă îngrozitoare (cea de-a patra plagă) se va adăuga lipsei de apă. „Al patrulea a vărsat potirul lui peste soare. Şi soarelui i s-a dat să dogorească pe oameni cu focul lui. Şi oamenii au fost dogoriţi de o arşiţă mare şi au hulit Numele Dumnezeului care are stăpânire peste aceste urgii şi nu s-au pocăit ca să-I dea slavă” (v. 8, 9).

În zonele lovite de această radiaţie solară vor fi incendii, insolaţie mortală și secetă fără precedent. Reacţia oamenilor la aceste dezastre demonstrează că nici chiar cele mai rele pedepse nu-i mai pot aduce la pocăinţă.

Următorul potir lovește chiar în sediul puterii conducătoare în vremea aceea. „Al cincilea a vărsat potirul lui peste scaunul de domnie al fiarei. Şi împărăţia fiarei a fost acoperită de întuneric. Oamenii îşi muşcau limbile de durere. Şi au hulit pe Dumnezeul cerului din pricina durerilor lor şi din pricina rănilor lor rele şi nu s-au pocăit de faptele lor” (v. 10, 11).

Soarele va refuza să lumineze, lăsându-i să bâjbâie în întuneric pe cei care au ales ca zi de închinare „venerabila zi a soarelui”, după cum este numită duminica în decretul lui Constantin cel Mare.

Al cincilea potir se varsă atunci când omenirea încă pătimește în urma necazurilor anterioare: rănile sunt încă nevindecate, marea este ca sângele, oamenii sunt învăluiţi de întuneric. Odată cu durerea, crește și ura faţă de Dumnezeu și credincioșii Lui. „În cele din urmă se va da un decret împotriva acelora care sfinţesc Sabatul poruncii a patra, acuzându-i că merită pedeapsa cea mai aspră și dând poporului libertatea ca, după un anumit timp, să-i omoare. (…) Acum va fi ceasul crizei extreme, când Dumnezeul lui Israel va interveni pentru eliberarea celor aleși” (Ellen G. White, Gânduri despre cartea Apocalipsei, p. 213, orig.)

Următorul dezastru, mai mare decât cele care l-au precedat, lovește simbolic Eufratul, fluviul pe care era așezată cetatea antică Babilon: „Apa lui a secat, ca să fie pregătită calea împăraţilor care au să vină din Răsărit” (Apocalipsa 16:12). Biblia spune că liderii pământului întreg se vor strânge „pentru războiul zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic. (…) Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon” (v. 14, 16).

În tradiţia biblică, fluviul Eufrat a secat când cetatea Babilon a fost cucerită de dușmani. Deviind fluviul printr-un canal într-un lac, Cirus a făcut să scadă debitul până când cursul de apă ar fi putut fi trecut cu piciorul de soldaţi, în anul 539 î.Hr.

Fluviul viu căruia își va datora existenţa falsa religie reprezintă masele populare. În urma dezastrelor și a deceselor generate de acestea, valul de susţinere va începe să scadă. Mulţimile vor înţelege că au fost înșelate și vor retrage sprijinul acordat instituţiilor religioase.

În momentul în care nivelul de popularitate a Babilonului ajunge la cea mai joasă cotă, în urma secării „apelor” care îl aprovizionează, va fi nevoie de „semne nemaipomenite” care să coalizeze puterile pământului împotriva celor credincioși. Putem anticipa faptul că ocultismul, sub toate formele lui, va prospera și va adjudeca încrederea generală, încât orice împotrivire faţă de oracolele spiritiste în interiorul creștinătăţii să fie catalogată ca blasfemie.

Semne îngrozitoare, cu un caracter supranatural, se vor descoperi ca dovadă a puterii făcătoare de minuni a demonilor, iar poporul lui Dumnezeu nu va fi indus în eroare. Acesta va fi ultimul război, unul complet atipic, al „zilei celei mari a Dumnezeului celui Atotputernic”.

În punctul acesta, geografia simbolică a Apocalipsei ne aduce în atenţie un alt loc: Har-Meghido, Armaghedon, sau muntele Meghido. „Duhurile cele rele i-au strâns în locul care pe evreieşte se cheamă Armaghedon.” Nu a existat în istorie un munte care să poarte acest nume. Termenul face referire la o vale, o fortăreaţă și la râul de lângă muntele Carmel. Profetul Ilie a locuit pe muntele Carmel înainte de înălţarea lui la cer și acolo a învins, prin credinţă, în marea confruntare cu profeţii lui Baal.

Există o paralelă izbitoare cu ce se va întâmpla în momentul revenirii Domnului Iisus: credincioșii care au o relaţie spirituală cu Domnul Hristos vor fi ajutaţi în mod supranatural și, în final, vor fi luaţi la cer fără să guste moartea, asemenea profetului Ilie.

Bătălia Armaghedonului va izbucni când se va auzi vocea lui Dumnezeu zicând: „S-a isprăvit!” În timpul celei de-a șaptea plăgi, natura se va transforma în haos: „Toate ostroavele au fugit şi munţii nu s-au mai găsit. O grindină mare, ale cărei boabe cântăreau aproape un talant, a căzut din cer peste oameni. Şi oamenii au hulit pe Dumnezeu din pricina urgiei grindinei, pentru că această urgie era foarte mare” (v. 20, 21).

Ca și în cazul Turnului Babel, mâna lui Dumnezeu va destrăma alianţele mondiale, iar naţiunile se vor prăbuși. Este momentul în care „pământul întreg se ridică și se umflă ca valurile mării. Scoarţa lui se rupe în bucăţi. Chiar și temeliile lui par să cedeze. Lanţuri de munţi se scufundă. Insule locuite dispar. Porturile mărilor care au devenit asemenea Sodomei, prin nelegiuirea lor, sunt înghiţite de apele înfuriate. Cele mai mândre orașe ale lumii sunt la pământ. (…) Zidurile închisorilor sunt dărâmate, iar copiii lui Dumnezeu care au fost închiși pentru credinţa lor sunt puși în libertate” (Ellen G. White, Evenimentele ultimelor zile, p. 251, orig.).

Astăzi este vremea mântuirii noastre

Acesta fi momentul de descătușare a unei bucurii fără margini pentru cei care au așteptat revenirea Lui: „Iată, acesta este Dumnezeul nostru, în care aveam încredere că ne va mântui! Acesta este Domnul, în care ne încredeam!” (Isaia 25:9). În tabăra dușmanilor lui Dumnezeu, reacţiile vor fi la fel de intense, dar dintr-un registru opus; cei care au ratat darul mântuirii vor striga munţilor și stâncilor: „Cădeţi peste noi şi ascundeţi-ne! (…) căci a venit ziua cea mare a mâniei Lui şi cine poate sta în picioare?” (Apocalipsa 6:16,17).

Astăzi este ziua în care binecuvântarea rostită în Apocalipsa poate fi încă revendicată: „Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului! Acestea sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu!” (Apocalipsa 19:9). Astăzi este ziua în care mâinile Lui sunt încă întinse a chemare, când avem ocazia „să facem tot ce putem mai bine în ocaziile pe care le avem acum. Alt timp de încercare, în care să ne pregătim pentru cer, nu ni se va mai acorda. Acum, astăzi, este singura și ultima noastră ocazie de a ne forma caracterul care ne va califica pentru lumea cea nouă” (Ellen G. White, Evenimentele ultimelor zile, p. 236, orig.).

Torţa aprinsă în faţa planetei noastre dă semne că se va stinge curând, iar în ultimele ei licăriri se profilează evenimentele teribile ale viitorului. Oricine îngenunchează astăzi în faţa Regelui, știindu-se nevrednic să înfrunte viitorul fără El, va primi darul după care flămânzește: Viaţa Lui, care nu are sfârșit.

Acest material face parte dintr-o serie de 15 articole însoţite de prezentări video, adunate sub genericul Vie Împărăţia Ta!. Puteţi urmări integral programele aici.