Imperativele absenţei

Contrar impresiei iniţiale, nu vegherea este tema principală a grupului de parabole ale „absenţei şi aşteptării”. Primordială este absenţa. Pentru că în aceste parabole absenţa naşte conţinut, îmbogăţeşte povestea în loc să o sărăcească. Absenţa nu este lipsa, golul, inexistenţa, ci elementul capabil să catalizeze.

Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse. Şi să fiţi ca nişte oameni care aşteaptă pe stăpânul lor să se întoarcă de la nuntă ca să-i deschidă îndată, când va veni şi va bate la uşă. Ferice de robii aceia pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Adevărat vă spun că el se va încinge, îi va pune să şadă la masă şi se va apropia să le slujească. Fie că vine la a doua strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia, dacă-i va găsi veghind! Să ştiţi bine că, dacă ar şti stăpânul casei la ce ceas va veni hoţul, ar veghea şi n-ar lăsa să-i spargă casa. Şi voi dar fiţi gata, căci Fiul omului va veni în ceasul în care nu vă gândiţi. (Luca 12:35-40)

Se va întâmpla ca şi cu un om plecat într-altă ţară, care îşi lasă casa, dă robilor săi putere, arată fiecăruia care este datoria lui şi porunceşte portarului să vegheze. Vegheaţi dar, pentru că nu ştiţi când va veni stăpânul casei: sau seara, sau la miezul nopţii, sau la cântarea cocoşilor, sau dimineaţa. Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor: Vegheaţi! (Marcu 13:34-37)

Cine este ispravnicul credincios şi înţelept pe care-l va pune stăpânul său peste slugile sale, ca să le dea partea lor de hrană la vremea potrivită? Ferice de robul acela, pe care stăpânul, la venirea lui, îl va găsi făcând aşa! Adevărat vă spun, că îl va pune peste toată avuţia sa. Dar dacă robul acela zice în inima lui: „Stăpânul meu zăboveşte să vină”; dacă va începe să bată pe slugi şi pe slujnice, să mănânce, să bea şi să se îmbete, stăpânul robului aceluia va veni în ziua în care el nu se aşteaptă şi în ceasul în care nu ştie, şi-l va tăia în bucăţi; şi soarta lui va fi soarta celor necredincioşi în lucrul încredinţat lor. (Luca 12:42-46)

Tu ce faci în timpul absenţei?

În anul 1701, în timpul erei Tokugawa[1] din istoria Japoniei, a avut loc unul dintre cele mai influente episoade din istoria samurailor. În urma unui îndelungat tratament batjocoritor şi ofensator, Asano Naganori, un tânăr daimyo[2] din Ako, a scos sabia şi l-a atacat pe un înalt oficial al şogunului[3], Kira Yoshinaka. Cum legea interzicea scoaterea sabiei în castelul Edo[4], tânărului de numai 34 de ani i s-a ordonat să se sinucidă (să îşi facă seppuku[5]). După moartea sa, şogunul i-a confiscat proprietăţile, iar samuraii din subordinea sa au fost coborâţi la statutul de ronin (samurai fără stăpân), ceea ce era atât de dezonorant, încât, de obicei, roninii alegeau să se sinucidă decât să trăiască astfel.

Din nefericire pentru Kira Yoshinaka, din cei 320 de samurai ai lui Asano, 47, conduşi de Oishi Yoshio, au decis să rămână în viaţă şi au jurat să îşi răzbune stăpânul, ucigându-l pe Yoshinaka.

A început un război al nervilor, dar roninii din Ako erau dispuşi să aştepte oricât era necesar. Ca parte a strategiei, unii dintre ei şi-au luat slujbe, alţii s-au căsătorit, iar alţii şi-au distrus, aparent, viaţa prin alcool şi imoralitate.

Odată cu trecerea timpului, considerând din ce în ce mai improbabilă realizarea răzbunării, Kira Yoshinaka a relaxat măsurile de siguranţă. Era exact ceea ce aşteptau cei 47 de ronini, care, într-o dimineaţă de ianuarie (1703) cu vânt puternic şi ninsoare abundentă, au atacat locuinţa lui Yoshinaka. Roninii au escaladat în linişte gardul şi s-au năpustit asupra gărzilor. Treziţi brusc din somn, toţi cei aproximativ patruzeci de samurai care păzeau reşedinţa lui Yoshinaka au fost ucişi fără ca vreunul dintre cei 47 de ronini să-şi fi pierdut viaţa. După o oră de căutări, Yoshinaka a fost găsit şi decapitat.

Aşteptarea remarcabilă a roninilor demonstrează forţa aşteptării cu o ţintă fermă. Totuşi, cum s-ar fi scris această istorie dacă nu ar fi existat percepţia absenţei? Ce s-ar fi întâmplat dacă oficialul japonez ar fi ignorat aparenta absenţă a pericolului şi ar fi acţionat anticipativ?

Absenţa care paralizează şi absenţa care animă

Modul în care este înţeleasă absenţa este capital pentru a înţelege vegherea. Absenţa este cea care ne vorbeşte despre sens şi despre substanţă. Vorbeşte despre sens pentru că este reperul la care se raportează cei care aşteaptă şi vorbeşte despre substanţă pentru că înfrânge chiar şi cele mai puternice voinţe pentru a scoate la iveală adevărul despre aşteptători.

Citește și: O revenire neașteptată, premisa ratării întâlnirii cu Hristos

Există doar două reacţii faţă de absenţă. Pe de o parte, ea poate fi un prilej de satisfacţie pentru cel care o vede ca oportunitate de se sustrage, de a se relaxa, sau, dimpotrivă, de a câştiga autoritate şi avantaje. Acest personaj percepe revenirea stăpânului ca un factor de stres, un epilog repulsiv, detestabil, precum acţiunea ilicită a unui hoţ. Vegherea lui, dacă există, înseamnă insomnie, chin, privaţiune, stres.

Pe de cealaltă parte, absenţa stăpânului este o permanentă pierdere, o lipsă pentru cel care, în mintea şi în inima lui, nu se poate susbtitui în vreun fel stăpânului. Acest personaj trăieşte o continuă senzaţie de provizorat, de incompletitudine, indiferent de perioada de absenţă a celui care l-a delegat. Pentru el, revenirea stăpânului semnifică o revenire la normal, o eliberare, o sărbătoare. De aceea, vegherea lui nu este privaţiune şi chin, ci ni se înfăţişează ca anticipaţie, stare de spirit, model de gândire.

Absenţa care dezmoşteneşte

Pe acelaşi fundal al vegherii, în timp ce parabolele „absenţei” vorbesc despre revenirea inopinată, fulgerătoare, parabola celor zece fecioare vorbeşte despre întârziere. Poporul lui Dumnezeu avea deja, încă de pe atunci, o percepţie a întârzierii Zilei Domnului, iar Iisus nu ocoleşte subiectul, ci îl prezintă tranşant – semn că întârzierea, obiectivă sau doar percepută, este recunoscută şi chiar tratată de Dumnezeu. Fecioarelor neînţelepte nu li se reproşează că au adormit, ci că le-a lipsit uleiul din candele. Din nou, vegherea nu înseamnă insomnie, ci anticipaţie, năzuinţă dublată de chibzuinţă.

Atunci, Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare care şi-au luat candelele şi au ieşit în întâmpinarea mirelui. Cinci din ele erau nechibzuite, şi cinci înţelepte. Cele nechibzuite, când şi-au luat candelele, n-au luat cu ele untdelemn, dar cele înţelepte, împreună cu candelele, au luat cu ele şi untdelemn în vase. Fiindcă mirele zăbovea, au aţipit toate şi au adormit. La miezul nopţii, s-a auzit o strigare: „Iată mirele, ieşiţi-i în întâmpinare!” Atunci, toate fecioarele acelea s-au sculat şi şi-au pregătit candelele. Cele nechibzuite au zis celor înţelepte: „Daţi-ne din untdelemnul vostru, căci ni se sting candelele.” Cele înţelepte le-au răspuns: „Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă, nici vouă, ci mai bine duceţi-vă la cei ce vând untdelemn şi cumpăraţi-vă.” Pe când se duceau ele să cumpere untdelemn, a venit mirele: cele ce erau gata au intrat cu el în odaia de nuntă şi s-a încuiat uşa. Mai pe urmă, au venit şi celelalte fecioare şi au zis: „Doamne, Doamne, deschide-ne!” Dar el, drept răspuns, le-a zis: „Adevărat vă spun că nu vă cunosc!” Vegheaţi dar, căci nu ştiţi ziua, nici ceasul în care va veni Fiul omului. ( Matei 25:1-13)

Întârzierea mirelui era o caracteristică standard a nunţilor evreieşti[6], pe care Iisus o foloseşte pentru a întări senzaţia de firesc a întârzierii Zilei Domnului, a revenirii Sale. Întârzierea este deja un dat care nu trebuie să preocupe excesiv, pentru că, oricum, nu poate fi blamat pentru sincopele sau omisiunile din pregătirea aşteptătorilor.

Ce nu era însă specific contextului evreiesc al timpului este reacţia mirelui faţă de fecioarele neînţelepte. Mirele refuză să le primească la ospăţul de nuntă, pentru că… nu le cunoaşte. Acest răspuns este substanţa parabolei celor zece fecioare. Pentru că nu au aşteptat cum se cuvine, pentru că nu au anticipat cu conştiinciozitate venirea mirelui, pentru că nu au avut grijă să nu-i umbrească sosirea printr-o pregătire necorespunzătoare, fecioarele neînţelepte se autoexclud din partida aşteptătorilor recunoscuţi. „Blocarea accesului nu e, propriu-zis, o interdicţie. E absenţa totală a «petentului» din spaţiul aşteptării, absenţă care se traduce într-o gravă pierdere de identitate.”[7] Revine tema din articolul anterior: dacă nu ai trecut în viaţă pragul uşii care ţi-a fost aşezată deschisă înainte, dacă nu ai trăit ca unul care face parte deja din familia refăcută a Împărăţiei, la întâlnirea cu mirele nu ai nicio altă dovadă de apartenenţă, „eşti în situaţia de a nu avea chip”.[8]

Absenţa care învie speranţa

Frank Wild este omul mai puţin cunoscut din celebra istorie a Expediţiei Imperiale Transantarctice, care a eşuat după ce vasul Endurance, aflat sub conducerea britanicului Sir Ernest Shackleton, a rămas blocat şi, într-un final, a pierit sub gheţurile Mării Weddell. Echipajului i-au trebuit câteva săptămâni până când, întâi pe gheaţă şi apoi pe apă, a transportat cele trei bărci de salvare şi proviziile de pe vas până pe Insula Elefantului, unde s-a stabilit, probabil, tabăra naufragiaţilor.

Căpitanul Shackleton ştia că singura speranţă de supravieţuire se lega de o insulă din Oceanul Atlantic, Georgia de Sud, aflată la peste 800 de mile distanţă. Ştia însă, de asemenea, că a găsi o insulă atât de mică în ocean, navigând cu o barcă de salvare, era o sarcină aproape imposibilă. Pe 24 aprilie 1916, împreună cu alţi cinci oameni, căpitanul a pornit pe ape către salvarea sau moartea lor şi, implicit, a celorlalţi douăzeci şi doi, rămaşi să-i aştepte.

Citește și: Revenirea lui Hristos, între curiozitate și așteptare

Fără certitudini, la temperaturi de până la -45 de grade Celsius, cu resurse limitate şi probleme de sănătate, cei douăzeci şi doi rămaşi pe insulă luptau cu cele mai negre gânduri. Să reziste era la fel de puţin probabil precum succesul încercării căpitanului lor. Şi totuşi, absenţa căpitanului însemna marea lor speranţă.

Frank Wild, liderul grupului de pe insulă, mâna dreaptă a căpitanului Shackleton, a organizat un adăpost uscat din materialul celorlalte două bărci de salvare şi s-a dedicat menţinerii moralului oamenilor şi ocupării timpului lor cu sarcini utile. Au rămas faimoase cuvintele pe care, la numai două săptămâni după ce Shackleton plecase, Frank le-a spus celorlalţi: „Strângeţi-vă lucrurile băieţi, şeful s-ar putea să vină astăzi.”[9] Din acel moment, timp de trei luni şi jumătate, Frank şi-a împachetat sacul de dormit în fiecare zi pentru a fi pregătit pentru întâlnirea cu nava salvatoare. Ceea ce s-a întâmplat abia pe 30 august 1916, cu două zile înainte să li se epuizeze toate rezervele de mâncare.

Iisus vrea să trăim simultan şi pe deplin în Împărăţia care va să vie, dar la fel de implicat şi autentic şi în mica împărăţie, trecătoare, pe care El a întemeiat-o pentru aici şi acum.

Dacă supravieţuitorii de pe Insula Elefantului îngropau îngrijorarea între activităţile de rutină sau chiar concerte, din cuvintele lui Iisus îngrijorarea dispare complet. El îşi solicită aşteptătorii să-şi îndeplinească lucid şi dedicat sarcinile, iar starea de veghe să fie nu insomnie, ci o stare activă de spirit, dominată de speranţă, nevoie şi fericită anticipaţie.

Încercarea de trăi într-una dintre cele două, alternativ sau selectiv, naşte extreme: dezinteres sau bigoterie. Oricare dintre aceste extreme echivalează cu pierderea numelui din registrele Marii Împărăţii.

Apoi, dacă Frank Wild căuta să neutralizeze incertitudinea revenirii celui absent, Iisus a mers şi mai departe. Din cuvintele Sale incertitudinea revenirii lipseşte. De fapt, cea mai mare certitudine a parabolelor „absenţei şi aşteptării” este că absentul soseşte. Absenţa Căpitanului nu vorbeşte doar despre speranţă, ci despre certitudinea că salvarea urmează.

Norel Iacob este redactor-șef Semnele timpului și ST Network.