A fi un bun samaritean nu înseamnă doar să faci bine – este un mod de a trăi, la care Iisus ne cheamă pe fiecare dintre noi.
Dacă te-aș descrie drept „un bun samaritean”, aceasta ar fi, cel mai probabil, o modalitate de a-ţi mulţumi pentru că m-ai ajutat într-un fel sau altul. Poate că mașina mea a avut pană și tu ai oprit la marginea drumului să mă ajuţi, chiar dacă ploua, sau ai răspuns apelului meu și ai venit să mă iei, chiar dacă asta însemna să întârzii la o întâlnire.
„Bunul samaritean” a devenit o expresie pe care o folosim pentru a descrie pe cineva care face fapte bune – chiar dacă cei care o folosesc s-ar putea să nu știe că fac referire la o povestire din Biblie. Ne inspirăm din această povestire pentru a celebra faptul de a fi un bun samaritean și avem chiar și legi care îi protejează pe cei care intervin pentru a-i ajuta pe alţii într-un mod asemănător cu cel al „bunului samaritean”. Ca societate, încurajăm oamenii să facă bine unii altora și-i protejăm de potenţiale riscuri legale atunci când intervin cu sinceritate pentru a ajuta.
Parabola bunului samaritean
Poate că pilda cea mai cunoscută din Noul Testament este cea a bunului samaritean. O găsim doar în Evanghelia după Luca, fiind scrisă de unul dintre primii convertiţi greci la creștinism; este posibil să fi avut un farmec aparte pentru el, care venea din afara credinţei iudaice din care s-a născut creștinismul. Potrivit tradiţiei, Luca era medic, așa că povestea unui străin care s-a oprit să ajute un om care fusese bătut și lăsat „aproape mort” pe marginea drumului i-ar fi putut atrage atenţia din perspectivă profesională, la fel ca și descrierea concretă a modului în care au fost îngrijite rănile victimei.
Povestea este relativ simplă și este redată de Luca în doar câteva fraze (vezi Luca 10:30–35). Un om cobora pe drumul periculos care șerpuiește prin Wadi Qelt, făcând legătura între Ierusalim și Ierihon. A fost atacat de tâlhari, dezbrăcat și bătut fără milă. Următorii doi oameni care au trecut pe acolo au fost un preot și un levit – însă amândoi au trecut mai departe, ocolindu-l, pentru a evita să se implice.
Dar al treilea trecător nu a trecut pe lângă omul căzut. Era un samaritean dispreţuit, cineva de la care, pe fondul vechilor animozităţi și al prejudecăţilor etnice, nimeni nu ar fi avut așteptarea să se oprească, cu atât mai puţin publicul evreu căruia Iisus îi spunea această pildă. Dar „când l-a văzut, i s-a făcut milă de el” (Luca 10:33) și a început să-i îngrijească rănile, înainte de a-l urca pe măgarul său și de a-l duce la următorul han, plătind pentru îngrijirea lui și promiţând să acopere orice costuri suplimentare.
Aceasta este o pildă morală valoroasă, care îi îndeamnă pe ascultători să fie atenţi la ocaziile de a face bine altora – chiar și atunci când acest lucru implică un cost personal – și care se opune diviziunilor rasiale și culturale. Ea a fost povestita ca răspuns la întrebarea: „Cine este aproapele meu?” (Luca 10:29), la care răspunsul lui Iisus, în esenţă, este acesta: nu încerca să restrângi cercul celor de care ai grijă, ci mergi și iubește-ţi aproapele. În cele din urmă, aproapele nostru este oricine ar putea avea nevoie de ajutorul nostru, indiferent de gradul de compasiune, de timpul, resursele sau oportunităţile noastre.
Cea mai mare poruncă
Dar există un context și mai larg al acestei istorii, care se înscrie într-un context mai larg al învăţăturilor lui Iisus, esenţial pentru înţelegerea a ceea ce înseamnă, în fond, să urmezi legea lui Dumnezeu și să trăiești o viaţă bună. Această pildă nu este doar o demonstraţie practică a binefacerii. Ea începe cu o dispută religioasă și cu întrebarea unui învăţător al Legii: „Ce să fac ca să moștenesc viaţa veșnică?” (Luca 10:25).
Iisus îi răspunde întrebându-l cum ar rezuma el învăţăturile Scripturilor iudaice: „Ce este scris în Lege? Cum citeşti în ea?” (Luca 10:26). Învăţătorul oferă un răspuns identic cu cel dat de Iisus la o întrebare similară, consemnată în Evanghelia după Matei, când a fost întrebat care este cea mai importantă poruncă din Legea lui Moise (Matei 22:36–40). În loc să aleagă o poruncă preferată din Cele Zece Porunci, atât Iisus, cât și învăţătorul, apelează la un pasaj biblic care rezumă întreaga Lege: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (Luca 10:27).
Raportul dintre cele două elemente contează. Iisus insistă că a doua poruncă este la fel de importantă (Matei 22:39). Există însă riscul de a înţelege că mai întâi vine porunca „iubește-L pe Dumnezeu”, și abia apoi porunca „iubește-ţi aproapele” – chiar și după afirmaţia lui Iisus că cele două sunt la fel de importante. Pilda „bunului samaritean” contrazice tocmai această tendinţă de a gândi religia în acest fel, oricât de „evlavios” ar părea.
A iubi înseamnă a acţiona
Dacă ne întoarcem la pilda bunului samaritean, observăm că primii doi trecători erau persoane religioase: un preot și un levit. Ei își dedicau viaţa slujirii religioase, împlinirii celei mai mari porunci – aceea de a-L iubi și sluji pe Dumnezeu – și poate îi învăţau și îi conduceau pe alţii în această slujire. Este posibil chiar să fi avut motive întemeiate pentru a nu se implica în cazul acestui om lăsat pe jumătate mort pe marginea drumului, având în vedere că îndatoririle lor de la Templu le impuneau respectarea unor reguli de curăţie rituală.
Oricare ar fi fost raţionamentul lor, ei nu sunt eroii povestirii spuse de Iisus. Se pare că, în ce privește iubirea de Dumnezeu, erau ireproșabili, însă eșecul lor de a-și iubi aproapele arăta că exista o fisură în credincioșia lor. În schimb, samariteanul era o persoană ale cărei credinţe, practici și mod de a se raporta la Dumnezeu ar fi fost criticate sau chiar condamnate de cele două personaje și chiar de majoritatea celor care îl ascultau pe Iisus. Calitatea principală a acestui erou neașteptat a fost că a avut timp să observe și să fie mișcat de compasiune, iar apoi a acţionat în consecinţă. Acesta este exemplul pe care Iisus îi îndeamnă să-l urmeze.
De fapt, cele mai aspre critici ale Sale se îndreptau împotriva celor care se pretindeau religioși, dar arătau puţină grijă faţă de ceilalţi. Așa cum a remarcat un comentator al acestei povestiri biblice: „În parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată.”[1]
Multe dintre scrierile Noului Testament clarifică faptul că nu câștigăm și nu putem câștiga viaţa veșnică sau merite înaintea lui Dumnezeu, dar nici nu se așteaptă acest lucru de la noi.
„Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică!”( Luca 10:28), i-a spus Iisus învăţătorului Legii. Deși întrebarea iniţială viza moștenirea vieţii veșnice, se pare că Iisus a lărgit perspectiva, îndreptându-l spre înţelegerea a ceea ce înseamnă să faci binele și să trăiești frumos încă din această viaţă. Multe dintre scrierile Noului Testament clarifică faptul că nu câștigăm și nu putem câștiga viaţa veșnică sau merite înaintea lui Dumnezeu, dar nici nu se așteaptă acest lucru de la noi.
În schimb, suntem invitaţi să trăim împreună cu Dumnezeu, învăţând să-L iubim și să ne încredem în El, și să fim aproapele celor din jurul nostru. În legea lui Dumnezeu, aceasta este „bunătatea autentică” și cea mai înaltă formă de a trăi.
Nathan Brown este editor de carte la Signs Publishing Company, cu sediul în Warburton, Victoria. O versiune a acestui articol a apărut iniţial pe site-ul Signs of the Times Australia.