Deruta cu privire la rolul faptelor bune în procesul mântuirii persistă în rândul creștinilor, indiferent de afilierea confesională, chiar dacă Biblia este clară cu privire la acest subiect.

Am înregistrat de-a lungul timpului o serie de reacţii și opinii deconcertante cu privire la faptele bune, provenind de la persoane cu crezuri religioase foarte diferite: de la contabilizări mai stricte sau mai lejere ale faptelor bune până la dileme cu privire la volumul de binefaceri care i-ar putea livra autorului un loc sigur în rai.

Cele mai triste cuvinte pe care le-am auzit vreodată despre (ne)siguranţa mântuirii au venit de la două doamne vârstnice, decise să adune suficiente fapte meritorii în palmaresul lor cât să obţină, dacă nu cerul, cel puţin o scurtare considerabilă a pedepsei veșnice. Pentru ca tabloul să fie mohorât pe de-a-ntregul, doamnele aparţineau unei biserici care susţine doctrina mântuirii prin har.

Această agăţare febrilă de faptele și meritele noastre ar putea să-și aibă obârșia în nesiguranţa cu privire la salvarea noastră: câtă vreme oscilăm între speranţa că vom fi mântuiţi și teama că nu vom fi vreodată îndeajuns de buni pentru acest lucru, simţim nevoia să controlăm și să dirijăm, fie și într-o mică măsură, acest proces covârșitor.

În cele din urmă, cum putem depăși această nesiguranţă demolatoare pe un subiect atât de important și ce greutate ar trebui să le conferim faptelor noastre în ecuaţia mântuirii?

O mântuire clădită pe performanţe umane

Trăim într-o cultură îmbibată de performanţă, iar acest lucru ne afectează toate domeniile vieţii, inclusiv credinţa creștină, scrie pastorul australian Jon Coombs, explicând că ne denaturăm creștinismul atunci când ajungem să ne bazăm pe propriile noastre performanţe.

În scrisoarea sa către efeseni, Apostolul Pavel avertizează că mântuirea noastră nu se bazează pe fapte bune: „Căci prin har aţi fost mântuiţi, prin credinţă. Şi aceasta nu vine de la voi, ci este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8-9).

Analizând cele trei elemente ale mântuirii prezente în pasajul apostolului Pavel, teologul John Stott scria: „«Mântuirea» este mai mult decât iertare. Este eliberarea de moarte, sclavie și mânie. (…) Se referă la integralitatea noii noastre vieţi în Hristos, împreună cu care am fost înviaţi, înălţaţi și așezaţi în tărâmul ceresc. «Harul» este mila eliberatoare și nemeritată a lui Dumnezeu faţă de noi, iar «credinţa» este încrederea umilă cu care primim aceste daruri pentru noi înșine.

Sunt cel puţin două capcane în care putem cădea conduși de credinţa că performanţa și eforturile noastre ne recomandă înaintea lui Dumnezeu, punctează Coombs. În prima alunecăm atunci când credem că există totuși ceva bun în noi care ne face să merităm harul lui Dumnezeu. Această idee este în opoziţie cu afirmaţia tranșantă a apostolului Pavel că mântuirea este un dar, și nu o plată pentru efortul uman, dar și cu declaraţia clară a lui Iisus despre bunătate: „Pentru ce mă numești bun? (…) Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu” (Luca 18:19). O a doua capcană în care putem cădea este aceea a convingerii că lucrurile bune pe care le facem ne atrag bunăvoinţa divină. Poate că suntem conștienţi de imperfecţiunea noastră și de harul nemeritat pe care îl primim, dar, pe măsură ce acumulăm fapte bune și realizări spirituale, putem ajunge să credem că acestea ne recomandă înaintea lui Dumnezeu și să devenim astfel mai siguri că suntem acceptaţi decât dacă n-am fi avut aceste fapte meritorii.

Rolul faptelor bune

Suntem mântuiţi doar prin har, prin credinţă și prin Iisus Hristos și nu păzim poruncile lui Dumnezeu pentru a obţine mântuirea, ci din recunoștinţă pentru că am primit darul mânturii, punctează Jiří Moskala, profesor de Vechiul Testament. Mai mult decât atât, nici măcar faptele noastre bune nu sunt un merit al nostru, ci ele se datorează schimbării pe care o realizează Dumnezeu în inima noastră. „Căci noi suntem lucrarea Lui și am fost zidiţi în Hristos Isus pentru faptele bune pe care le-a pregătit Dumnezeu mai dinainte ca să umblăm în ele” (Efeseni 2:10), scrie apostolul Pavel.

Totuși ar fi greșit să concluzionăm că, odată ce suntem mântuiţi prin har, faptele bune și ascultarea reprezintă un element de care creștinii se pot dispensa, subliniază Moskala, inventariind mai multe motive pentru care faptele noastre contează.

În primul rând, deși nu pot face balanţa mântuirii să încline în favoarea noastră, faptele noastre sunt cruciale pentru mântuirea celorlalţi, iar Iisus Hristos a subliniat responsabilitatea pe care o poartă creștinii: „Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune şi să slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16).

În al doilea rând, comportamentul nostru dezvăluie calitatea relaţiei noastre cu Dumnezeu. Faptele noastre arată dacă avem o credinţă autentică sau una care există doar la nivel declarativ, după cum ne avertizează Epistola lui Iacov: „Tot aşa şi credinţa, dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: «Tu ai credinţa, şi eu am faptele». «Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele»” (Iacov 2:17-18).

În al treilea rând, toate alegerile bune pe care le facem, de la rugăciunea zilnică și studiul Bibliei la dărnicie și alimentaţie sănătoasă, ne ajută să ne întărim viaţa spirituală. Faptele bune au un rol crucial în creșterea și menţinerea relaţiei noastre cu Dumnezeu, subliniază Moskala.

Nu în ultimul rând, faptele bune îi aduc satisfacţie autorului lor și îi influenţează acestuia bunăstarea relaţională și socială, conchide profesorul, observând că, în final, rolul faptelor este acela de a confirma identitatea noastră de copii ai lui Dumnezeu.

Mântuiţi prin har, judecaţi după fapte

Pentru cercetătorul superficial sau neobișnuit cu textul Scripturii pare să existe o contradicţie între diferitele pasaje care vorbesc despre mântuire și judecată. Suntem mântuiţi doar prin har, susţine apostolul Pavel, dar judecata se face ţinându-se cont de faptele persoanei judecate (Apocalipsa 20:12-13). Biblia ne asigură că Dumnezeu „va da fiecăruia după faptele lui” (Isaia 59:18), că, „în orice neam, cine (…) lucrează neprihănire este primit de El” (Faptele apostolilor 10:35) sau că, în ziua învierii, „cei ce au făcut binele vor învia pentru viaţă” (Ioan 5:29).

Pasaje ca acestea arată clar că a-L primi pe Hristos și darul mântuirii înseamnă mai mult decât a face o declaraţie de credinţă și chiar decât a te ruga, a citi Biblia sau a merge la biserică dovada uceniciei noastre este dată mai degrabă de modul în care ne comportăm atunci când nu facem niciunul din aceste acte de devoţiune, susţine Reo Christenson, profesor la Universitatea din Miami.

De fapt, atunci când Iisus Hristos este primit în viaţa cuiva, comportamentul celui din urmă se schimbă radical; iar, dacă această schimbare nu are loc, atunci mărturisirea de credinţă nu este decât „aramă sunătoare”, explică Christenson.

Apostolul Pavel a combătut vederile extreme asupra relaţiei dintre har și fapte bune. La o extremă se află cei care cred că faptele lor bune pot contribui la mântuirea lor, la cealaltă se regăsesc aceia care cred că, odată ce mântuirea este prin har, ei pot continua să păcătuiască nestingheriţi. „Dacă neprihănirea se capătă prin Lege, degeaba a murit Hristos” (Galateni 2:21), este răspunsul pe care îl dă Pavel celor din prima categorie. De altfel, cei care își clădesc neprihănirea pe faptele Legii sunt despărţiţi de Hristos și căzuţi din har (Galateni 5:4), declară tranșant apostolul.

Pe de altă parte, Pavel condamnă atitudinea celor care fac din har un pretext pentru a putea păcătui: „Ce vom zice dar? Să păcătuim mereu, ca să se înmulţească harul? Nicidecum! Noi, care am murit faţă de păcat, cum să mai trăim în păcat?” (Romani 6:1-2). „Osânda acestor oameni este dreaptă” (Romani 3:8), este concluzia lui privitoare la cei care susţin ideea unui har ieftin, care acoperă toate obiceiurile noastre rele.

Atunci când vorbim despre mântuire și judecată sau despre dublul rol de Mântuitor și Judecător al lui Iisus, putem aplica un îndemn oferit într-un cu totul alt context: „Deci ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă!”, punctează profesorul de religie Ivan Blazen. Darul lui Dumnezeu și porunca Lui sunt intim legate, iar cu cât este mai preţios darul, cu atât slujirea omului trebuie să fie mai plină de credincioșie, subliniază Blazen.

Harul fără ucenicie este marca unui creștinism reducţionist, care falsifică Evanghelia, afirmă profesorul, notând că harul care nu transformă vieţi este un concept fictiv, care ne induce siguranţa înșelătoare că putem fi iertaţi în timp ce alegem păcatul ca mod obișnuit de viaţă.

O astfel de viziune nu doar că rezumă creștinismul la mesajul iertării, dar golește iertarea de elementul schimbării, al reînnoirii, avertizează profesorul. În cele din urmă, „creștinul este chemat să participe la această istorie salvatoare oferită de victoria vieţii, morţii și învierii lui Hristos, nu să recreeze în experienţa sa condiţiile care au făcut ca victoria istorică a lui Hristos asupra păcatului să fie o necesitate”.

Hristos ne cere să murim faţă de păcat, dar această realitate poate fi descrisă mai degrabă ca un război împotriva păcatului, vechiul nostru stăpân, decât ca o stare de absenţă totală a păcatului din viaţa unui creștin, scrie Blazen. Prin urmare, judecarea faptelor și mântuirea oferită prin har sunt realităţi complementare, și nu aflate în antiteză: Iisus Hristos nu lasă o persoană acolo unde o găsește, ci o iartă, o împuternicește și o cheamă să-L urmeze, iar judecata vizează tocmai acest proces răscumpărător, conchide Blazen.

Cum să ai siguranţa mântuirii

La antipodul credinţei că se exclud legea și harul, se găsește încercarea de a transforma ascultarea într-un mijloc de obţinere a iubirii lui Dumnezeu și a binecuvântărilore Sale. Dacă ascultarea precedă acceptarea noastră de către Dumnezeu, atunci ascultarea „uzurpă locul harului” și devine legalism, „dușmanul perpetuu al veștii bune a Evangheliei”, notează pastorul și profesorul John Fowler. Viaţa lui Iisus a arătat însă că iubirea și relaţia cu Tatăl au precedat păzirea Legii; El „S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” nu pentru a-Și asigura un loc în inima Tatălui, ci pentru că deja era iubit de Tatăl. Faptele noastre bune nu pot avea, prin urmare, un alt izvor decât o relaţie apropiată cu Acela care este întruchiparea binelui: „După cum mlădiţa nu poate aduce roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot așa, nici voi nu puteţi aduce roadă, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cine rămâne în Mine și în cine rămân Eu aduce multă roadă, căci, despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic” (Ioan 15:4-5).

„Ascultarea nu produce dragoste; dragostea produce ascultare. Ascultarea nu aduce iertare; harul face acest lucru”, subliniază Fowler, explicând că, în loc să se concentreze asupra faptelor lui, creștinul trebuie să se lase confiscat de frumuseţea unei relaţii de fiecare zi cu Iisus.

Chiar dacă imperfecţiunile noastre sunt evidente și adesea descurajatoare, câtă vreme rămânem în perimetrul acestei relaţiii mântuitoare, avem toate motivele pentru a spera, pentru că, în orice punct al călătoriei noastre creștine, „caracterul Domnului Hristos este pus în locul caracterului nostru și suntem primiţi înaintea lui Dumnezeu ca și când n-am fi păcătuit niciodată”.

Creștinii tind să complice foarte mult subiectul mântuirii, dar, în realitate, acesta este atât de simplu încât poate fi înţeles chiar și de un copil, susţine pastorul Philip Dunham. De fapt, scrie Dunham, dacă tot ce ne-ar fi parvenit din Biblia noastră ar fi fost copertele cu o singură pagină între ele, am deţine totuși suficiente informaţii pentru a fi mântuiţi, condiţia fiind ca acea pagină să conţină textul din Ioan 3:16 – „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veșnică.”

Deși s-ar putea să ne simţim sub presiunea de a merita ceea ce are Dumnezeu de oferit, Biblia ne spune că cele mai extraordinare lucruri pe care El le oferă sunt un dar: mântuirea (Efeseni 2:8), iertarea și pocăinţa (Faptele apostolilor 5:31), credinţa (Romani 12:3), harul (Efeseni 2:8), biruinţa asupra păcatului (1 Corinteni 15:57), neprihănirea (Romani 5:17) sau viaţa veșnică (Romani 6:23). Iisus Hristos Însuși este un dar, și acela care-L primește pe El are parte de toate darurile bune ale lui Dumnezeu, concluzionează Dunham.

În lumina promisiunilor Bibliei, până și judecata este o veste bună, mai puţin în cazul în care ne bazăm pe meritele și realizările noastre sau pe faptul că nu păcătuim în aceeași măsură în care o fac alţii, explică pastorul.

Hristos este Judecătorul nostru, un judecător care a fost, la rândul său, ispitit, judecat în mod nedrept și condamnat la moarte. Vestea cu adevărat bună este aceea că, în timp ce este Judecător, El rămâne și Avocatul celor care L-au ales ca să-i reprezinte. „Copilașilor, vă scriu aceste lucruri ca să nu păcătuiţi. Dar dacă cineva a păcătuit, avem la Tatăl un Mijlocitor, pe Isus Hristos cel neprihănit”, scrie apostolul Ioan.

Iisus Hristos a venit ca noi să avem „viaţă din belșug”, dar este greu să fii un creștin fericit câtă vreme ești măcinat de griji cu privire la propria mântuire. În definitiv, atunci când nu ești pe deplin convins că ești iertat și acceptat de Dumnezeu, cum poţi să te eliberezi din chingile temerilor și să găsești timp și energie pentru a-i ajuta pe alţii și cum ai putea să-i accepţi fără să te știi, la rândul tău acceptat – se întreba Blazen.

Mântuirea este o problemă care se tranșează astăzi, nu într-un viitor nebulos (Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii– 2 Corinteni 6:2). Tindem „să ne vedem pe noi înșine ca nefiind nici suficient de buni ca să fim mântuiţi, nici suficient de răi ca să fim pierduţi”, dar realitatea este că mântuirea noastră va depinde mereu și pentru totdeauna de biruinţa lui Hristos, nu de a noastră, asupra ispitei, după cum notează autorul creștin Mervin Moore. Iar, dacă Iisus a câștigat deja pentru noi dreptul la veșnicie, nu avem altceva de făcut astăzi, și în fiecare zi a vieţii noastre, decât să ne asigurăm că Îl avem pe El.

Carmen Lăiu este redactor Semnele timpului și ST Network.