Răspunsul privind sensul Crucii depinde de modul în care înţelegem problema păcatului.

Cea mai veche imagine atestată a unei răstigniri este un graffiti din secolul al II-lea d.Hr., găsit pe Dealul Palatin din Roma. Este o caricatură a unei figuri crucificate, cu cap de măgar. În stânga, un om stă cu braţele ridicate în semn de închinare. Dedesubt, o inscripţie consemnează: „Alexamenos îl venerează pe Dumnezeu.”[1] Ideea că un bărbat găsit vinovat și executat pe cruce ar trebui să fie venerat ca Dumnezeu a fost o insultă pentru gândirea antică. De fapt, pentru antici, aceasta era dovada preeminentă a absurdităţii religiei creștine, iar dușmanii acesteia se refereau întotdeauna la motivul ei principal de denigrare cu insistenţă și satisfacţie răutăcioasă, considerând totul o atrocitate.

Pliniu cel Tânăr, care, în calitate de guvernator roman al regiunii Pont-Bitinia, a anchetat numeroși creștini la începutul secolului al II-lea d.Hr., s-a referit la creștinism ca la o formă de boală mintală și ca la „o superstiţie perversă și extravagantă.”[2] Prietenul său Tacit, un important istoric roman care probabil că a anchetatși el creștini când a fost guvernatorul roman al Asiei, a cunoscut soarta rușinoasă a Întemeietorului său și a scris că „răul” pe care El l-a instigat s-a răspândit prea repede în Roma, „unde toate lucrurile hidoase și rușinoase… devin repede populare.”[3]

Cu toate acestea, dintre toate simbolurile pe care creștinii le-ar fi putut adopta, dintre toate imaginile pe care le-au folosit de la începutul istoriei lor, Crucea a devenit emblema creștinismului. Ceea ce pare de-a dreptul absurd.

În lumea antică, crucificarea era o acţiune detestată și dispreţuită. Romanii au folosit crucea, dar referinţele din literatura lor arată aversiunea faţă de aceasta. Au considerat-o o formă de pedeapsă barbară și au rezervat-o rebelilor, infractorilor violenţi, tâlharilor și trădătorilor, despre care considerau „că erau și sclavi, străini sau fiinţe depersonalizate”.[4] Evreii detestau crucea, în egală măsură. Legea evreiască declara că un om atârnat de un copac a fost blestemat de Dumnezeu și că nu ar trebui să rămână astfel peste noapte, deoarece ar pângări ţara (Deut. 21:23). Există, de asemenea, dovezi că sclavii, prostituatele și alţi oameni din clasele inferioare foloseau cuvântul „cruce” ca atare ca injurie vulgară. Așa se explică de ce Cicero a susţinut că acest cuvânt ar trebui ţinut la distanţă nu numai de persoana unui cetăţean roman, ci și de „gândurile, ochii și urechile sale.”[5] Cu toate acestea, dintre toate simbolurile pe care creștinii le-ar fi putut adopta, dintre toate imaginile pe care le-au folosit de la începutul istoriei lor, Crucea a devenit emblema creștinismului. Ceea ce pare de-a dreptul absurd.

Primele motive care s-au regăsit în reprezentările creștine din catacombe au fost păunul (despre care se presupune că ar simboliza nemurirea), porumbelul, palma victoriei atleţilor și peștele – cuvântul grecesc pentru „pește” era un acronim pentru „Hristos ”, cu semnificaţia „Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul”. Mai târziu au apărut și alte simboluri: arca lui Noe, Avraam sacrificând berbecul în locul lui Isaac, Daniel în groapa cu lei, Iona aruncat afară din gura peștelui, un păstor ducând în braţe un miel sau reprezentări ale unor minuni, precum vindecarea paraliticului și învierea lui Lazăr. Acestea au fostpercepute ca simboluri ale mântuirii, victoriei și dragostei. Crucea, pe de altă parte, a transmis un sentiment de înfrângere și rușine și a atras dispreţul atât din partea evreilor, cât și din partea păgânilor (Evrei 12: 2; Gal. 5:11). A fost o provocare pentru misionarism – contraintuitivă – și încă una întotdeauna dificil de explicat (1 Cor. 1:18, 23). Cu toate acestea, Crucea a devenit emblema creștinismului.

Caracterul central al Crucii în Evanghelie

Scriptura afirmă caracterul central al  Crucii în planurile lui Dumnezeu. În cursul lucrării Sale, Iisus i-a învăţat pe ucenici de cel puţin trei ori, într-un limbaj simplu și explicit, că „Fiul Omului trebuie să pătimească mult și (…) să fie omorât” (Marcu 8:31).[6] De asemenea, El a făcut aluzie la moartea Sa de cel puţin alte opt ori. În plus, Evanghelia după Ioan înregistrează șapte referinţe făcute de Iisus, în ultima săptămână a lucrării Sale, la momentul morţii. Cu toate acestea, ucenicii nu erau dispuși să accepte realitatea.

Moartea Fiului Omului era o idee de-a dreptul uimitoare. Prin sintagma „Fiul Omului” Iisus se identifica cu glorioasa figura cerească din Daniel 7, care avea să primească stăpânirea și o împărăţie care nu va fi niciodată distrusă: „M-am uitat în timpul vedeniilor mele de noapte și iată că pe norii cerurilor a venit unul ca un fiu al omului; a înaintat spre Cel Îmbătrânit de zile și a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă și putere împărătească, pentru ca să-I slujească toate popoarele, neamurile și oamenii de toate limbile. Stăpânirea Lui este o stăpânire veșnică și nu va trece nicidecum și Împărăţia Lui nu va fi nimicită niciodată” (vs. 13, 14).

Cum s-ar putea ca această personalitate glorioasă, beneficiară a stăpânirii lui Dumnezeu asupra împărăţiilor pământului, să fie dată în mâinile păcătoșilor și să fie executată de stăpânirea din care El trebuia să-și elibereze poporul? Cu toate acestea, Iisus a afirmat că suferinţa, trădarea și moartea Fiului Omului constituiau înseși motivele venirii Sale pe pământ (Ioan 12:27).

Ucenicii s-au opus acestei idei. Petru l-a mustrat pe Iisus (Marcu 8:32, 33; Mat. 16:22, 23), iar restul ucenicilor, deși sufereau (Mat. 17:23; Marcu 10:32), nu au înţeles nimic, pentru că toată chestiunea era pur și simplu de neconceput (Ioan 12:34). Abia după Înviere, când Iisus le-a explicat totul din Scripturi, au reușit, în cele din urmă, să înţeleagă (Luca 24:26, 44). Prin urmare, datorită învăţăturii și accentului pus de Iisus pe pătimirea Sa, Crucea a devenit elementul central în predicarea apostolilor (Fapte 1:16; 17: 3). Pavel a numit, pur și simplu, Evanghelia ca fiind „propovăduirea crucii” (1 Corinteni 1:18), iar Evangheliile acordă atât de multă atenţie patimilor lui Iisus, încât ar putea fi considerate naraţiuni ale patimilor, cu introduceri de amploare în acest subiect. Astfel, Scriptura atestă ideea potrivit căreia Crucea nu a fost pur și simplu rezultatul acţiunii forţelor istorice capricioase sau al răutăţii manifeste a dușmanilor lui Iisus, ci însăși realizarea scopului lui Dumnezeu.

Centralitatea Crucii în cadrul Evangheliei poate fi înţeleasă numai în contextul marii controverse dintre bine și rău. Această idee este sugerată de faptul că, pe lângă substantivul grecesc tradus în mod curent prin „cruce”, autorii Noului Testament s-au referit la aceasta cu termenul grecesc folosit pentru „copac” (Fapte 5:30; 10:39; 13:29; 1 Petru 2:24). Utilizarea termenul „copac” ca echivalent pentru Cruce este foarte semnificativă deoarece se referă la două noţiuni importante din Vechiul Testament.

Primul dintre aceste aspecte este că, numind crucea „copac”, autorii Noului Testament s-au referit în mod clar la faptul că Iisus a murit suportând blestemul lui Dumnezeu, conform Deuteronomului 21:23. Acest punct este explicit menţionat în Galateni 3:13. Al doilea aspect este ceva mai subtil, dar nu mai puţin semnificativ. Prin desemnarea Crucii prin echivalentul grecesc pentru „copac”, apostolii au făcut o aluzie la pomul cunoașterii binelui și răului din mijlocul grădinii Edenului, sugerând că ceea ce Adam și Eva au pierdut prin nesupunerea lor sub acel copac a fost recuperat acum prin ascultarea lui Iisus la Cruce. Pavel expune în mod explicit acest sens în Romani 5, susţinând că, deși Satana a obţinut o victorie majoră în raport cu pomul cunoașterii binelui și răului, Dumnezeu a obţinut victoria decisivă la Calvar.

Această legătură între moartea lui Iisus pe Cruce și căderea lui Adam și a Evei în Eden este esenţială pentru înţelegerea a ceea ce s-a întâmplat la Cruce și va oferi perspectiva fundamentală pentru înţelegerea a ceea ce El a realizat acolo. Iisus și autorii Noului Testament au afirmat despre Cruce că este dovada înţelepciunii și dreptăţii lui Dumnezeu, momentul victoriei lui Dumnezeu asupra forţelor răului și al înfrângerii acestora și revelaţia slavei lui Dumnezeu. Toate acestea au constituit un răspuns fără echivoc faţă de acuzaţiile proferate de Satana la pomul cunoașterii binelui și răului.

Copacul din mijlocul grădinii Edenului

Când Dumnezeu i-a creat pe Adam și pe Eva, El i-a pus în grădina pe care o plantase în Eden. Această grădină conţinea „tot felul de pomi plăcuţi la vedere și buni la mâncare” (Gen. 2:9). În mijlocul grădinii se aflau și pomul vieţii și pomul cunoașterii binelui și răului (vs. 9). Arborele vieţii simboliza adevărul că viaţa ca atare este darul lui Dumnezeu. Pomul cunoașterii binelui și răului, care le-a fost interzis spre mâncare lui Adam și Evei (Gen. 3:3), simboliza suveranitatea lui Dumnezeu asupra universului. Avea funcţia de reamintire a faptului că, deși Dumnezeu le-a dat oamenilor stăpânire asupra tuturor formelor de viaţă, ei înșiși erau de bunăvoie sub controlul lui Dumnezeu.

Semnificaţia pomului cunoașterii binelui și răului poate fi înţeleasă numai în contextul scopului lui Dumnezeu în crearea omului. „Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peștii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul și peste toate târâtoarele care se mișcă pe pământ.” (Gen. 1:26)

Scriptura sugerează că imaginea lui Dumnezeu a inclus aspecte morale, fizice, relaţionale și funcţionale ale naturii și rolului uman. Totuși, acest pasaj corelează în mod explicit imaginea lui Dumnezeu în umanitate cu relaţia umanităţii cu creaţia. Așa cum Dumnezeu are stăpânire asupra universului, El le-a dat și oamenilor stăpânire asupra lumii. Referindu-se la crearea omului, psalmul 8 îl descrie pe acesta ca fiind „încununat… cu slavă și cu cinste”, având„ stăpânire peste lucrurile mâinilor [lui Dumnezeu]” și, prin urmare, fiind creat doar cu puţin mai jos decât Însuși Dumnezeu (v. 5, 6). Primii cititori ai Bibliei nu ar fi ratat semnificaţia acestei acţiuni divine.

Conducătorii antici din Orientul Apropiat aveau practica de a-și ridica o statuie cu chipul lor în ţările peste care pretindeau stăpânire. O astfel de reprezentare, datată în secolul al IX-lea î.e.n. și găsită în Tell Fakhariyeh, avea o inscripţie în aramaică și asiriană. Inscripţia menţiona că aceea era „imaginea” și „asemănarea” (aceiași termeni folosiţi în Geneza 1:26) regelui Haddu-yisi.[7] Astfel, anticilor le era limpede că Dumnezeu a creat fiinţe umane după chipul Său și le-a desemnat să stăpânească pământul, pentru a semnala astfel propria Sa stăpânire asupra creaţiei. Faptul că Adam este numit „fiu al lui Dumnezeu” (Luca 3:38) are implicaţii similare. Conducătorii antici din Orientul Apropiat se identificau adesea ca fiind fii ai lui Dumnezeu, sugerând că autoritatea lor de a conduce era primită de la zei.

Geneza consemnează că stăpânirea omului asupra creaţiei trebuia să se exercite literalmente prin lucrarea și îngrijirea pământului (2:15). Mai târziu, Iisus a reafirmat acest ideal atunci când și-a învăţat ucenicii: „Între voi să nu fie așa. Ci oricare va vrea să fie mare între voi să fie slujitorul vostru; și oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să vă fie rob” (Mat. 20:26, 27). Geneza ne spune, de asemenea, că Dumnezeu i-a binecuvântat pe Adam și pe Eva și le-a poruncit: „Creșteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul și supuneţi-l” (Gen. 1:28). Planul era ca, prin lucrarea și grija lor, binecuvântarea lui Dumnezeu să curgă spre toată creaţia. Scopul lui Dumnezeu era ca propria Sa stăpânire plină de dragoste (menţionată în Noul Testament ca „împărăţia lui Dumnezeu”) să fie perpetuată și extinsă la toată creaţia prin atribuţiile de administrare a ei, încredinţate lui Adam și Evei.

Poziţia de cinste a omenirii și semnificaţia arborelui cunoașterii binelui și răului ne ajută să înţelegem gravitatea păcatului oamenilor. Șarpele a afirmat că, împotriva avertismentului lui Dumnezeu, oamenii nu vor muri dacă vor mânca din pom; în schimb, ei vor deveni „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Gen. 3: 5). Mâncând din pomul cunoașterii binelui și răului, Adam și Eva au acceptat implicit sugestia șarpelui că Dumnezeu nu era atât de iubitor pe cât pretindea El a fi și au manifestat, în schimb, convingerea că Dumnezeu păstrează în mod egoist un beneficiu care îi aparţinea, de fapt, pe bună dreptate. Decizia lor a sugerat, de asemenea, că Dumnezeu nu era atât de drept precum a spus El că este și ei au crezut, în schimb, că Dumnezeu nu-i va nimici pentru că mâncau din pomul cunoașterii. Cel mai grav a fost că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu. Nemulţumiţi de poziţia lor de cinste ca administratori ai lumii, primii oameni au încercat să devină ei înșiși Dumnezeu. Nu s-au mulţumit să fie creaţi după chipul lui Dumnezeu; au vrut să fie conducători (dumnezei) cu drept deplin. Pe scurt, aceasta a fost o tentativă de lovitură de stat. Ironia a fost totuși că, în încercarea lor de a se elibera de responsabilitatea lor faţă de Dumnezeu, primii oameni au intrat sub stăpânirea șarpelui, iar Satana a devenit conducătorul acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). Aceste două aspecte – punerea la îndoială a caracterului lui Dumnezeu și disputa asupra stăpânirii lumii – se află la baza marii controverse dintre Dumnezeu și Satana. Iar aceste probleme vor fi rezolvate numai la Cruce.

Promisiunea

Dumnezeu nu i-a abandonat pe Adam și Eva în voia soartei când s-au răzvrătit. El i-a promis femeii o sămânţă; un Fiu care va distruge șarpele prin zdrobirea capului cu călcâiul. El a prezis, de asemenea, că, în același mod, șarpele Îi va ucide Fiul înţepându-I călcâiul (Gen. 3:15).

De asemenea, Dumnezeu a căutat modalităţi de a binecuvânta lumea prin oameni credincioși și prin familiile lor, așa cum a fost intenţia Sa și cu Adam. Noe a fost primul dintre astfel de oameni. Când Dumnezeu a trebuit să distrugă omenirea din cauza răutăţii sale, El a găsit în Noe o persoană dreaptă, prin care va oferi un mijloc de salvare din Potop (Geneza 6). După Potop, Dumnezeu le-a reconfirmat lui Noe și familiei sale promisiunile făcute lui Adam. Omul va continua să exercite stăpânire asupra animalelor; Dumnezeu îi binecuvântează și le poruncește „să crească, să se înmulţească și să umple pământul” (9: 1, 2), așa cum a făcut în Geneza 1:26 – 28. Scopul acestui legământ a fost să binecuvânteze și să protejeze creaţia. De aceea, Dumnezeu a considerat acest legământ ca fiind nu numai între El și Noe, ci și între El și creaţie (9: 8-17). După răzvrătirea de la Turnul Babel, Dumnezeu l-a chemat pe Avraam pentru ca, prin sămânţa sa, adică prin „descendent” sau „descendenţi”, Dumnezeu să binecuvânteze toate familiile pământului. Dumnezeu a gândit acest aspect ca un punct de cotitură în istoria umanităţii. Cuvântul „blestem” a fost folosit de cinci ori până în acest moment (Geneza 3:14, 17; 4:11; 5:29; 9:25), dar Dumnezeu a folosit cuvântul „binecuvântare” de cinci ori în promisiunile Sale către Avraam. Scopul său a fost să binecuvânteze „toate familiile pământului” prin Avraam (12: 3). Deci, Dumnezeu a promis că va face din urmașii lui Avraam un mare popor, că îi va înmulţi și îi va face extrem de roditori, pentru a binecuvânta astfel toate naţiunile pământului (12: 1‒3; 15: 5, 6; 17: 4, 6; 22: 16-18).

Cu toate acestea, dintre toate simbolurile pe care creștinii le-ar fi putut adopta, dintre toate imaginile pe care le-au folosit de la începutul istoriei lor, Crucea a devenit emblema creștinismului. Ceea ce pare de-a dreptul absurd.

La fel ca Adam la început, Israel avea să devină fiul lui Dumnezeu (Ex. 4:22). Dumnezeu a vrut să pună pe Israel în fruntea popoarelor și să-l binecuvânteze din belșug și prin el să conducă lumea (Deut. 28: 1-14). Israelul desemnat în fruntea popoarelor va îndeplini un rol de slujire. Israeliţii trebuiau să fie o împărăţie de preoţi, o naţiune sfântă (Ex. 19: 5, 6). Trebuiau să îndeplinească funcţiile preoţești de a intermedia cunoașterea lui Dumnezeu de către popoare și de a le binecuvânta în numele Său (Deut. 10: 8; Numeri 6: 22-27). Cu toate acestea, Israelul a eșuat. Israeliţii au vrut să fie ca popoarele din jurul lor și au cerut un rege. Procedând astfel, au respins stăpânirea lui Dumnezeu asupra lor (1 Samuel 8).

După eșecul lui Saul, primul rege al lui Israel, Dumnezeu a găsit în David un om după inima Sa (1 Sam. 13:14; Fapte 13:22). Dumnezeu a făcut un legământ cu David și cu sămânţa lui. El a promis să le dea urmașilor lui David tronul lui Israel și i-a înfiat pe descendenţii lui David ca fiind ai Săi (2 Sam. 7:13, 14). David a înţeles imediat că acest legământ era nu numai cu el, ci și cu întreaga omenire prin el (vs. 19). Regele David urma să fie „întâiul născut, cel mai înalt dintre împăraţii pământului” (Ps. 89:27) și trebuia să îndeplinească, de asemenea, un rol preoţesc (110: 4). El va conduce peste împăraţii pământului și îi va înfrânge și disciplina pe cei care I se împotrivesc lui Dumnezeu, dar Dumnezeu îi va binecuvânta pe cei care își găsesc refugiul în El (2: 7-12). Din păcate, regii davidici au eșuat deseori, iar Dumnezeu a trebuit să dea jos „mitra” și „cununa împărătească” (Ezech. 21:26) până când va veni unul prin care Își va îndeplini scopul.

Punctul de cotitură în povestea tragică a păcatului și căderii omului s-a produs, în cele din urmă, la Cruce. Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său neamului omenesc ca pe cea mai puternică expresiea iubirii și a harului, pentru a ridica omul din abisul condiţiei sale degradate. Iisus a adoptat natura umană și S-a născut din sămânţa femeii (Luca 3: 23-38), din sămânţa lui Avraam (Gal. 3:16) și ca Fiu al lui David (Luca 1:32, 33) ). Misiunea sa a fost să recupereze ceea ce Adam pierduse și să îndeplinească, de asemenea, misiunea pe care Israelul și regii davidici nu au putut-o îndeplini. Semnificaţiile Crucii din Scriptură sunt complexe, deoarece aceasta a fost soluţia lui Dumnezeu pentru o problemă complexă. La Cruce, Iisus a plătit pedeapsa pentru căderea lui Adam, dar El l-a și învins pe diavol, a recuperat stăpânirea pierdută asupra lumii și a anihilat o dată pentru totdeauna îndoielile cu privire la caracterul lui Dumnezeu de dragoste și dreptate. Astfel, tragedia din grădina Edenului, cu consecinţele sale devastatoare și de amploare, a găsit o soluţie unică și uimitoare la Cruce, a cărei semnificaţie și profunzime au fost centrul unor cercetări intense încă de când a murit Iisus și care vor rămâne în centrul atenţiei cât toată veșnicia.

Crucea și mânia lui Dumnezeu

Biblia ne învaţă că Iisus a murit suportând mânia lui Dumnezeu la cruce. Mânia divină este un concept relaţional. Scriptura leagă prezenţa lui Dumnezeu atât de binele cel mai înalt al Israelului, cât și de pedeapsa supremă pentru păcat. Așa că Dumnezeu l-a pedepsit pe poporul Său părăsindu-l (Osea 1: 9; Zaharia 7:13, 14; Numeri 32:15), retrăgându-Și prezenţa (Osea 5: 6; Isaia 1:15; Zaharia 7: 13), sau ascunzându-Și faţa (Deut. 31:17, 18; 32:20; Mica 3: 4; Ps. 89:46), ceea ce a dus la catastrofe și înfrângeri. Reţineţi următoarea plângere: „Până când, Doamne, Te vei ascunde fără încetare și-Ţi va arde mânia ca focul?” (Ps. 89:46).

Afirmaţiile lui Iisus și ale lui Pavel despre pedeapsa pentru păcat au inclus ambele aspecte. Iisus a descris pedeapsa pentru păcat atât ca rupere a unei relaţii – cei răi vor fi respinși și daţi afară din Împărăţie și abandonaţi în întunericul exterior – precum și ca răzbunare și distrugere. În mod similar, Pavel a descris mânia divină ca manifestându-se prin destrămarea relaţiei dintre Dumnezeu și păcătoși și prin nimicirea acestora. Romani 1:18 – 32 afirmă că mânia lui Dumnezeu este declanșată de suprimarea adevărului de către omenire și că, prin urmare, Dumnezeu îi lasă pe oameni în voia poftelor inimii lor, a patimilor lor degradante și a minţii lor „blestemate” (v. 24, 26, 28). Mânia manifestată, deci, este o viaţă lipsită de Dumnezeu, abandonată păcatului, al cărei destin final constă în excluderea completă a omului din relaţia cu Dumnezeu (Rom. 9: 3; 2 Tes. 1: 5-10). Pavel a descris, de asemenea, această pedeapsă ca însemnând dispariţia totală a păcătoșilor. El a avertizat că cei răi vor muri (Rom. 6:21, 23), vor pieri (2:12) și vor fi nimiciţi (Gal. 6: 8; 1 Cor. 3:17). Ei nu vor mai fi niciodată recuperaţi, pentru că distrugerea lor va fi „veșnică” (2 Tes. 1: 9). Astfel, cea mai profundă manifestare a mâniei lui Dumnezeu constă în ruperea relaţiei cu omul, care are ca rezultat distrugerea acestuia din urmă.

Această înţelegere relaţională a mâniei lui Dumnezeu ne ajută să explicăm de ce pedeapsa divină este atât consecinţa normală a săvârșirii faptelor rele, cât și un act al lui Dumnezeu. Deși este adevărat că pedeapsa finală și eternă constă în abandonarea de către Dumnezeu a păcătosului, ceea ce are ca rezultat distrugerea celui din urmă, această abandonare este rezultatul abandonului iniţial al lui Dumnezeu de către omul păcătos. Prin urmare, prin distrugerea păcătoșilor, Dumnezeu ţine cont, de fapt, de libertatea acestora de a alege să rămână fără El pentru totdeauna. Moartea este pedeapsa pentru păcat (Rom. 1:32; 5:12; 6:23) deoarece îi desparte de Dumnezeu pe cei care s-au îndepărtat în mod voit de El, Izvorul vieţii.

Scriptura afirmă că Iisus a murit suportând mânia lui Dumnezeu. Iisus a fost spânzurat de lemn sau de un copac (Crucea), ceea ce, potrivit Deuteronomului 21:23, însemna că Dumnezeu L-a blestemat. Iisus a descris moartea Sa pe Cruce ca pe o cupă pe care a trebuit să o bea (Mat. 26:39). Autorii Vechiului Testament descriu adesea judecata lui Dumnezeu asupra celor răi ca pe un pahar pe care El li-l dă acestora să-l bea: „În mâna Domnului este un potir în care fierbe un vin plin de amestecătură. Când îl varsă, toţi cei răi de pe pământ sug, îl sorb și-l beau până în fund!! (Ps. 75: 8)..

Evangheliile mai spun că Iisus a fost „tăgăduit” (Marcu 8:31), dat în mâinile „neamurilor” (10:33), batjocorit la Cruce, părăsit de Dumnezeu (15:34), abandonat în întunericul care s-a lăsat „peste toată ţara” (vs. 33) și că, în cele din urmă, a murit (Ioan 19:33, 34), toate acestea fiind semne ale mâniei lui Dumnezeu în Vechiul Testament.[8]

Dar de ce a murit Iisus ca un criminal, condamnat conform cu judecata lui Dumnezeu, dacă nu a comis niciodată vreun păcat (Evrei 2:17, 18; 4:15; 7: 26–28; 9:14)? El a murit în felul acesta pentru că a suferit mânia lui Dumnezeu în locul nostru. Pentru Iisus, Crucea a fost momentul înspăimântător în care mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului omenirii se va revărsa asupra Lui fără milă. Potrivit lui Pavel, Iisus ne-a răscumpărat din blestem „făcându-Se blestem pentru noi” (Gal. 3:13). El se referea la blestemul pronunţat asupra celor care au încălcat legământul (Deut. 27:26) și la blestemul pronunţat asupra umanităţii și a creaţiei ca urmare a păcatului lui Adam (Gen. 3: 16-19). Tot Pavel a afirmat că Iisus s-a făcut păcat pentru noi, astfel încât noi „să fim neprihănirea lui Dumnezeu” (2 Cor. 5:21) și „să fim mântuiţi prin El de mânia lui Dumnezeu” (Rom. 5: 9, 10). Așa cum argumentează I. Howard Marshall, „este greu să înţelegem acest lucru [că Hristos se face păcat pentru noi] în alt mod decât că moartea lui Hristos a consumat efectele mâniei divine declanșate din cauza păcatului.”[9] Potrivit Scripturii, Iisus a purtat pedeapsa supremă pentru păcat în locul nostru (Rom. 5: 6, 8; 2 Corinteni 5:21) și a îndurat, tot în locul nostru, pedeapsa veșnică rezervată celor păcătoși (1 Tim. 2: 5, 6; 1 Ioan 2: 2). În mod paradoxal, această acţiune de a-și asuma păcatele noastre relevă identitatea divină a lui Iisus, deoarece în Vechiul Testament se afirmă că numai Dumnezeu ne poate ierta păcatele. El este singurul care o poate face tocmai pentru că El este singurul care ne poartă păcatele (Ex. 32:32; Isaia 43:24, 25).

Ne putem întreba de ce Dumnezeu nu i-a iertat pe Adam și pe Eva când au păcătuit împotriva Lui. Problema este că păcatul lui Adam a fost mai mult decât un afront personal la adresa lui Dumnezeu. De fapt, a fost o provocare privind suveranitatea lui Dumnezeu și ordinea morală a universului. Existenţa ordinii în univers depinde, în cele din urmă, de reacţia divină la încălcarea acestei ordini. Dacă perturbarea ordinii din univers nu ar fi urmată de nicio reacţie a lui Dumnezeu, atunci „nu ar exista deloc stabilitate în lume; nimic n-ar avea sens, nici coerenţă, nici structură; ordinea lumii s-ar duce de râpă; haosul și pustiirea ar lua în stăpânire totul. Toată ordinea lumii depinde de inviolabilitatea poziţiei Sale [a lui Dumnezeu], de certitudinea că cei care se răzvrătesc împotriva Lui vor fi pedepsiţi.”[10]

Principiul dragostei și al slujirii celorlalţi este fundamental pentru starea de bine a creaţiei. Adam și Eva au introdus în această lume egoismul și neîncrederea, care sunt devastatoare pentru ordinea universului și pentru binele omenirii. Există o idee exprimată în Vechiul Testament conform căreia „o acţiune rea – la fel ca legile naturii, care funcţionează astfel încât o acţiune este inevitabil urmată de o reacţie – are ca rezultat inevitabil o serie de consecinţe dezastruoase”.[11] Acest aspect reiese mai ales din Cartea Proverbelor, unde se sugerează că acţiunile rele au consecinţe distructive inevitabile. Acţiunile rele au în sine o greutate care îl împovărează pe cel păcătos (Ps. 38: 4; 40:12). Astfel, păcatul generează tristeţe și nefericire, dar poruncile lui Dumnezeu sunt o binecuvântare, un dar și o sursă de înţelepciune (Deut. 4: 5, 6; Is. 48:18). Dumnezeu nu poate tolera păcatul. Dacă își iubește copiii, El îl va elimina. Astfel, însăși dragostea lui Dumnezeu pentru creaţie impune distrugerea răului. Păcatul nu poate fi tolerat; trebuie neapărat eradicat.

Scriptura echilibrează mânia lui Dumnezeu împotriva păcatului cu dragostea Sa faţă de păcătos, descriind moartea lui Iisus pe Cruce ca pe un sacrificiu prin care El Și-a jertfit viaţa pentru a o salva pe a noastră. Dumnezeu a murit în trup astfel încât noi să nu trebuiască să murim etern. În sistemul levitic, atunci când oamenii păcătuiau, ei puteau aduce un animal pentru a fi oferit ca sacrificiu de ispășire, și anume pentru a restabili împăcarea dintre om și Dumnezeu: „Să-și pună mâna pe capul jertfei și s-o înjunghie ca jertfă de ispășire în locul unde se înjunghie arderile-de-tot. (…) Astfel va face preotul pentru omul acesta ispășirea păcatului pe care l-a săvârșit, și i se va ierta.” (Lev. 4: 32–35) Prin jertfă, viaţa unui animal nevinovat înlocuiește viaţa păcătosului (17:11). Isaia 53: 7 prezisese că Mesia, slujitorul lui Dumnezeu, va fi „ca un miel pe care-l duci la măcelărie”. Astfel, Ioan Botezătorul L-a numit pe Iisus „mielul lui Dumnezeu” pentru că, fiind jertfă pentru păcat, El va purta păcatele lumii (Ioan 1:29, 36). Iisus a murit în ceasul jertfirii mielului pascal. A fost marcată astfel împlinirea profeţiei lui Isaia că Dumnezeu va arunca asupra lui Mesia „nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53: 6), că Îl va pune „în numărul celor fărădelege” (vs. 12) și că-L va „zdrobi” prin suferinţă (vs. 10). Acesta este motivul pentru care Isaia 53, care prezintă moartea lui Mesia ca pe un sacrificiu adus în locul morţii multora, a fost cel mai important pasaj din Vechiul Testament pentru scriitorii Noului Testament. Deci Iisus a murit dându-Și viaţa sub formă de sacrificiu (Marcu 10:45; Efeseni 5: 2; 1 Cor. 5: 7, 8; Apoc. 5: 6, 12; 7:14).

Crucea și biruinţa lui Dumnezeu

Scriptura afirmă, de asemenea, că Iisus l-a învins pe Satana la Cruce și că ne-a izbăvit de puterea acestuia. Când Adam și Eva au păcătuit la pomul cunoașterii binelui și răului din mijlocul grădinii Edenului, nu numai că au săvârșit un păcat care se cerea ispășit, ci au și ajuns sub puterea unui dușman, ceea ce a necesitat eliberarea lor. Păcatul lui Adam a fost nu numai o nelegiuire, ci și o înfrângere. Romani 5:12-21 spune că, din cauza păcatului unui singur om, moartea a stăpânit peste toate fiinţele umane – pentru că toate au păcătuit. Asta, fiindcă păcatul lui Adam a devenit similar cu a fi contaminat cu o boală mortală, care le-a fost apoi transmisă tuturor oamenilor, deoarece nimeni nu avea resursele în sine pentru a o combate. Astfel, omenirea a ajuns dominată de puterea răului (2 Corinteni 4: 4; Efeseni 2:2). Pavel a arătat că acest lucru este evident prin faptul că, deși fiinţele umane ar vrea să facă ceea ce spune legea, sunt neputincioase în acest sens, pentru că există o lege în trupul lor care se războiește împotriva acestei dorinţe și leţine captive sub legea păcatului (Rom. 7: 14-25).

Moartea domnește pentru că omenirea este lipsită de putere în faţa păcatului. Iar păcatul este „boldul morţii” (1 Corinteni 15:56). Aceștia sunt factorii care au făcut posibilă luarea în stăpânire a omenirii de către Satana (Evr. 2:14, 15). Acesta stăpânește asupra noastră ispitindu-ne și înșelându-ne să păcătuim și apoi acuzându-ne, ceea ce duce la moarte. În acest sens, el deţine puterea morţii (Evrei 2:14). Astfel, George Smeaton susţine că „păcatul a fost terenul dominaţiei Satanei, sfera puterii sale și secretul stăpânirii sale.”[12]

Totuși, Dumnezeu a promis că această subjugare nu va fi totală și că va fi, în cele din urmă, eliminată. Va exista „vrăjmășie” între șarpe, femeie și urmașii ei, iar unul dintre aceștia va zdrobi capul șarpelui (Gen. 3:15). Acest lucru a fost realizat la Cruce, unde Iisus l-a învins pe Satana, stăpânul uzurpator al acestei lumi (Ioan 12:31; 14:30; 16:11).

Când Iisus Și-a început misiunea pe pământ, era foarte clar că El venise să distrugă puterea dușmanului. El a izgonit demoni (Marcu 1: 23-25) și a vindecat boli (Mat. 4:23, 24), iar natura I-a recunoscut suveranitatea (Marcu 4:39). Discipolii săi au fost, de asemenea, părtași la acest atac asupra dușmanului. Când i-au povestit lui Iisus cum demonii le-au devenit supuși în numele Său, El le-a spus: „L-am văzut pe Satana căzând ca un fulger din ceruri”(Luca 10:18). Mai târziu, El Și-a explicat puterea asupra demonilor prin imaginea unui om „mai puternic” care „își biruiește” adversarul și „îi împarte prăzile” (Luca 11:22).

Victoria asupra lui Satan a fost obţinută la Cruce. De trei ori Iisus a spus că Satana va fi învins la Cruce (Ioan 12:31; 14:30; 16:11). În mod paradoxal, Iisus l-a învins pe Satana murind pe Cruce. În Evrei se spune că „prin moarte” Iisus l-a biruit pe cel care avea „puterea morţii, adică pe diavolul” (2:14). Pavel a explicat acest lucru în felul următor: Dumnezeu ne-a adus la viaţă prin faptul că „a șters zapisul cu poruncile lui, care stătea împotriva noastră și ne era potrivnic, și l-a nimicit pironindu-l pe cruce. A dezbrăcat domniile și stăpânirile și le-a făcut de ocară înaintea lumii, după ce a ieșit biruitor asupra lor prin cruce” (Col. 2:14, 15). Puterea lui Satan rezidă în neputinţa omenirii de a învinge păcatul și în pedepsirea pe bună dreptate cu moartea a celor care au păcătuit. Dar Iisus l-a dezarmat pe Satana de armele lui trăind o viaţă fără păcat și împlinind legea morală în locul întregii omeniri. Astfel, Scriptura corelează înfrângerea lui Satana cu capacitatea lui Dumnezeu de a ierta păcatele prin Crucea lui Hristos.

Păcatul originar al lui Adam și al Evei a fost acela că s-au răzvrătit împotriva lui Dumnezeu în Eden, atunci când au încercat să ajungă ca Dumnezeu și să-I ia locul. Fiul lui Dumnezeu, însă, a venit în chip de om și a fost „ascultător până la moarte, și încă moarte pe cruce” (Fil. 2: 8). Înfrângerea suferită de Adam și de Eva la pomul din mijlocul grădinii a fost răscumpărată prin victoria celui de-al doilea Adam, la cruce. Atitudinea de revoltă de la primul pom, din Eden, a fost răscumpărată prin ascultarea totală la al doilea „pom”. Satana se dovedise neobosit în încercările sale de a-l face pe Iisus să păcătuiască, dar Iisus l-a învins (Ioan 14:30; Evr. 4:15). El l-a ispitit în repetate rânduri pe Iisus să evite momentul de la Cruce, dar a fost mustrat (Marcu 8: 31-33). În cele din urmă, când Iisus a ajuns să fie atârnat pe cruce, Satana a încercat cu înverșunare să-L facă să coboare de pe ea (Matei 27: 39-50), dar Iisus a refuzat. Când Iisus a spus: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), El l-a dezbrăcat de Satana de puterea sa și i-a expus înfrângerea în faţa întregului univers.

Victoria asupra păcatului și a morţii nu a fost obţinută la Înviere, ci la Cruce. Iisus a înviat din morţi tocmai pentru că a obţinut victoria la Cruce. Învierea a fost o demonstraţie a acelei victorii. Iar noi suntem invitaţi să participăm la victoria lui Iisus. Pavel spune că Iisus „a fost răstignit prin slăbiciune, dar trăiește prin puterea lui Dumnezeu. Tot astfel, și noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi”(2 Cor. 13: 4). Pe măsură ce biserica propovăduiește Evanghelia, victoria lui Iisus se extinde asupra celor care cred în El (2 Corinteni 10: 3-5) și va ajunge desăvârșită, în cele din urmă, când se va ajunge ca, „în Numele lui Iisus, să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ și de sub pământ” (Fil. 2:10).

Victoria lui Iisus la Cruce a fost totală și suntem invitaţi să ne bucurăm de beneficiile ei. Putem birui diavolul graţie Crucii (Apoc. 12:11). Victoria noastră nu adaugă nimic la victoria lui Iisus; ea servește doar ca dovadă coroborată că Iisus l-a dezbrăcat pe Satana de armele sale și l-a învins la Cruce. Iisus a ieșit biruitor și noi ne bucurăm de beneficii.

Crucea și gloria lui Dumnezeu

Nu în ultimul rând, Scriptura afirmă, de asemenea, că la Cruce s-a revelat gloria lui Dumnezeu și a Fiului. Când a murit Iisus, perdeaua din templu, care funcţiona ca o barieră de protecţie între oameni și slava lui Dumnezeu, s-a rupt în două, dezvăluind Locul Preasfânt, care simboliza suveranitatea lui Dumnezeu (Matei 27:51). Printre altele, acest episod a constituit și un simbol sugestiv potrivit căruia Crucea ne-a oferit posibilitatea să ne uităm cu atenţie la Dumnezeu și la gloria Lui. Iisus a exprimat clar acest aspect în Evanghelia după Ioan. Când niște greci au cerut să-L vadă, Iisus a spus: „A sosit ceasul ca Fiul Omului să fie proslăvit” (12:23) și apoi a explicat că acest lucru se va realiza prin moartea Sa (v. 24-28). De asemenea, când Iuda a părăsit camera de sus pentru a deveni călăuza celor care Îl vor prinde, Iisus a spus: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit și Dumnezeu a fost proslăvit în El” (13:31).

Mai mult, în ultima Sa rugăciune făcută înainte de a muri, Iisus a spus: „Tată, a sosit ceasul! Proslăvește pe Fiul Tău, ca și Fiul Tău să Te proslăvească pe Tine” (17: 1). În fiecare caz, referirea la Cruce a fost incontestabilă. Iisus Însuși spusese la începutul slujirii Sale că El va fi „înălţat” la fel cum Moise „a înălţat șarpele în pustie” (3:14), referindu-Se atât la felul morţii Sale, cât și la semnificaţia acesteia. El va muri pe cruce, dar aceasta va fi, de fapt, o înălţare, o glorificare.

În mod asemănător, Pavel a afirmat că Dumnezeu L-a dat pe Fiul Său să moară pe Cruce pentru a-Și demonstra atât dreptatea, cât și dragostea, adică pentru a-Și dezvălui caracterul. Moartea lui Iisus pe cruce trebuia să arate „neprihănirea Lui, căci trecuse cu vederea păcatele dinainte, în vremea îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, pentru ca, în vremea de acum, să-Și arate neprihănirea Lui în așa fel încât să fie neprihănit, și totuși să socotească neprihănit pe cel ce crede în Iisus” (Rom. 3:25, 26). Peste alte câteva capitole, Pavel adaugă: „Dar Dumnezeu Își arată dragostea faţă de noi prin faptul că, pe când eram noi încă păcătoși, Hristos a murit pentru noi.” (5: 8). Prin urmare, Crucea a fost un act revelator.

Această înţelegere a Crucii fundamentează afirmaţia lui Ioan de la începutul Evangheliei sale: „Și Cuvântul S-a făcut trup și a locuit printre noi, plin de har și de adevăr. Și noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14). Această afirmaţie este foarte semnificativă. Este o aluzie la manifestarea de către Dumnezeu a gloriei Sale în faţa lui Moise pe munte (Ex. 34: 6). Expresia lui Ioan „plin de har și de adevăr” reia expresia ebraică din Exod, „încet la mânie, plin de bunătate și credincioșie”. Aceștia sunt termenii specifici unui legământ. Iubirea se referă la loialitatea fermă care caracterizează relaţiile dintre rude, prieteni și alţi oameni cu care cineva este legat prin raporturi de dragoste și onoare. Fidelitatea se referă la adevărul care a fost rostit atunci când s-a făcut un legământ și care este evidenţiat prin acte de loialitate, conform termenilor legământului.

Relaţia noastră cu Dumnezeu s-a bazat întotdeauna pe o legătură de încredere și dragoste cu El. Adam a încălcat acest legământ (Osea 6: 7), dar Dumnezeu l-a perpetuat prin Noe (Geneza 6:18; 9: 9), Avraam (Geneza 15:18), Israel (Ex. 24: 7, 8) și David (2 Sam. 7: 8-16; 23: 5) și, în cele din urmă, l-a restaurat pe deplin prin Iisus (Luca 22:20). Protecţia și binecuvântările lui Dumnezeu au arătat întotdeauna că El este un Dumnezeu loial și iubitor. Judecăţile sale asupra păcătoșilor arată, de asemenea, că El a spus „adevărul” când a făcut legământul cu ei. Astfel, Pavel spune că Evanghelia dezvăluie neprihănirea lui Dumnezeu (Rom. 1:17), deoarece Crucea a dezvăluit profunzimea iubirii lui Dumnezeu, precum și angajamentul Său de neclintit faţă de adevăr și de dreptate. Ea a dezvăluit neprihănirea Sa, pentru că prin Cruce au fost pedepsite pe deplin fărădelegile celor răi. Acest angajament faţă de adevăr a fost atât de puternic, încât nu putea duce decât la manifestarea mâniei absolute a lui Dumnezeu împotriva propriului Său Fiu, care a murit în locul nostru (Rom. 3: 21-26).

Relaţia noastră cu Dumnezeu s-a bazat întotdeauna pe o legătură de încredere și dragoste cu El.

Dar Crucea a dezvăluit și profunzimea iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Angajamentul Său faţă de noi a fost atât de puternic încât nici măcar cea mai adâncă dintre revoltele și trădările noastre nu a zguduit angajamentul Său privind mântuirea noastră. Hristos a murit pentru noi „pe când eram încă păcătoși” (Rom. 5: 8). Crucea arată, așadar, că „este cu neputinţă ca Dumnezeu să mintă” (Evrei 6:18). „Dacă suntem necredincioși, totuși El rămâne credincios, căci nu Se poate tăgădui singur” (2 Tim. 2:13).

În mod paradoxal, Crucea dezvăluie nu numai dragostea și neprihănirea lui Dumnezeu, ci și măreţia și puterea Sa. Conform Vechiului Testament, Dumnezeu este proslăvit prin acţiunile Sale. Cele mai importante dintre acestea sunt crearea lumii și eliberarea Israelului din Egipt. „Cerurile” (Ps. 19: 1), animalele (vs. 9) și „întregul pământ” (Is. 6: 3), adică toată creaţia lui Dumnezeu, vestesc slava Lui. Chiar și Solomon, în toată gloria sa, nu putea să se compare cu frumuseţea crinilor câmpului și a ierbii, unele dintre cele mai simple creaţii ale lui Dumnezeu (Matei 6:28, 29). De asemenea, Dumnezeu Și-a dezvăluit slava atunci când a izbăvit pe Israel din Egipt (Numeri 14:22), iar profeţii au prezis că slava lui Dumnezeu va fi revelată din nou atunci când El îl va aduce pe Israel din Babilon și îl va restabili în ţara sa. Ei s-au raportat la acest moment atât ca la un nou exod, cât și ca la o nouă creaţie. Iisus Și-a dezvăluit gloria făcând minuni (Ioan 2:11; 11: 4, 40), dar cea mai semnificativă lucrare a Sa a fost victoria pe Cruce (așa cum am subliniat mai devreme), pe care autorii Noului Testament au considerat-o atât un nou exod (Luca 9: 31), cât și o nouă creaţie (2 Cor. 5:17).

Iisus a precizat, de asemenea, că măreţia este înţeleasă diferit în împărăţia lui Dumnezeu faţă de semnificaţia ei din ​​lume. Când Iacov și Ioan, fiii lui Zebedei, i-au spus lui Iisus: „«Dă-ne», I-au zis ei, «săședem unul la dreapta Ta și altul la stânga Ta când vei fi îmbrăcat în slava Ta»”(Marcu 10:37), cei doi se gândeau că Iisus, fiind Fiul Omului, le-ar fi fost conferite „stăpânire, slavă și putere împărătească” de către „Cel Îmbătrânit de zile”, ca împlinire a profeţiei din Daniel 7:13 și 14. Dar Iisus știa că, în mod paradoxal, această glorie va fi manifestată la Cruce (Marcu 10:33, 34). Astfel, El i-a întrebat pe cei doi fraţi dacă pot bea paharul pe care El îl va bea (vs. 38). Această cupă a fost potirul mâniei lui Dumnezeu, pe care El l-a acceptat ​​la Ghetsimani ca fiind singura cale de mântuire a omenirii (Marcu 14: 34–42). Apoi le-a explicat că cel mai mare din împărăţia lui Dumnezeu, cel care exercită stăpânirea și autoritatea, este slujitorul și robul tuturor (Marcu 10: 42–45). Acest lucru ne aduce aminte de Adam, căruia i s-a dat stăpânirea asupra creaţiei, dar al cărui rol a fost de administrare (slujire) a creaţiei (Gen. 2:15) și, în special, de Mesia, slujitorul lui Iahve, prin care avea să se manifeste „braţul Domnului” (Isaia 53: 1) și care urma să fie înălţat; și care, de asemenea, în mod paradoxal (cel puţin pentru noi), a purtat povara păcatelor și durerilor noastre (Isaia 52: 13–53: 12).

În împărăţia lui Dumnezeu, cel mai mare este cel care slujește. Astfel, Însuși Dumnezeu „șade deasupra cercului pământului și locuitorii lui sunt ca niște lăcuste înaintea Lui; El întinde cerurile ca o maramă subţire și le lăţește ca un cort, ca să locuiască în el. El preface într-o nimica pe voievozi și face o nimica din judecătorii pământului” (Isaia 40:22, 23). Cel care a creat universul „prin puterea și tăria Lui” (v. 26) a fost „împovărat” cu păcatele noastre și „obosit” cu nelegiuirile noastre (43:24). Termenul ebraic pentru „împovărat” înseamnă „a sluji” și este sursa substantivului „slujitor” sau „sclav”. Slujitorul împovărat din Isaia 53, care ne-a alinat suferinţele și ne-a purtat durerile, este Iahve, Creatorul universului, care stăpânește asupra tuturor. Astfel, Crucea a dezvăluit măreţia lui Dumnezeu, deoarece prin acest act de slujire profundă Și-a fost exprimat rolul Său de Stăpân peste univers. Adam și Eva au renunţat la poziţia lor superioară dorind să devină ca Dumnezeu și să guverneze prin propria autoritate atunci când au mâncat din pomul din grădina Edenului, dar Fiul lui Dumnezeu Și-a înălţat numele deasupra oricărui nume când a luat trup de om și a murit ca rob pentru mântuirea tuturor (Fil. 2: 5-11). Nu există un act de dragoste mai mare decât acesta.

Acest paradox al împărăţiei lui Dumnezeu – înălţarea și biruinţa se realizează prin sacrificiu și umilinţă – a constituit parte integrantă a celor mai mari profeţii mesianice. Sămânţa femeii va zdrobi capul șarpelui, iar șarpele îi va înţepa călcâiul (Gen. 3:15). O „stea” se va ridica din „pulberea lui Iacov” (Numeri 24:17; 23:10). Un „copil” se va naște dintr-o „fecioară” (Is. 7:14). „Unsul va fi stârpit și nu va avea nimic” (Dan. 9:26). Un „rob” „va propăși, Se va sui, Se va ridica, Se va înălţa foarte sus” tocmai pentru că a fost „zdrobit” de Dumnezeu (Isaia 52: 13-53: 12).

Dezvăluindu-Și atât puterea, cât și profunzimea iubirii și dreptăţii Sale prin moartea lui Iisus pe Cruce, Dumnezeu a intervenit chiar la rădăcina problemei păcatului. Șarpele afirmase la pomul cunoașterii binelui și răului că, în ciuda avertismentului lui Dumnezeu, oamenii nu vor muri dacă vor mânca din acel pom. În schimb, ei vor deveni „ca Dumnezeu, cunoscând binele și răul” (Gen. 3: 5).

La baza problemei răului se află neîncrederea în Dumnezeu – în motivele și acţiunile Sale. Șarpele pusese sub semnul întrebării atributele lui Dumnezeu de iubire și dreptate și denaturase natura stăpânirii Sale. Aceste două aspecte, punerea sub acuzare a caracterului lui Dumnezeu și disputarea stăpânirii lumii, stau la baza marii lupte dintre Dumnezeu și Satana, dintre bine și rău. Dar Iisus „a proslăvit” numele lui Dumnezeu (Ioan 12:27, 28). La Cruce, El a demonstrat că Dumnezeu ne iubește, este loial faţă de noi și rămâne credincios dreptăţii și adevărului chiar cu preţul vieţii Sale. Iisus a demonstrat, de asemenea, adevărata natură a stăpânirii Sale – Împărăţia Sa este una a slujirii.

Acesta este motivul pentru care Crucea înseamnă putere și înţelepciune (1 Cor. 1: 18–31). Iubirea și neprihănirea manifestate acolo ne obligă în moduri în care nimic altceva nu o poate face (2 Cor. 5:14). Crucea dovedește că numai Dumnezeu poate împlini dorinţele noastre cele mai profunde, ceea ce demonstrează că Dumnezeu ne iubește mai mult decât propria Sa viaţă, că noi Îi aparţinem și că suntem preţuiţi de El în ciuda neajunsurilor și păcatelor noastre și că suntem, totodată, în siguranţă, deoarece domnia Lui este caracterizată de bunătate și demnă de încredere.

Concluzie

Ce a realizat Iisus prin Crucea Sa? Răspunsul la această întrebare depinde de modul de înţelegere a păcatului. Crucea a fost soluţia la problemele pe care le-au generat căderea lui Adam și a Evei în grădina Edenului. Ceea ce s-a pierdut la pomul cunoașterii binelui și răului a fost recuperat la Cruce. Aici, Iisus a îndurat în locul nostru toată amploarea mâniei lui Dumnezeu împotriva păcatelor noastre, astfel încât noi să putem fi restabiliţi într-o relaţie de neprihănire cu Dumnezeu. La Cruce, Iisus l-a învins și luat în stăpânire pe dușmanul nostru comun, eliberându-ne de puterea păcatului și a morţii și recuperând, pentru noi, stăpânirea asupra lumii. La Cruce, Iisus a dezvăluit măsura deplină a iubirii și dreptăţii lui Dumnezeu. Ca urmare a acestei revelaţii supreme, am învăţat să ne încredem în Dumnezeu și să-L iubim.

A existat întotdeauna o rezistenţă faţă de Cruce atât în ​​interiorul, cât și în exteriorul creștinismului. Pavel a susţinut că adepţii circumciziei, care s-au opus Evangheliei, și cei care se gândesc doar la lucrurile pământești au vrut să se elibereze de ofensa Crucii (Gal. 6:12; Fil. 3:18, 19). Mai târziu, docetismul, o erezie creștină timpurie, a susţinut că Iisus nu a murit de fapt pe cruce, ci că a lăsat doar impresia morţii. În mod similar, Islamul neagă, la rândul său, moartea lui Iisus pe Cruce – numai dușmanii Lui credeau că s-a întâmplat asta. Pentru Islam, Crucea este inadecvată pentru un profet important al lui Dumnezeu, iar Coranul respinge noţiunea necesităţii Crucii, declarând, de cel puţin cinci ori, că „niciun suflet nu va suporta povara altcuiva”.[13] Hinduismul, pe de altă parte, acceptă istoricitatea Crucii, dar respinge semnificaţia salvatoare a acesteia. Gandhi a afirmat la un moment dat: „Aș putea să-l accept pe Iisus ca pe un martir, ca pe un simbol al sacrificiului și ca pe un învăţător de sorginte divină, dar nu ca pe cel mai neprihănit om născut vreodată. Moartea sa pe cruce a fost un exemplu extraordinar de sacrificiu pentru lume, dar în sinea mea nu pot accepta sub nicio formă că în ea există o virtute misterioasă sau miraculoasă.”[14] Filozofii s-au certat și ei cu Crucea. Nietzsche, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, a respins creștinismul ca fiind decadent datorită simpatiei faţă de cei slabi și l-a repudiat cu dispreţ pe Iisus ca fiind imaginea lui „Dumnezeu pe cruce.[15]

Cu toate acestea, în tot acest timp și în ciuda tuturor atacurilor, Crucea a rămas centrul credinţei și al mesajului creștin. Da, ne lăudăm doar cu Crucea lui Hristos (Gal. 6:14) pentru că aceasta este puterea și înţelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. 1: 18–31).

Dr. Félix H. Cortez este profesor asociat de literatură a Noului Testamentla Seminarul Teologic Adventist de Ziua a Șaptea, Universitatea Andrews, BerrienSprings, Michigan, SUA.