Iisus

Am citit recent despre o escrocherie. Cineva trimite e-mailuri la 10.000 de persoane, pentru a le spune că știe cine va câștiga un anumit meci de fotbal. Jumătate din aceste mesaje menţionează o echipă, iar cealaltă jumătate numesc echipa adversă. După ce meciul este jucat, 5.000 de oameni vor crede că expeditorul e-mailului este bun...

În anul 1961, Londra este locul de debut al piesei de teatru „Luther”, scrisă de John Osborne (1929-1994). Autorul nu-şi propune redarea vieţii lui Luther din punct de vedere istoric, iar întreaga piesă e doar un pretext pentru promovarea ideilor ce frământau mintea de căutător disperat a lui Osborne.

Atunci când Îl găsim pe Iisus, descoperim direcţia în care trebuie să mergem și priorităţile pe care trebuie să le avem. De fapt, a-L întâlni pe El înseamnă că avem șansa de a deveni cine am fost meniţi să fim.

Instituţiile de învăţământ superior ne atrag cu promisiunea excelenţei și a oportunităţii de a schimba lumea prin dobândirea de cunoștinţe. Chemarea pe care ne-o face Iisus este cu totul diferită.

Poveștile de dragoste au abilitatea de a ne cuceri prin detaliile unei frumuseţi mereu proaspete, de a umbri incertitudinile legate de trăinicia lor, de a introduce pe ușa din faţă speranţa că, într-o zi, vom trăi și noi scenariul uneia dintre ele și că semnătura eternităţii va rămâne lizibilă pe el.

În seara patimilor Sale, Iisus le promisese discipolilor Săi: „Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine, pentru ca acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi!" (Ioan 14:1-3). Şi S-a ţinut de cuvânt.

A fost moartea lui Iisus sfârșitul unei vieţi extraordinare sau doar începutul unei vieţi fără de sfârșit pentru cei care cred în El? Cât timp zăbovesc pe potecile cimitirului îmi șiroiesc atâtea gânduri prin minte! Mă gândesc la conversaţiile neîncheiate, la întrebările nerostite, la îmbrăţișările nedăruite. Socotesc ani, recompun șuviţe din șuvoiul bogat al unor vieţi,...

Ideile creștinismului devin tot mai puţin plauzibile, susţine autorul Richard Tarnas într-una din cărţile sale, care oferă o privire de ansamblu asupra gândirii occidentale. Pentru Tarnas, existenţa lui Iisus din Nazaret, „petrecută cu două milenii mai devreme într-o naţiune primitivă și obscură”, nu mai poate fi luată în serios. Vorbind despre moartea lui Iisus, Tarnas...

Creștinismul este, în mod esenţial, construit pe convingerea că viaţa și misiunea lui Iisus Hristos pe pământ au fost o continuare și o împlinire a revelaţiei lui Dumnezeu din perioada anterioară, numită Vechiul Testament.

Istoria primei veniri a lui Iisus pe pământ este impresionantă nu doar pentru că a fost anunţată cu mii de ani înainte, ci şi datorită împlinirii exacte a detaliilor profetizate cu privire la patimile şi moartea Lui.

Rostite în timp ce era ţintuit pe cruce, cele şapte ziceri ale lui Iisus au fost pline de semnificaţie pentru unii dintre martorii răstignirii. Alţii le-au minimalizat sau le-au negat importanţa. Cuvintele Sale selectează şi astăzi audienţa. Cuvintele lui Iisus din cele câteva ore constituie o cheie semnificativă pentru înţelegerea mesajului Său.

„Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioși prin nebunia propovăduirii crucii.” (1 Corinteni 1:21) În liniștea macabră care se lăsase printre condamnaţii pironiţi pe Dealul Căpăţânii, poate în același timp cu întunericul sinistru care cuprinsese ora prânzului, un strigăt greu sfâșie tăcerea și inimile celor care îi aud ecourile secole mai târziu: „Dumnezeul Meu,...

Cu secole în urmă, teologul şi filosoful german Gottfried Wilhelm Leibniz folosea pentru prima dată termenul „teodicee”1 – „justificarea lui Dumnezeu”. Prin teodicee, Leibniz se referea la realitatea ultimă a justificării, o dată pentru totdeauna, a lui Dumnezeu şi a tuturor căilor Lui înaintea întregului univers.

De-a lungul secolelor, sacrificiul lui Dumnezeu-Fiul și planul divin al salvării omului au creat mai multe dileme și crize și au ridicat mai multe întrebări decât ne-am putea imagina. Iar răspunsurile oferite au dezvăluit mai multe implicaţii ale crucii (și ale istoriei trăite înainte și după ea) decât ne-am obișnuit să credem că există, fie...

A treia aniversare a căsătoriei lor bătea la ușă, dar medicii nu îi mai dădeau nicio șansă de vindecare Magdei, diagnosticată tardiv cu sarcom Ewing, o tumoare malignă osoasă. Cu toate acestea, soţul ei, Daniel, continua să creadă că ultimul cuvânt Îi aparţine totuși lui Dumnezeu.

Socrate este înconjurat de discipoli în ziua morţii, dar discută senin cu ei despre nemurire. Iisus însă, cu doar câteva ore înainte de moarte, Își roagă discipolii să nu Îl lase singur. Socrate bea cupa cu otravă grabnic și bucuros, fără spaimă sau îndoieli, în timp ce Iisus, tulburat, Îi cere Tatălui să îndepărteze, dacă...

Perspectiva chinului etern presupune ca fiinţa umană să fie concepută dihotomic (trup + suflet), iar sufletul să fie considerat nemuritor. Aceste două idei au pătruns în creștinism de timpuriu, fiind preluate de la greci direct sau, indirect, prin scrierile evreiești din afara canonului biblic, influenţate la rândul lor de filozofia elină.

„Să nu credeţi că am venit să desfiinţez Legea sau Profeţii; am venit nu să desfiinţez, ci să împlinesc.” (Matei 5:17, EDCR).

De-a lungul secolelor s-au creat tensiuni puternice, dar artificiale, între Evanghelia lui Pavel (clamată în special de Augustin și de mulţi protestanţi) și „legalismul” scriitorilor biblici Iacov, Petru, Iuda etc., cu care s-au apărat, de regulă, teologii catolici și ortodocși. Miza acestor tensiuni este autoritatea poruncilor lui Dumnezeu și, prin urmare, datoria sau obligativitatea ascultării...

„Istoria ne arată cât de dificil este pentru creștini să nu-L uite pe Hristos”, spunea profesorul Chris Green.1 Uitarea nu implică pierderea din memorie a existenţei Lui, ci mai ales pierderea din vedere a felului Său de a fi, a valorilor Sale și a modului în care relaţiona cu cei de lângă El.

Între 2008 și 2021, 379 de persoane au murit în accidente legate de selfie-uri. Intrat în obișnuinţă prin consumerism și reţele de socializare, acest cult al exhibării face parte dintr-un ciclu nefast al stimulării narcisice, fiind un indicator puternic al dorului nostru după valoare și, implicit, după sens.