„Ci du-te la fraţii Mei și spune-le că Mă sui la Tatăl Meu și Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu și Dumnezeul vostru.” (Ioan 20:17)
Etimologic, „Filadelfia” provine din grecescul Φιλαδέλφεια și înseamnă „dragoste frăţească”. Era și numele singurei biserici dintre cele șapte ale cărţii biblice Apocalipsa căreia Iisus Hristos nu-i reproșează nimic și are numai cuvinte de laudă și încurajare pentru ea. Filadelfia este și o noţiune a teologiei creștine și exprimă totodată o valoare creștină cardinală; creștinii nu sunt creștini fără iubirea frăţească.
Atunci când am auzit prima dată explicaţia aceasta, cu mulţi ani în urmă, m-a cuprins o îngrijorare; nu numai că m-am gândit că iubirea mea de soră nu era grozavă, dar mi-am amintit și tipuri de „iubiri” între fraţi sau surori din basmele copilăriei, din istorie și mitologie, din romane și proverbe, apoi din viaţa reală… De la Cenușăreasa la Romulus și Remus, de la fraţii Karamazov la fraţii Gheorghe, vecinii de bloc, mi se etalau numai dezastre.
Mă gândeam că, orice s-ar spune, dragostea frăţească nu e chiar extraordinară; darămite o dragoste faţă de străini, pe care ar trebui să-i iubim ca pe fraţii noștri.
Cum ar putea să atingă această dragoste standardul creștin atât de înalt? M-am confruntat, o dată în plus, cu o problemă de know-how; toate bune și frumoase, dar CUM ne-am putea iubi semenii cu o iubire într-adevăr creștinească?
O altă îngrijorare mi-a produs porunca biblică de a ne iubi aproapele ca pe noi înșine. (Marcu 12:31). Simţisem dintotdeauna că nici la mine însămi nu ţin foarte mult; de unde motivaţia și puterea de a mai ţine și la aproapele meu la fel? Mă gândeam că nici faptul că nu primim mai multă iubire decât primim nu ar trebui să ne afecteze; cine și conform căror criterii poate cântări și stabili cât ar merita din partea celor apropiaţi? Și cum să pretindă, cu nemulţumire, mai mult decât primește? Patetic. Sau narcisist. Cât despre a primi din partea unora care sunt străini de viaţa sa… stranie așteptare!
Contemplându-mi neputinţa și suspectându-mă, în sinea mea, că stăteam cel mai rău la „capitolul filadelfia”, dintre toate persoanele cunoscute, cu timpul m-am străduit să respect măcar cerinţele formulate negativ: să nu fiu „pricină de poticnire” pentru ceilalţi, să nu caut răzbunare, să nu dau curs invidiei, geloziei, să mă abţin de la bârfă etc. Totuși, acel ideal plenar al trăirii creștine era departe…
Calea Cărţii
Iniţial, calea cunoașterii persoanei lui Iisus a fost livrescă, prin citirea Noului Testament; am început să înţeleg mesajele Lui în context, să le interconectez semantic și axiologic și să am revelaţii ale minţii, mai curând decât ale sufletului. Am realizat că Logosul este deopotrivă Cuvânt revelat și Cuvânt întrupat, fiecare ipostază implicând-o pe cealaltă și că un testament vizează moartea autorului lui. Am înţeles că singurul îndreptăţit să intermedieze relaţia noastră cu Tatăl este Acela care a murit în locul nostru (Ioan 14:6; 1 Timotei 2:5).
Am început apoi să percep ceva din măreţia de necuprins a iubirii Sale, studiind texte ale Vechiului Testament, care le potenţau pe cele din Noul, mai ales prin profeţiile mesianice împlinite.
Realizam miracolul că același Dumnezeu care spunea: „Norodul acesta Mă cinsteste cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” era Cel care le amintea aceste cuvinte contemporanilor farisei și cărturari (Isaia 29:13; Marcu 7:6).
Că Fiul întrupat realiza ceea ce promisese în vechime: „Vă voi da o inimă nouă și voi pune în voi un duh nou; voi scoate din trupul vostru inima de piatră și vă voi da o inimă de carne” (Ezechiel 36:26). Era inversul acelor crude practici păgâne care presupuneau ca sacerdotul să scoată din pieptul victimei inima de carne și s-o înlocuiască cu o piatră.
De asemenea, sacrificiul Fiului la Golgota reprezenta și răspunsul lui Dumnezeu pentru milenarele practici idolatre ale oamenilor, de sacrificare a fiilor pentru varii zeităţi păgâne. Iar punerea la încercare a credinţei lui Avraam pe muntele Moria a avut menirea să ne transmită: „Această durere și sfâșiere supremă dintre Tată și Fiu nu vi se cere vouă, oamenilor, ci va fi plata păcatului vostru, ca să aveţi șansa la nemurire, doar crezând.”
Calea inimii
Textul biblic care a pătruns în sufletul meu și m-a făcut să rezonez afectiv cu el, să simt că este viu, a fost propoziţia cea mai scurtă a Bibliei: „Iisus plângea” (Ioan 11:35). Tragismul ei este infinit, tocmai pentru că Răscumpărătorul, care are puterea de a-Și da viaţa pentru păcătos și de a o lua iarăși, este El Însuși copleșit de consecinţa păcatului în lume: de moarte și de jalea produsă în lumea oamenilor; de amprenta ei asupra tuturor, care dispar pe rând, ca și când n-ar fi fost.
De aceea reacţia aceasta pur omenească amintește de chemările iubitoare ale lui Dumnezeu din trecut: „«Pe viaţa Mea», zice Domnul Dumnezeu, «că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui și să trăiască. Întoarceţi-vă, întoarceţi-vă de la calea voastră cea rea! Pentru ce vreţi să muriţi (…)?»” (Ezechiel 33:11).
Am realizat astfel, cu mintea și cu sufletul, că iubirea Lui pentru noi este aceeași, imensă și inexplicabilă, dar reală!
Pentru că atât de mult ne-a iubit, până la jertfa supremă, ca să ne vadă salvaţi pe fiecare în parte. Iisus a promis că va atrage la El pe toţi oamenii, când Se va înălţa la cer, și face acest lucru până astăzi, cu „funii de dragoste” (Ioan 12:32; Osea 11:4).
Așadar, porunca: „Să vă iubiţi unii pe alţii, cum v-am iubit Eu” (Ioan 15:12) era cheia puterii noastre sufletești. Nu cu dragostea noastră pământească, limitată, fragilă, capricioasă, ci cu iubirea Lui divină în piept am putea să ne tratăm unii pe alţii corect: cu preţuirea deplină pentru ceea ce suntem în ochii Lui. Ni se mai spune că suntem chiar „lumina ochilor Lui” (Zaharia 2:8).
Numai dragostea Lui frăţească în noi, dacă o cerem în rugăciune și o cultivăm, ne transformă în fiinţe, în comunitate și în familie creștine; ne apropie unii de alţii cu smerenie, căldură și bunăvoinţă, cu solidaritate și apreciere, fără ierarhii, bariere sociale, orgolii. Numai dragostea Lui ne reface legătura cu Tatăl și ne umanizează cu adevărat, fiind cel mai înalt sentiment pe care îl putem trăi. Altfel am rămâne incompleţi și sterili, într-o lume care ar semăna cu un enorm orfelinat, în lupta pentru supremaţie sau supravieţuire.
Citește și: Drumul către cer trece pe la aproapele
Dragostea Omului model
Umanizarea este un proces îndelung de actualizare și de rafinare a unui potenţial de a fi fiinţe umane depline, proces care poate să aibă loc sau nu, să se finiseze sau nu, pe parcursul unei vieţi întregi. Se conectează cu cel de (auto)educare, socializare, enculturaţie, dar poate fi deficitar în raport cu acestea; se poate întâmpla ca un individ să fie educat, socializat și inserat în comunitate, dar să nu fie și… umanizat, într-un sens moral și spiritual.
Tocmai pentru că umanizarea presupune manifestarea acelei dimensiuni a relaţiei cu transcendenţa care dă măsura cea mai înaltă a naturii umane. Fără ea, chiar dacă ne-am instrui și am prospera în toate, nu am putea și evolua ca Oameni. Iată singura îngrijorare cu care merită să ne confruntăm și să cerem, asemenea psalmistului din vechime: „Zidește în mine o inimă curată, Dumnezeule, pune în mine un duh nou și statornic!” (Psalmii 51:10).
Filadelfia este un tărâm de origine divină, prezent în inimile unora, aici, tocmai pentru a ne oferi o mireasmă a Cerului.
Este asemănător acelor plăsmuiri omenești numite utopii, care înfăţișau lumi ideale, fiind, de fapt, proiecţia în realităţile mundane a înaltei umanităţi a creatorilor lor: Thomas Morus, Tommaso Campanella, Francis Bacon. Este împărăţia pe care Iisus Hristos a promis că o va instaura în inimile noastre, mai întâi, ca apoi să o așeze pe Pământ. Este cetăţenia cerească despre care vorbea apostolul Pavel, unul dintre cetăţenii ei de onoare. Să ne visăm și noi acolo, în Filadelfia, împărtășindu-ne și împărţind acea „iubire veșnică” pe care ne-o păstrează Dumnezeu!